vineri, 29 aprilie 2011

STRANIA SI INEXORABILA SINUCIDERE A PRESEI ROMANE

Inutil efortul majorităţii televiziunilor de a trece peste halucinantele conversaţii dintre Sorin Ovidiu Vîntu şi Sebastian Ghiţă.
Până la urmă, publicul tot va afla sau îşi va da seama ce se întâmplă: cum a aranjat managerul Realităţii TV interviul cu Victor Ponta (iar liderul PSD ar fi spus "fac ce vreţi voi"!), cum a fost atras într-o cursă ministrul sănătăţii (Tatulici, pus de Ghiţă să-l execute pe Cseke Attila) sau cum a intervenit Vîntu în favoarea unei emisiuni realizate de Adrian Cioroianu ("e spălat, e inteligent"). Oarecum, nimic nou. Sub "managerul" Ghiţă, la Realitatea TV se întâmplă acelaşi lucru ca şi sub "patronul" Vîntu - şi anume un amestec brutal al unui golan ("tânăr", zice Vîntu cu tandreţe) în politica editorială. Nicio diferenţă faţă de vremurile în care patronul Realităţii spunea: "Nu sunteţi liberi, nene. Vă convine, lucraţi, nu vă convine, plecaţi...".

Ne iluzionăm noi, cei din presă, că publicul îşi închipuie că ceea ce se întâmplă la Realitatea este un caz izolat? Că ar crede că în alte trusturi de presă ziariştii zburdă în libertate şi scriu sau spun numai ce le dictează conştiinţa? Dacă aş fi doar un consumator al informaţiilor oferite de presa română, nu aş citi un rând şi nu aş asculta un cuvânt fără să mă întreb: de ce mi se livrează această informaţie? Cine-i plăteşte? Cine vrea să mă manipuleze? Întrebări fireşti, după ce, de ani buni, cea mai mare parte a presei nu a fost nimic altceva decât un instrument în slujba unor interese politice şi economice. Şi cred că trebuie să trecem peste lozinca potrivit căreia de vină sunt doar mogulii cei răi - Vîntu, Voiculescu sau Patriciu. Cei tineri, în frunte cu Ghiţă, se dovedesc a fi mai răi, mai lipsiţi de scrupule, mai intruzivi. În umbra mogulilor a crescut o generaţie tip Dinu Păturică. Cazul lui Victor Ciutacu, redactor-şef la "Jurnalul Naţional", mi se pare exemplar. Omul are BMW, recunoaşte că ar câştiga mii de euro pe lună, dar stă într-o locuinţă socială, care ar trebui să fie ocupată de bătrânii evacuaţi din case sau de persoane cu handicap. Plăteşte către statul român o chirie cu puţin peste 30 de euro pe lună. Probabil că o mare parte din subalternii săi, care au un salariu sub 2.000 de lei, locuiesc în apartamente închiriate cu 150-200 de euro. Orice om de bun-simţ, prins într-o asemenea situaţie, ar fi evacuat locuinţa socială imediat şi şi-ar fi găsit o casă pe piaţa liberă. Ciutacu are bani să şi-o cumpere sau să o închirieze. Dar, dimpotrivă, redactorul-şef al "Jurnalului Naţional" anunţă că nu pleacă din locuinţa socială până când statul nu-i oferă alt apartament. Spun că acest caz este exemplar nu numai pentru că se dovedeşte o dată în plus că ziariştii români sunt şi corupţi, şi obraznici, dar şi pentru că arată cum gândeşte această specie. Impresia mea este că Ciutacu chiar crede că i se cuvine o casă dată de stat (presa anilor ’90 este plină de poveşti despre alţi jurnalişti înstăriţi care au primit locuinţe sociale). Nici lui Bogdan Chirieac nu i s-a părut nimic anormal să se folosească de statutul său de ziarist pentru a promova un consistent contract al fostei sale firme cu statul român. Iar Andreea Creţulescu continuă să se prezinte drept "moderator" (DEX: "factor care moderează") al unor emisiuni televizate după ce a lucrat pentru Mircea Geoană în campania electorală.

Aş putea să-mi apăr profesia şi să spun că nu toţi ziariştii sunt pătaţi. Că s-a creat un sistem perveres de selecţie, care-i promovează în prima linie doar pe cei şantajabili şi/sau controlabili. Că procentul celor corupţi este relativ mic în comparaţie cu numărul mare de jurnalişti care continuă să-şi facă meseria în mod cinstit. Dar cine ne mai crede? Este pentru prima oară când un sondaj - mă refer la cel efectuat de CURS la sfârşitul lui martie - arată că încrederea în media a scăzut sub 50%. Trendul este descrescător. Se apropie alegerile, iar cea mai mare parte a presei se luptă să înhaţe cât mai mulţi bani de la politicieni, nu să evite repetarea (şi repararea) greşelilor din 2009. Cât de jos va ajunge această meserie? Şi nu mă refer doar la încrederea populaţiei...
AUTOR MIRCEA MARIAN
SURSA www.evz.ro 

joi, 28 aprilie 2011

DEPUTATUL SAVU SI-A LUNGIT PROCESUL PANA LA PRESCRIERE

Vasile Savu a fost condamnat, în iulie 2010, la trei ani de închisoare cu executare, după patru ani de procese, însă până la apel faptele sale s-au prescris. El a tocat banii minerilor în excursii exotice. Condamnat de două instanţe, Vasile Savu, fost parlamentar şi şef al ortacilor, şi-a prelungit procesul până a scăpat. De la fond până la recurs a avut nu mai puţin de 47 de termene.
Vasile Savu (51 de ani) a fost condamnat de Judecătoria Sectorului 1, la 10 februarie anul trecut, pentru corupţie la trei ani de închisoare cu suspendare. Aceeaşi instanţă a decis ca Savu să plătească 50.000 de euro. Fost deputat între 2000 şi 2004 din partea Asociaţiei Macedonenilor din România, Vasile Savu a fost trimis în judecată de către DNA în anul 2006.
Procurorii anticorupţie au arătat că acesta s-a plimbat în Africa de Sud, în SUA (Las Vegas şi New York), în Elveţia, în Austria şi în Italia pe cheltuiala Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului şi a Confederaţiei Sindicatelor Miniere din România. La 13 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti a menţinut pedeapsa de trei ani pe numele lui Savu, însă nu cu suspendare, ci cu executare. Dosarul a ajuns la Curtea de Apel Bucureşti, unde judecătorii au constatat cu o zi înainte de Paşte, la 22 aprilie, încetarea procesului, pe motiv că faptele s-au prescris.

Cele 47 de termene salvatoare

Curtea de Apel Bucureşti a decis definitiv încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale. Magistraţii au lăsat nesoluţionată  acţiunea Ligii Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, prin care ortacii îşi cereau banii înapoi. Vasile Savu a fost trimis în judecată pentru fapte de corupţie la 10 mai 2006. Timp de aproape cinci ani, nu mai puţin de 47 de termene de judecată, cauza a  fost blocată pe rolul acestei instanţe. Avocaţii lui Savu au ridicat excepţii privind vicii de procedură ale anchetei, au trimis dosarul la Curtea Constituţională, dar şi la Tribunal, pentru ridicarea interdicţiei de a părăsi ţara sau ridicarea sechestrului asigurator pus de DNA.

Motiv hilar: nu a existat plângere prealabilă

Curtea de Apel Bucureşti a decis, la 22 aprilie 2011, încetarea procesului penal. Instanţa a schimbat încadrarea unor fapte, pentru care a fost trimis în judecată Savu, în infracţiuni mai blânde: din abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în fapte săvârşite de alţi funcţionari. Judecătorii au mai constatat că partea vătămată, Confederaţia Sindicatelor Miniere din România, nu ar fi făcut o plângere prealabilă. Numai că, în cazul infracţiunilor de corupţie, DNA se poate autosesiza din oficiu, aşa cum a fost şi în acest caz.

Viaţă de huzur în jurul lumii

În perioada 2002-2003, fostul deputat Vasile Savu a decontat peste 1,5 milioane de lei, bani pe care i-a „aruncat" pe distracţiile sale în mai multe ţări ale lumii. Fostul parlamentar ducea o viaţă de huzur şi pe plaiurile mioritice. El a cerut 10.000 de lei pentru protocol, dar în final din această sumă şi-a achiziţionat un telefon mobil, ceasuri, parfumuri, băuturi fine şi haine de firmă.Vasile Savu a găsit o modalitate de a-şi creşte veniturile decontându-şi convorbirile telefonice în două locuri - la Parlament şi la Liga Sindicatelor Miniere.

Minerii trebuie să-şi recupereze singuri banii

Judecătoria Sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti au apreciat, anul trecut, că Vasile Savu a profitat de funcţiile sale şi a cheltuit cu rea-credinţă banii ortacilor, condamnându-l la trei ani de închisoare cu suspendare şi, respectiv, la trei ani cu executare. Fostul parlamentar a atacat decizia la Curtea de Apel Bucureşti.

Totodată, magistraţii au menţinut sechestrul instituit de DNA pe două apartamente din Petroşani aparţinând fostului parlamentar şi achitarea de către acesta a pagubelor produse - de aproape 50.000 de euro - Ligii Sindicatelor Miniere Valea Jiului şi Confederaţiei Sindicatelor Miniere. Acum, singura soluţie de recuperare a banilor este deschiderea unui proces civil. Vasile Savu a negat săvârşirea faptelor atât la DNA, cât şi în faţa instanţei.

În deplasare, cu iubita

Fostul deputat a fost atent şi cu concubina sa, astfel că nu a „exclus-o" de la deplasările din străinătate. Ea l-a însoţit pe Savu în Italia, la Roma, de asemenea, pe banii Sindicatelor Miniere.

Aventura americană şi cea africană

Vasile Savu şi-a decontat chiar şi vizitele la cazinourile din New York şi din Las Vegas. Savu a motivat că nu ştia limba engleză şi nu a ştiut că bonurile pe care le-a decontat erau de la caziouri. El a cumpărat şi 10 biletele, în valoare de 100 de dolari, pentru intrare la Planet Hollywood - Times Square, la mai multe muzee şi în parcurile de distracţii din SUA. El a decontat chiar şi 20 de dolari pentru vizitarea „Eiffel Rower Experience".

Numai pentru a participa la un congres, organizat în perioada 16 februarie - 25 februarie 2002, în Africa de Sud, fostul boss al Sindicatelor Miniere a luat din banii instituţiei un avans de 8.000 de lei, deşi toate cheltuielile necesare pentru eveniment erau achitate. La congresul din Africa de Sud au participat trei persoane din sindicat, printre care şi Savu - autopropus. Cheltuielile decontate doar de către Vasile Savu, la sindicat, pentru deplasarea în Africa s-au ridicat la aproape 28.000 de lei.
SURSA ADEVARUL

miercuri, 27 aprilie 2011

IN PROSTIA LUI VANTU

Împăratul e gol! Nu numai că Sorin Ovidiu Vîntu nu este un geniu financiar, nu este un geniu malefic, nu este un mare maestru al combinaţiilor, nu este nimic din toată mitologia creată în jurul lui. Nu numai că este un găinar de duzină, dar este şi prost. Prost bâtă, dacă e să folosim o expresie care să sugereze lumea mardeiaşilor din care Vîntu se laudă în înregistrarea cu Ghiţă că face parte. Vîntu nu este nici măcar un mafiot. Mafioţii sunt complicaţi, au o anumită sofisticare pe care ţi-o dă jocul pe muchie de cuţit al crimei. Vîntu e simplu. Prin comparaţie cu Vîntu, Dinu Patriciu este un mare gentleman. Patriciu e rafinat, plăteşte burse la Atlantic Council of the United States şi se mişcă prin lumea mare cu o lejeritate care pare naturală. Vîntu este un golan, după cum el însuşi recunoaşte. Pentru Vîntu, Atlantic Council este altă planetă. Universul lui este planeta „bulibaşilor‘‘ care fură fier vechi şi a maradoniştilor. Restul nu este şi nu a fost niciodată decât o mare cacealma menită să facă un singur lucru: să nu îl „dea în fapt de unde vine si cine este‘‘. Ideea vehiculată de unii cum că ar fi vorba de joc genial şi sofisticat al lui Vîntu este complet ridicolă. Joc genial ca să ce? Să te împuşti singur în picior  şi să te aresteze în Joia Mare în aceeaşi zi în care apare şi Popa? Da, absolut genial! Să te faci de râsul lumii şi să „te dai în fapt‘‘ ca Titi duru’ de mahala? Briliant!
Nu, cei care plimbă aceste aberaţii prin târgul mediatic o fac din acelaşi motiv şi singurul pentru care toată povestea asta cu Vîntu are vreo importanţă: Pentru că s-au lăsat cu toţii la un moment dat seduşi de acest cacealmist de duzină, pentru că una este să te cumpere un borfaş prost şi alta e să te cumpere un geniu – rău, ce-i drept – dar geniu.

Pentru că aceasta este întrebarea: Cum a fost posibil? Cum a fost posibil ca o asemenea nulitate să conducă reţeaua eficientă de securişti care au fost escrocheriile Gelsor şi FNI? Cum a fost posibil ca un personaj atât de primitiv să seducă sute de mii de oameni astfel încât aceştia să îi ofere de bunăvoie avuţia personală? Suntem chiar atât de proşti încât suntem mai proşti ca un hoţ prost? Cum a fost posibil ca un ticălos fără calităţi ca Vîntu să cumpere en gros sute de ziarişti care şi-au compromis credibilitatea, dar şi personalităţi de prestigiu precum Emil Hurezeanu sau Mircea Dinescu? Apropo, vă mai amintiţi de „filologul‘‘ Vîntu şi sensibilitatea lui poetică excepţională? Mai citiţi o dată înregistrările cu Ghiţă! Aia e toată „sensibilitatea poetică‘‘ a lui Vîntu, care îl face de ruşine pe Dinescu. Şi, mai ales, cum a fost posibil ca o asemenea o canalie măruntă să bage în buzunar un număr atât de mare de judecători şi politiceni, mulţi dintre ei cu ambiţii prim-ministeriale sau prezidenţiale? Cum a fost posibil ca o ţară întreagă, de la oameni de rand la elita economică şi intelectuală să se legene liniştită în prostia lui Vîntu?
Răspunsul este că nu a fost posibil. Dacă totuşi s-a întâmplat este pentru că Vîntu nu a fost decât un paravan în spatele căruia se ascund cei care au făcut cu adevărat jocurile în România, singurii care puteau să tocmească redutabila armată de securişti Gelsor&FNI, singurii care puteau să distrugă atâtea destine şi să murdărească atâtea conştiinţe.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU

marți, 26 aprilie 2011

FNI SI NICOLAE POPA

Nicolae Popa, fostul director general al grupului Gelsor (din care făcea parte şi Fondul Naţional de Investiţii), a fugit din România în iunie 2000, la puţin timp după declanşarea anchetei legată de căderea FNI.
Popa, considerat a fi unul din vinovaţii prăbuşirii FNI şi, implicit, de păgubirea a peste 300.000 de „investitori“ a fost condamnat, în lipsă, la 15 ani de închisoare. Reţinut în 2009 în Indonezia, acesta s-a întors în ţară joi spre vineri noaptea.
Întoarcerea sa ar putea redeschide cazul FNI şi ar putea duce la condamnarea omului de afaceri Sorin Ovidiu Vântu, considerat a fi în spatele fraudelor ce au semnătura – pe hârtie – a lui Nicolae Popa sau a Ioanei Maria Vlas. 
FNI „a investit“ pentru tine
Fondul Naţional de Investiţii s-a lansat pe 19 octombrie 1995, când o valoare a unităţii de fond era de 10.000 de lei vechi (un leu nou). Mii de români creduli au format cozi lungi în faţa sediilor fondului, mulţi dintre aceştia depunându-şi toate economiile sperând la o „înmulţire“ peste noapte a banilor.
Teoretic si pe hârtie, investitorii puteau obţine profituri uriaşe în mai puţin de doi-trei ani. La începutul anului 2001, o unitate de fond valora aproximativ 100.000 lei vechi, deci cu 1000% mai mult decât în momentul lansării fondului. Însă, mulţi dintre cei peste 300.000 de români care şi-au dat banii pe mâna FNI au rămas doar cu ideea că s-au îmbogăţit.
Însă, conform unui audit comandat la acea vreme de AVAB (Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Bancare) FNI avea active de 107 miliarde de lei vechi iar în piaţă se aflau în circulaţie peste 79 de milioane de unităţi de fond, de unde rezultă că o unitate valora cu puţin peste 1350 lei vechi, cu mult mai puţin decât valoarea iniţială.
În cei cinci ani de funcţionare fondul a făcut mai multe achiziţii, cumpărând o serie de societăţi comerciale la preţuri supraevaluate. Toate achiziţiile s-au făcut din banii românilor care au dorit să se îmbogăţească peste noapte. În timp ce FNI cheltuia banii, publicul larg afla de dobânzi tot mai mari, dobânzi care erau însă numai în diverse reclame. Asta se întâmpla pentru că fondul trebuia alimentat în continuare cu lichidităţi, iar populaţia nu putea fi atrasă decât prin dobânzi.
În momentul căderii fondului s-a constatat că peste 90% din banii fondului fuseseră „investiţi“ în companii necotate şi cu o valoare extrem de mică comparativ cu sumele folosite din activele FNI. Astfel, „investiţiile“ nu au adus bani FNI, deci activele fondului erau reprezentate numai de banii depuşi de populaţie.
În momentul când fluxul de bani care intra în visteria fondului a scazut şi tot mai mulţi oameni îşi retrăgeau banii, FNI s-a văzut în imposibilitatea de a-şi mai onora plăţile.
De ce se face vinovat Nicolae Popa
Într-un comunicat al Poliţiei Române se arată că în 18 septembrie 1998, Nicolae Popa, "în calitate de director general al unei societăţi comerciale a însuşit din depozit 65.359 acţiuni la valoarea de 25.376 lei/acţiune, pe care le-a remis unui intermediar în scopul de a fi vândute la un preţ de 765.000 lei/buc., prejudiciul creat fiind de aproximativ 50 de miliarde lei vechi".
Popa a fost condamnat la închisoare în dosarul FNI, printr-o sentinţă definitivă dată de Tribunalul Bucureşti în 2006, alături de Ioana Maria Vlas, la 15 ani de închisoare. Sorin Ovidiu Vântu a scăpat de condamnare din lipsa unor probe relevante. Majoritatea tranzacţiilor de achiziţionare a unor companii nelistate de către FNI fiind semnate de Vlas şi Popa.
Fugit din ţară, Popa a fost dat în urmărire generală prin Interpol în 2002 după ce fusese acuzat de delapidare în dosarul FNI. El a fost reţinut abia în 2009 de poliţia indoneziană, la Jakarta.
Ce a făcut Popa din 2000 până astăzi
Nu se ştiu foarte multe despre activităţile lui Nicolae Popa din anii în care a fost dat dispărut. Din mai multe înregistrări ale convorbirilor lui Popa cu Sorin Ovidiu Vântu reiese că cei doi aveau o înţelegere prin care Vântu îl alimenta pe Popa cu bani, lunar, până la un total de 200.000 euro/anual.
Sorin Ovidiu Vîntu: Am înţeles. Ţi-ai fixat care e suma lunară, după aia, de care ai nevoie?
Popa Nicolae: O... suma anuală, Sorin... m-am gândit că un 200 000 ar acoperi inclusiv generalul, salariul lui lunar... anual.
Sorin Ovidiu Vîntu: Te referi la suma anuală, da?
Popa Nicolae: Da, da, da.
Sorin Ovidiu Vîntu: S-a făcut. Deal.
Popa Nicolae: Preferabil de primit întodeauna cam în perioada asta, ca să fie şi înainte de sărbători, să nu stau de sărbători să aştept.
Sorin Ovidiu Vîntu: Bine, s-a făcut. (...)

luni, 25 aprilie 2011

CE N-AS MAI VREA SA VAD

Picanteria de alcov, cancanul, mugetul paranoic şi pornoşagul gâlgâitor n-au odihnă nici în Săptămâna Mare.
Smintiţii smintesc, proştii prostesc, dobitocii îndobitocesc. Distanţa de la înălţător la sordid e mică şi se parcurge fulgerător. Nimic nu scapă de tăvălirea prin pesmet tabloid. E vremea creierelor netede aidoma gheţii unui patinoar. E vremea imposturii jubilative şi a persiflajului trufaş. E vremea când se poate întâmpla aproape orice. Încă n-a ieşit pe piaţă primul film porno românesc inspirat de Sărbătoarea Paştelui, dar mugurii îndrăznelii erotice au apărut. Din motive comerciale, presa a transformat Săptămâna Mare într-o mondenitate sexy pe marginea căreia se înghesuie chibiţii. Mersul la Înviere, la rândul lui, a ajuns echivalentul plimbării printr-un mall - un prilej de etalare a unei toalete, a unei bijuterii sau a unui prieten din tribul VIP. În ziare şi la televizor, lumea de plastic se bucură de atenţia pe care ar trebui s-o îndreptăm, măcar acum, în altă parte. Dive de judeţ, vampe recondiţionate, stripperi virili, patroni deliranţi şi fanţi lăcrămoşi ţin pagina - care cu un ou roşu în mână, care ridicând un cozonac ca pe un trofeu, care închinând în sănătatea semenilor. Picanteria de alcov, cancanul, mugetul paranoic şi pornoşagul gâlgâitor n-au odihnă nici în Săptămâna Mare.
Îmi pare rău, dar nu mai vreau aşa ceva. Nu sunt nici pudibond, nici uscat. Nu decolteul pascal al nu ştiu cărei blonde mă contrariază, ci aliajul de prostie, suficienţă şi libidinoşenie care face agenda chiar şi în zilele acestea. M-am săturat de non-ştiri de genul „Cristina Spătar nu face sex în Săptămâna Mare". O priveşte. Nu cred că naţia română trebuie tulburată prin dezvăluiri din categoria „Simona Sensual îşi va petrece Paştele în Dubai". Aşa mult am coborât? Aşa repede s-a frânt ştacheta exigenţei? Chiar e de neconceput Paştele fără Simona Sensual? Se vede treaba că nu, căci în 2008 un ziar a povestit cum respectiva a salvat un miel de la tăiere (după un scenariu inspirat de graţierea curcanului la Casa Albă), pentru ca în 2009 să-l viziteze şi să-şi declare perplexitatea faţă de preschimbarea lui în oaie.

Tabloidismul există pretutindeni în lume şi, în fond, e normal să fie aşa. Excesul şi personulităţile durate din silicon şi colagen nu au patent românesc. Le găsim la fel de zburdalnice în Anglia, Italia sau SUA. Mă gândesc doar că săptămâna în care ne aflăm ar fi putut însemna o deparazitare utilă pentru toţi cei care au transformat şuşaneaua în carieră şi aruncatul cu lături în sport naţional. Zadarnic gând. Reţeta zilei e aceeaşi: pagini colorate despre făpturi incolore. Snopul de lumină se aşază pe noile efemeride media. Aflăm, bunăoară, că „Simona Traşcă, alias Pamela de România, a frământat cozonaci pentru Paşte". Ştirea are un apendice aluziv: „Vezi ce-a ieşit". Dedesubt, domnişoara Traşcă oferă publicului un belşug pectoral impresionant şi face din frământarea cozonacilor un procedeu cvasifreudian, la confluenţa dintre preludiul sexual şi industria morăritului şi a panificaţiei. Alte veşti de maximă însemnătate pentru planetă - „Bebeluşa Oana va petrece Paştele cu fiica ei", „Viorica şi Ion din Clejani se mută în casă nouă de Paşte" sau „Andreea Raicu înroşeşte ouăle cu mama ei" - sunt ordonate în jurul unui reportăjel care anunţă: „Masaj erotic la jumătate de preţ în Săptămâna Patimilor". Asaltul tarifat al nurilor continuă. Zeci de caramele tabloide asigură desertul care duce la diabet mintal. Pentru variaţie, programele de ştiri ale televiziunilor vor insista, ca în fiecare an, pe smerenia de conjunctură a politicienilor, care îşi petrec cuminţei Paştele în familie. Lipseşte ceva? Doar ateul octogenar care se închină când se ştie filmat. Totuşi, ar fi păcat să nu apară. Până la urmă, e una dintre imaginile emblematice ale pornotecii române.
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL
nota personala: Hristos a inviat, si sarbatori fericite, pentru toti vizitatorii acestui blog.

vineri, 22 aprilie 2011

NELU LEGIUNE RACKETUL DE SERVICIU

Numele lui Ion Ilie Cezar apare alături de cel al lui Vîntu în două contexte: în conducerea Realitatea TV şi în tentativa de asasinare a fostului şef al SIE. Considerat „locotenentul“ lui SOV, cel poreclit Nelu Legiune l-a cunoscut pe Vîntu la o casă de schimb valutar. Miercuri seara a fost arestat alături de stăpânul său.
A fost folosit şi ca racket, dar şi ca onorabil reprezentant al lui Sorin Ovidiu Vîntu la Realitatea Media. Aşa ar putea fi descris, extrem de schematic, traseul profesional al personajului misterios, reţinut miercuri seara, alături de Sorin Ovidiu Vîntu. Nu este pentru prima dată când numele lui Ion Ilie Cezar, zis Nelu Legiune, este alăturat celui al fostului patron de la Realitatea TV, în fapte situate la graniţa legalităţii.

În trecut, Nelu Legiune a fost cercetat sub acuzaţia de tentativă de asasinare a fostului director al SIE, Cătălin Harnagea, la ordinul patronului său, Sorin Ovidiu Vîntu. După o anchetă ce sugerează mai degrabă fiascoul total, dosarul lui Ilie Cezar a fost închis de către procurori, cu o concluzie seacă: nu există probe în baza cărora Sorin Ovidiu  Vîntu să poată fi acuzat că l-ar fi plătit pe angajatul său pentru asasinarea fostului şef al SIE.

Dosarul inutil
Primele informaţii privind presupusa tentativă de asasinat a lui Cătălin Harnagea au apărut în presa centrală, în 10 decembrie 2001. Jurnaliştii pretindeau că au intrat în posesia unor casete audio ce conţineau înregistrarea unei discuţii a lui Nelu Legiune, care pregătea asasinarea fostului şef SIE, Cătălin Harnagea. După aproape două luni, Direcţia Poliţiei Judiciare din cadrul IGP anunţa întocmirea unui dosar penal pe numele lui Ilie Cezar. Acesta era chemat pentru o serie de şase declaraţii olografe, în care, potrivit materialului aflat la dosar, „a negat în mod constant implicarea sa în vreo activitate care ar fi avut drept scop uciderea lui Cătălin Harnagea, susţinând, în consecinţă, că nu vocea sa este înregistrată pe caseta audio în cauză".

Prietenie de afaceri
Deşi în primă instanţă Nelu Legiune s-a declarat de acord cu testul poligraf, ulterior, acesta a refuzat orice expertiză cu detectorul de minciuni, invocând neobligativitatea acestui test, până la momentul începerii urmăririi penale împotriva sa. În ultima declaraţie oferită anchetatorilor, datată 1 martie 2002, Nelu Legiune preciza că „până la începerea urmăririi penale" nu este de acord cu „proba de voce şi nici cu administrarea oricărei alte probe", deoarece nu a săvârşit nicio faptă penală.

Adoptând acelaşi model de apărare, Sorin Ovidiu Vîntu a refuzat să dea o declaraţie olografă cu privire la presupusa instigare a cuiva în uciderea lui Cătălin Harnagea. Declaraţiile aflate la dosarul din acea perioadă oferă şi indicii privind modul în care SOV l-a cunoscut pe Nelu Legiune. Potrivit fostului patron al Realitatea TV, cei doi ar fi devenit apropiaţi din perioada 1997-1998, când, prin casa de schimb a lui Ion Ilie Cezar, Vîntu ar fi efectuat mai multe schimburi valutare.

Martorul, arestat
În rezoluţie se concluziona: "Vîntu a mai afirmat că nu este implicat sub nicio formă în tentativa de asasinare a cuiva, nu a comandat aşa ceva, nu i-a cerut să ucidă sau să contacteze ucigaşi pentru persoanele menţionate în presă, iar interesele sale sunt ca aceşti oameni să trăiască pentru a obţine bani de la ei (datorii, procese-daune)". Alături de fostul şef al SIE, pe presupusa "listă neagră" a lui SOV s-ar mai fi aflat şi jurnaliştii Dan Andronic şi Petre Mihai Băcanu, dar şi oamenii de afaceri Dan Fischer şi Costel Bobic. În acest caz a fost audiat şi Mihai Săpunărescu, un bărbat care era arestat preventiv în Penitenciarul Weiterstadt din Germania.

Potrivit procurorilor, „acesta a relatat despre discuţiile purtate, din care ar fi reieşit că Vîntu îi ceruse să caute o persoană care să poată înfăptui «la comandă», în schimbul sumei de 1 milion de dolari, uciderea lui Cătălin Harnagea. Detaliile date de Vîntu ar fi fost următoarele: costul operaţiunii era de 1 milion de dolari, iar asasinul era din afara României. "Din câte îmi aduc aminte era vorba de un cetăţean din Republica Moldova. (...) Eu am început să râd când am auzit ce mi-a spus Vîntu, însă acesta m-a avertizat că vorbeşte serios şi că băieţii ăştia, adică Harnagea, «vor muri de mâna lui» (...)", declara Săpunărescu.

Un alt nume-cheie de care SOV s-ar fi folosit pentru a organiza presupusele asasinate ar fi fost Călin Mailat. Numele acestuia apare în Raportul "Armaghedon 2", cel privind presupusa activitatea infracţională a lui Vîntu, dar şi în expertiza contabilă din dosarul FNI. Din aceasta se constată că, începând cu iulie 1999, în contul lui Mailat au fost virate 67,4 miliarde lei, din care 64,4 au fost transferate cu ordine de plată din contul personal al lui SOV.

Concluzia oficială: au vrut să-l fraierească
Un alt martor-cheie din acest caz a fost un interlop din Galaţi, audiat în acea perioadă. Acesta a declarat că unul dintre „locotenenţii" săi ar fi fost contactat de o persoană din Bucureşti, pentru ca, în schimbul sumei de 100.000 de dolari, să alcătuiască o echipă ce urma să-l asasineze pe Harnagea. Potrivit procurorilor, acest „locotenent", alături de Nelu Legiune', a „tranşat afacerea": au achiziţionat un pistol cu glonţ, armă ce a fost probată la marginea unei păduri de la marginea oraşului".

Totul s-a oprit aici însă. Parchetul a cerut SRI şi SIE toate informaţiile deţinute în acest caz. Răspunsul SRI (condus la acea vreme de Radu Timofta, un vechi cunoscut şi prieten al lui SOV) răspundea: „Din analiza datelor şi informaţiilor deţinute nu se pot trage concluzii care să infirme sau să confirme intenţia lui... de a organiza asasinarea fostului director al SIE, Cătălin Harnagea". În baza acestor probe, anchetatorii au stabilit că, în fapt, Nelu Legiune n-ar fi intenţionat decât să-l înşele pe SOV şi să-i ia banii acestuia, fără însă a întreprinde vreo acţiune împotriva celor vizaţi.

"Eu am început să râd, însă Vîntu m-a avertizat că vorbeşte serios şi că băieţii ăştia, adică Harnagea, «vor muri de mâna lui».''
declaraţia unui martor din dosarul tentativei de asasinare a lui Cătălin Harnagea

Foloseşte rackeţi şi ca armă psihologică
„Prietenul tău Măgureanu îţi poate confirma că mi-a dat OK-ul ca să împuşc rackeţii care vor să se stabilească pe teritoriul României. Şi că am împuşcat sute, nu zeci", îi transmite SOV lui Sebastian Ghiţă în interceptările de la dosarul procurorilor. Ameninţările lui SOV, rostite la peste 10 ani distanţă de la presupusa tentativă de asasinat, cea care îl viza pe Cătălin Harnagea (53 de ani), au fost recepţionate ieri de către cei implicaţi, într-o notă mai degrabă relaxată şi îngăduitoare. La auzul declaraţiilor lui SOV, Virgil Măgureanu (70 de ani), amintit direct de Vîntu, a declarat râzând în hohote: „Acum aud prima dată. Ce rackeţi, care rackeţi? E prima dată când aud asemenea bazaconie. Ce hram mai poartă Vîntu? L-au încolţit rău sau ce?".

În aceeaşi notă a răspuns şi Costin Georgescu, cel care a preluat mandatul de şef al SRI de la Măgureanu. "E prima oară când aud aşa ceva. Nu cred nimic de acolo. Care rackeţi? Nu ţin minte să fi existat vreo problemă de felul acesta sau să fi primit vreun raport despre astfel de fapte. Singurul moment în care am dat peste numele lui Vîntu a fost într-un raport despre fenomenul FNI. Mă miră astfel de declaraţii. Hai, dacă zicea că a omorât şi a îngropat patru-cinci rackeţi, mai ziceam, dar chiar aşa, zeci, sute?".

„Nişte poveşti fabuloase"
Dan Andronic (41 de ani), jurnalistul presupus vizat în aceeaşi listă din care făcea parte şi Cătălin Harnagea, îl consideră pe SOV "din ce în ce mai labil psihic". "Tonul stenogramelor variază de la replici prieteneşti: vestitul „bătrâne" sau chiar mai caldul „Sebi", la „Bă puştiule, (...) ţi-au şuierat gloanţe pe la urechi". Totul îmi arată că SOV se simte într-adevăr încolţit". În plus, Andronic îl cataloghează pe Vîntu ca fiind "un mafiot ratat şi un actor prost". "Mafiot ratat pentru că este pe cale să facă din nou cale întoarsă la puşcărie (nu ar fi prima dată).

Actor ratat pentru că tertipurile la care apelează SOV sunt mai degrabă din registrul comicului şi al parodiei". O opinie mult mai tranşantă vine din spaţiul psihiatric. Florin Tudose cataloghează discursul lui SOV ca fiind „plin de minciuni gogonate, o uriaşă gonflare a eului, caracteristică unei personalităţi paranoice". „Sunt nişte poveşti fabuloase acolo. Mimează adevărul perfect şi e normal să fie aşa cât construieşte portretul definitiv al escrocului: o persoană despre care ai putea băga mâna în foc că te va ajuta. Promit să folosesc fragmentele astea într-un viitor manual de psihiatrie. Discursul este foarte bun, SOV ştie exact pe ce pedale emoţionale să apese ca să-l facă pe cel de lângă să simtă ameninţarea ca fiind una reală", explică Tudose.
 Vîntu cunoaşte „piaţa" asasinatelor plătite
În afara referinţei la rackeţii îngropaţi în România, prezentă în înregistrările discuţiei dintre SOV şi Ghiţă, Vîntu a oferit, de-a lungul timpului, şi o altă declaraţie surprinzătoare despre ucigaşii plătiţi veniţi în România dinspre est. În timpul unui interviu cu Alex Mihai Stoenescu, realizat în 2003 şi reprodus în cartea "Interviuri despre Revoluţie", SOV se prezintă ca un fin cunoscător al "pieţei".

Într-o discuţie despre generalul Ştefan Kostyal, fost coleg de celulă cu SOV în anii 1980, Vîntu decide să nu se aventureze în comentarii prea stufoase, declarându-i interlocutorului: "Mai mult nu vă spun, pentru că nu sunt sigur că în România a dispărut asasinatul politic. N-am chef să mă trezesc cu un glonţ în cap (...) O mână de ucrainean costă 3.000 de dolari. Aşa că fiţi şi dumneavoastră prudent".
SURSA ADEVARUL

joi, 21 aprilie 2011

STENOGRAMA SOV-GHITA

Vîntu: Să discutăm chiar pe şleau, pe şleau. Nu am nimic de înregistrat.

Ghiţă: Nici eu…

Vîntu: Tocmai că am venit cu o maşină care nu e monitorizată de aştia de la SRI, că nu se ştie că e din parcul meu de maşini..

Ghiţă: Da…

Vîntu: Discutăm acum ca între doi băieţi, un golan bătrân şi unul tânăr. Te-ai bazat pe forţă. Ţi-am arătat că te piși pe forţa ta la cur, că mă piş pe forţa ta, cu golani şi cu alea că tu totuşi vii dintr-o lume cinstită, ordonată, ai tăi au fost ok…Eu vin, bă, dintr-o mahala ţigănească, vin prin pârnaie, vin prin contrabandă cu d-ăştia. Asta e o lume.. Bă, eu am făcut eforturi disperate să nu mă dau în fapt de unde vin şi cine sunt. Prietenul tău Măgureanu îţi poate confirma că mi-a dat ok-ul că să împuşc racheţii de pe teritoriul României.

Ghiţă: nu-l cunosc

Vîntu:…şi că am împuşcat sute, nu zeci, sute. Şi când spun împuşcat mă refer la propriu. Eu vorbesc clar, nu mi-e teamă că ai ceva pe  tine. Mă doare în p..ă. Acum discutăm doar între noi. Deci pe chestii de forţă şi cu ţigani, prietene, am condus, …bă, ascultă-mă cu atenţie, că să ştii şi tu: toată reţeaua de bulibaşi din România a lucrat pentru mine. Toată.Pe timpul certificatelor de proprietate. Lucrau pentru mine. Riscau 25 de ani sau glonţul. Furau din fabrici: macarale, alea, alea. Şi duceam la italieni. Tu nu ştii despre mine, nimic. Decât legendele făcute de proşti. Ca tine, la modul cel mai serios, am îngropat prin dealurile de prin Moldova.

Ghiţă: e a treia oară..

Vîntu: Iniţial am vrut să te …(neinteligibil)

Ghiţă: să mă îngropaţi?

Vîntu: să dau o lecţie tuturor care îndrăznesc să mă..

Ghiţă: să mă îngropaţi?

Vîntu: bă, puştiule! La mine aşa ceva nu înseamnă că e politică interzisă. La mine face parte din arsenalul de lucru când sunt supărat sau când am un interes mare de apărat. Eu nu glumesc cu astea. M-am gândit după aceea că ai venit cu inima deschisă. Fii atent aici. Ţi-au  şuierat gloanţele pe la urechi. Mă refer la propriu. Când ai vorbit de moarte ţi-am spus să nu vorbeşti de ce nu ştii. Deci bătrâne, la propriu m-am gândit!

Ghiţă: eu nu!

Vîntu: da tu ai venit cu inima deschisă
SURSA www.evz.ro

miercuri, 20 aprilie 2011

UPERCUT LA FICAT INCASAT DE USL

La Covasna, Traian Basescu pe langa indemnul, la bagat plugul in bucatica de pamant din spatele casei, a reintrodus pe ordinea de zi a vietii politice romanesti, o chestiune mai veche. Reviziuirea sau schimbarea constitutiei. Asa aflam de ce a fost retras presedintele in ultimul timp, disparand total din raza presei. Impreuna cu specialistii domnia sa a lucrat la proiectul noii constitutii. Dupa Paste, proiectul apare pe bancile Parlamentului. Asa ca marinarul, respecta doleantele poporului stabilite in urma referendumului organizat in primul tur de scrutin prezidential. In proiect avem Parlament unicameral si 300 de parlamentari. Asta a votat poporul, dorinta trebuie respectata. In democratie jocurile se fac in functie de majoritate.Bine sau rau, majoritatea decide.

Readucand in fata opiniei publice dupa un an si cateva luni, vechiurile slogane ''de ce le e frica nu scapa'' si ''clasa politica trebuie sa se reformeze'' si fiind sigur de victoria lui Emil Boc la presedentia PDL, Traian Basescu, baga mana-n foc sa culeaga castanele scapate de propii tovarasi de drum. In acest moment principalul partid de guvernamant, este intr-un blocaj politic. Nimeni din PDL nu reuseste sa gaseasca mutarea castigatoare pentru a opri decaderea imaginii, in fata electoratului. Avand in vedere ca guvernul zi de zi o da in bara in fata opiniei publice si cresterea economica reala nu mai vine si nu se face simtita in buzunarul cetateanului, Traian Basescu iese din barlogul lui de urs. Decide sa se ia din nou la tranta cu adversarii politici personali si ai partidului. Presedintele a incins fierul, partidul trebuie sa-l bata, acum cat este cald, daca este-n stare, sa-l modeleze dupa bunul plac.

Acum nu as vrea sa fiu in locul baietilor din opozitie. Poate de aceasta data naivii politicieni ce formeaza opozitia vor intelege in final, de ce de ani de zile la vot, marinarul ii bate la fundul gol de le sar capacele. Are barbia tare, a unui bun incasator, iar cand lanseaza upercutul ii prinde mereu fara garda. Isi protejeaza prea mult mecla, neglijand si lasand ficatul sac de box in calea unui animal feroce politic precum Traian Basescu. Cand noul proiect constitutional va ajunge in Parlament, sunt curios ce poezie vor recita trompetele Ponta si Antonescu. Sa te opui ca rezultatul referendumului sa fie pus in practica, este sinucidere curata in fata electoratului. In acest moment baietii din opozitie isi incarca singuri pistolul, il duc la tampla si-i invita pe cei din PDL sa traga. Nu cred ca Boc si ai lui, dirijati de la spate de Basescu vor rata aceasta fascinanta ocazie. Daca vor fi deacord si vor trece proiectul constitutional in Parlament vor face din tiranul de la Cotroceni un erou national in ochii poporului, si tot odata le vor da temele de campanie pentru alegerile parlamentare din 2012, gata facute celor de la PDL.

In timp ce opozitia se pricepe doar la gargara ieftina damboviteana, Traian Basescu este un om practic. Prin aceasta mutare isi va lega de maini si de picioare adversarii politici. Traian Basescu este constient ca proiectul lui nu va trece de Parlament. Nici un parlamentar nu e nebun sa-si taie craca de sub picioare, indiferent de partid. Parlamentarul cu o candidatura intr-un colegiu fantoma si ceva malai se descurca sa mai obtina un mandat, dar locul redus din Parlament ar putea fi al lui. Gluma alegerilor pentru un loc in Parlament ar putea sa fie groasa in 2012 cu unicameral si doar 300 de locuri. Proiectul nu va trece si mata va fii aruncata in curtea celor de la USL. Basescu si ai lui vor bate moneda multa pe aceasta tema, pana la alegerile parlamentare vor troncani intr-una. Rezultatul uni referendum nu este o consultare sau un moft a poporului. Un acest tip de vot este o obligatie pentru parlamentar. Un referendum, odata validat devine lege pentru parlamentar, din punctul meu de vedere. Daca USL va fii deacord si vor vota proiectul in Parlament, si in 2012 vom avea unicameral, 300 de parlamentari si alte modificari benefice, bine venite la constitutie, cu siguranta opozabilii vor mai servi vreo 4 ani de opozitie. Si ce vor face, daca dupa ce se satura de prezidentiale Traian Basescu se viseaza si-si propune un post de prim-ministru?!! Cred ca iar sta mai bine la Palatul Victoria, decat la Cotroceni. E politician de actiune nu unul de diplomatie.

marți, 19 aprilie 2011

DE CE FAC PARLAMENTARII FACULTATE

„Am luat facultatea ca un hobby" sau „îmi era la îndemână să merg la acea universitate". Cu astfel de argumente, unii deputaţi tineri din România explică de ce au ales să se înscrie la o anumită instituţie de învăţământ. Astfel, două treimi dintre tinerii noştri parlamentari au ajuns să urmeze universităţi considerate mediocre sau foarte slabe, potrivit criteriilor internaţionale.
În România există 52 de deputaţi care au mai puţin de 40 de ani. Aceştia fac parte din primele generaţii care nu s-au format în sistemul universitar comunist, putând fi consideraţi tinerele speranţe politice ale României. Din păcate însă, pregătirea lor academică nu este un atu în favoarea acestei teorii. În lumea liberă de după Revoluţie, majoritatea tinerilor politicieni au preferat să frecventeze universităţi modeste şi chiar foarte slabe. Comparând topul instituţiilor de învăţământ din România, realizat de Ad-Astra, o respectabilă asociaţie a cercetătorilor români, cu instituţiile de în-văţământ urmate de deputaţii tineri aflăm următoarele concluzii:

>>27 din parlamentarii tineri
(65%) au urmat instituţii de învăţământ autohtone din jumătatea de jos a clasamentului universităţilor.

>>22 dintre „aleşi" (52%) au terminat facultăţi aflate pe ultimele poziţii ale topului. Acestea sunt, în majoritatea lor, universităţi particulare care, în ultimii ani, s-au aflat în mijlocul unor diverse scandaluri sau suspiciuni.

>>doar 9 deputaţi tineri (21%) au urmat universităţi clasate în primul sfert al topului.
Trebuie menţionat că 10 deputaţi nu au putut fi monito-rizaţi deoarece aveau CV-uri incomplete sau studiile urmate erau descrise evaziv.
„Nu mai ştiu de ce m-am dus la Drept"
Studiul realizat de Ad-Astra a ierarhizat 49 de universităţi româneşti pe baza numărului de articole ştiinţifice indexate de ISI Web of Science, o instanţă internaţională care este luată ca referinţă de lumea ştiinţifică de pe planetă. Nu este contestată nici de deputatul PSD Robert Negoiţă care spune că nu a stat pe gânduri atunci când a ales o universitate deoarece „sistemul universitar românesc este foarte slab şi eu nu pun nici un preţ pe el. Nu am o argumentaţie mult prea solidă pentru alegerea făcută. Am mers la universităţile pe care le-am avut mai la îndemână. La specializarea «Economia Turismului» era şi cumnata mea acolo, cu un an mai devreme, iar la Drept nu mai ştiu de ce m-am dus. Atunci când eram om de afaceri am angajat deopotrivă ab-solvenţi de învăţământ de stat ca şi de privat şi nu am văzut nici o diferenţă", ne-a precizat Negoiţă. Deputatul PSD a urmat Universitatea Bioterra, inexistentă în clasamentul Ad Astra.
„A fost ca un hobby de după-amiază"
Deputatul Petru Gabriel Vlase a intrat la Politehnică în 1989, unde a învins o concurenţă acerbă: 7 pe un loc. „În 2005, alături de un grup de colegi deputaţi am decis să aprofundăm Dreptul şi ne-am înscris la Spiru Haret", spune Vlase. Universitatea a fost implicată, în 2009, într-un imens scandal legat de modul de acordare a diplomelor de licenţă, ministrul Educaţiei luând în calcul desfiinţarea instituţiei de învăţământ. Cum explică totuşi deputatul alegerea făcută? „A fost o treabă de comoditate. Ţinând cont că nu mi-am propus să profesez vreodată, am făcut universitatea ca pe un hobby de după-amiază. Cred că am terminat la distanţă. Adică mergeam când şi când şi apoi dădeam examen."
Tot Universitatea „Spiru Haret" a fost urmată şi de deputatul PDL Cătălin Buhăianu, care absolvise anterior Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bacău. „Nu m-am gândit că e vorba de o universitate privată pentru că există universităţi private peste cele de stat. Ştiu că au mai fost excese, cazuri în care au fost vândute diplome pe bani sau tineri care poate nu meritau să termine şcoala, dar astea sunt accidente", ne-a explicat parlamentarul.
Spiru Haret ocupa locul 49 în clasamentul întocmit de Ad-Astra în ierarhia universităţilor româneşti. La acea dată, nici o universitate din România nu se afla în top 500 al univer-sităţilor din întreaga lume.
„Suntem obişnuiţi să denigrăm lucrurile bune"
La Universitatea „Titu Maiorescu", aflată pe locul 48, au studiat trei deputaţi. Unul dintre ei, liberalul Diana Tuşa a terminat Dreptul şi crede că „e relevant fiecare ce învaţă şi dacă învaţă. Pe vremea mea se făcea carte, nu ştiu cum e acum." Spune că a optat pentru o universitate particulară deoarece trebuia să lucreze pentru a se întreţine, iar programul unei universităţi de stat nu îi permitea acest lucru. Explicaţia pare curioasă dat fiind că universităţile private au locuri plătite, exclusiv cu taxă.
Adrian Mocanu, deputat PSD, a studiat la Academia de Studii Economice, aflată abia pe locul 42 în studiul Ad Astra, deoarece cele 847 de cadre didactice publicaseră, în 2007, doar 70 de articole ISI. Ulterior, a urmat Dreptul la „Titu Maiorescu". „Nu cred că o universitate precum «Titu Maiorescu» sau ASE pot fi vreodată pe locul 48 sau 42 ca producţie ştiinţifică. Dar noi, învăţaţi să dăm în tot ceea ce e bun şi românesc, ne denigrăm şi universităţile. În Germania sau Austria nu cred că îşi vorbesc de rău universităţile."
SURSA ROMANIA LIBERA

luni, 18 aprilie 2011

MOROMETE, ION SI TARANII LUI BASESCU

"Când vom învăţa că trebuie să muncim opt ore, când vom învăţa să nu mai lăsăm trei milioane de hectare nemuncite, că nu vin miniştrii să are pământul, nu vin miniştrii să-l cultive. Când vom învăţa că, decât să stau la cârciuma satului, mai bine mă duc şi bag plugul în hectarul şi jumătate din spatele casei!"- TRAIAN BASESCU


Dupa chestiunea Libia, Traian Basescu, a disparut o perioada buna de pe prima pagina a cotidianelor romanesti, nu a mai deschis jurnalele de seara ale televiziunilor, deontologii au ramas fara material de lucru. Unii se intrebau, precum Robert Turcescu, unde a disparut Traian Basescu. Dupa o scurta vizita in Estonia, presedintele revine. Dupa ce-l aseaza in banca lui pe elevul neascultator si neobrazat Vasile Blaga, printre hahaielile caracteristice, marinarul ne mai arunca un adevar, verde-n fata. Trebuie sa ne apucam de munca sa nu mai stam la taclale la sprit prin carciumi, cand in tara sunt mii de hectare pe care mama natura, cultiva buruieni. Observatie trista, dura, dar din pacate foarte adevarata. Pe timpul descris de Marin Preda in capodobera literara '' Morometii'', taranul pleca pe camp luni dimineata si se intorcea sambata seara, astazi in era tehnologiei, taranul nostru nu-si mai paraseste batatura. Un alt personaj celebru al literaturii romanesti, Ion Pop al Glanetasului isi vindea sufletul si saruta pamantul. Personajul lui Rebreanu ziua era la coasa, seara era in batatura invatatorului Herdelea, sa vada ce mai este de facut, sau la preotul satului in functie de interes. Astazi, pentru taranul zilelor noastre pamantul a devenit o povara. De ce? Din diverse motive, insa principalul motiv este lipsa fortei de lucru. Fiul taranului mai dezghetat la minte a emigrat de la coada vacii in mediul urban, preferand sa munceasca in industie. In unele zone rurale, au aparut diferite ramuri industriale, iar tanarul a avut optiunea sa se angajeze. Odata cu modernizarea si evolutia tehnologiei, taranul tanar s-a emancipat. Cei care nu au ocupat un loc de munca in ramura industriala, si nu sunt propietari de pamant nu mai alearga sa munceasca pe la instaritii satului, primesc ajutor social de la stat.  


Cu pomana lunara asigurata de la stat in schimbul a catorva ore de frecat menta pe la primarie lui ''Ghita'' din epoca moderna, nu-i mai arde de munca campului. Mai bine merge la sprit la carciuma de pe ulita, unde dezbate dupa caz, divortul lui Moni si Iri sau Pepe si Zavo. Are timp berechet, in timp ce Ilie Moromete doar duminica reusea sa ajunga la fierarie, unde dezbatea soarta politica a acelor vremuri tulburi. Mai jos este o fotografie culeasa de pe google cu niste tarani. In timp ce pompierii erau nedormiti si nemancati incercand sa le salveze cate ceva din gospodariile afectate de inundatii, ei sarbatoreau cu bere.


De obicei cand citesc o declaratie sau un articol bun de presa, arunc in ochi asupra comentariilor. Si aici ca de obicei au fost comentarii pro si contra. Unii au considerat afirmatia un adevar, altii l-au injurat pe presedinte ca la usa cortului. Un comentariu m-ai ramas pe retina. Un cetatean al patriei, plangea pe umarul taranului si se intreba de unde bani de benzina pentru tractor, sa lucreze pamantului. Recunosc traim in epoca moderna, si tehnologia este importanta in agricultura. Insa am o observatie. Pe vremea cand eram granarul Europei, nu stateam prea bine cu tehnologia, in majoritatea cazurilor, taranul ara pamantul cu un plug tras de boi sau cai, si-si lucra pamantul cu sapa. Daca intr-un an ne plangem ca nu avem bani de tractor si nu cultivam pamantul, cu siguranta nu-l vom cultiva nici anul viitor. Moromete inainte sa plece la fierarie sa palavrageasca politica si-a luat secerele sa le ascuta, urma perioda seceratului. Nimic nu pica din cer, desi romanul e invatat sa astepte. Daca are buna vointa si forta de munca, taranul isi poate produce de unul singur strictul necesar si fara investitii enorme in pamant. Din pacate din diverse motive taranul roman isi cumpara painea nu reuseste sa si-o produca.

vineri, 15 aprilie 2011

CE BUNI AR FI NISTE CHIABURI

Când vezi imensele câmpuri nelucrate, cotropite de bălării în plină eră tehnologică, nu-ţi poţi reprima un set de întrebări.
Oare unde am greşit? De ce nu suntem în stare să cultivăm un pământ atât de bun precum cel din Câmpia Română? Unde ne sunt agricultorii Epocii de Aur, care scoteau producţii-record? Cum e posibil ca milioane de oameni să se plângă că mor de foame într-o ţară în care milioane de hectare rămân nelucrate? De ce nu s-or înghesui să facă afaceri bănoase - pe bază de legume, fructe, cereale - investitori cu potenţial financiar solid? Cum să fie nerentabilă cultivarea cartofilor, a castraveţilor sau a merelor în cernoziomul Bărăganului, când alţii fac profit cu aceleaşi culturi în sol stâncos sau în deşert? Ba chiar le merge atât de bine, încât ne vând şi nouă - aduse de peste mări şi ţări - mere, cartofi şi castraveţi. E ca şi cum le-am vinde noi lor banane, kiwi şi portocale!

Răspunsul stă, negreşit, în cei 45 de ani de comunism şi în cei 21 de ani de pseudo-capitalism. Nu e o marotă, ci o cruntă realitate: bolşevicii au distrus ţărănimea română, confiscându-i pământul şi băgând-o cu forţa în cooperativă. Cei mai loviţi au fost „duşmanii de clasă": chiaburii. Prea mult huzuriseră pe sudoarea celor mulţi şi obidiţi! Prea mult supseseră sângele poporului! Venise vremea ca „ploşniţele" şi „căpuşele" burtoase, cum erau caricaturizaţi prin ziare gospodarii mai avuţi ai satelor, să dea socoteală în faţa mâniei proletare! Milioane de gospodării au fost distruse cu tractorul sovietic, sute de mii de chiaburi şi moşieri au ajuns în puşcării.

Mulţi mujici, care nu prea se omorau cu munca ori îşi vânduseră pământul pe băutură, s-au bucurat atunci de necazul chiaburilor. Nu ştiau, nevolnicii, că sfârşitul chiaburilor va fi tragedia satului românesc.
După 1989, oamenii şi-au recuperat pământurile. Nu toţi însă, şi nici în conformitate cu suprafeţele reale, pentru că între timp se formase o pătură lacomă şi flămândă: nomenclatura comunistă, bine protejată în postcomunismul iliescian. O vreme, proprietatea a fost considerată „un moft", astfel încât boierimea roşie să aibă timp să se înstăpânească pe pământurile vechilor chiaburi. Numai că a avea pământ nu înseamnă nimic; a iubi pământul înseamnă totul. Or, această legătură specială cu glia nu se formează peste noapte. Uneori, pentru asta e nevoie de câteva generaţii.
Dacă am avea acum câteva zeci de mii de chiaburi, pământurile ar fi lucrate cu sfinţenie, iar România ar redeveni grânarul Europei. Despre asta, în ziarul de mâine...
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL

joi, 14 aprilie 2011

CULISELE ESCROCHERIEI ''GRIPA AVIARA''

România Liberă prezintă astăzi culisele uneia dintre cele mai spectaculoase afaceri pe bani publici din timpul crizei gripei aviare, în care 14 persoane, inclusiv oficiali ai statului român, au fost trimise în judecată de procurorii DNA pentru un prejudiciu creat bugetului de şase milioane euro.
Ancheta a vizat modul în care cele două companii din subordinea Ministerului Transporturilor, CNADNR şi CFR, s-au implicat ilegal în contractarea unor aşa-zise servicii de dezinfecţie pe calea ferată şi pe drumurile din ţară. Procurorii au demonstrat faptul că nici Compania de Autostrăzi, nici Cările Ferate nu aveau, de fapt, calitatea să deruleze astfel de contracte. Potrivit rechizitoriului, toate demersurile făcute de Aurel Băluţ (ca director al CNADNR), Traian Preoteasa (ca director al CFR), Mihaela Hîncu (fost director general al Agenţiei de Sănătate Publică din Ministerul Transporturilor) şi Victor Butean (director în agenţia condusă de Hîncu) „au fost făcute doar în scopul efectuării de plăţi nelegale a unor mari sume de bani". Beneficiarul celor circa şase milioane de euro a fost omul de afaceri ieşean Tonel Ursachi, care a subcontractat către alte firme toate serviciile care i-au fost achitate prin cele două instituţii de stat.
Cum, prin intermediul CNADNR şi CFR, au fost organizate filtre rutiere şi feroviare de dezin¬fecţie la zeci şi sute de kilometri distanţă de focarele de gripă aviară, şi pentru a se lămuri asupra modului în care Ministerul Transporturilor a ajuns să se implice în aşa ceva, procurorii DNA au audiat mai mulţi specialişti - medici veterinari, virusologi, profesori universitari. Aceştia din urmă au indicat însă că virusul gripei aviare nu se transmite decât prin contact fizic, de la o pasăre infectată la alta sau direct la om. Probele au demonstrat că instalarea filtrelor de dezinfecţie rutieră şi feroviară, la sute de kilometri de focare, nu a fost decât rodul imaginaţiei grupului infracţional organizat, alcătuit din Victor Butean, Tonel Ursachi şi Mihaela Sorina Hîncu, cu unicul scop de a obţine bani ilegal.
Cine l-a introdus pe Ursachi
Principalul beneficiar al celor câteva milioane de euro tocate ilegal de instituţiile subordonate Transporturilor în cazul „gripa aviară" a fost, potrivit procurorilor DNA, ieşeanul Tonel Ursachi. Ancheta a arătat că acesta a fost introdus în schemă de Mihaela Hîncu, fost director general al Agenţiei de Sănătate Publică din minister. Potrivit DNA, într-o şedinţă din 2005, Hîncu le-a declarat secretarilor de stat că la nivelul Comandamentului Antiepizootic s-ar fi stabilit ca şi acest minister să se implice în combaterea gripei aviare. Procurorii au stabilit însă că acest lucru era total fals. Chiar şi aşa, Mihaela Hîncu le-a mai spus respectivilor secretari de stat că o singură persoană din România poate derula acest tip de operaţiune, recomandându-l pe Tonel Ursachi, administratorul firmei Lumi SRL Iaşi. Însă societatea lui Ursachi nu avea nici o autorizaţie pentru deţinerea şi utilizarea de produse şi substanţe toxice.
În anchetă, Tonel Ursachi s-a recomandat ca fiind cercetător în domeniul medicinii veterinare, autor al unor invenţii şi studii, lucru pe care nu l-a probat.
 Fără licitaţie
După ce s-au „aranjat ploile" la Ministerul Transporturilor, directorul CFR de la acel moment, Traian Preoteasa, sprijinit de doi subordonaţi - Traian Papa şi Dorina Voicu, au încredinţat şi ei direct un contract de dezinfecţie firmei Lumi a lui Ursachi. Deşi aveau obligaţia ca, în maximum 30 de zile de la încredinţarea directă, să organizeze licitaţie, şefii CFR au prelungit permanent contractul cu firma ieşeană.
Oficialii menţionaţi nu au sesizat nici faptul că Lumi SRL subcontractase integral, în aceeaşi zi, activităţile către SC MIOR SRL, lucru interzis expres printr-o clauză contractuală. Subcontractarea s-a făcut pentru un tarif de 6 lei / vagon / locomotivă faţă de 30 lei, cât urma să încaseze firma lui Ursachi de la CFR. Tot în aceeaşi zi, MIOR SRL a subcontractat lucrările mai departe, către PRIMOSAL SRL, la 2 lei /vagon / locomotivă, acesta fiind un tarif 15 ori mai mic decât cel achitat inţial de CFR lui Lumi SRL.

Presiuni de la minister

La CNADNR, fostul director general adjunct economic, Iulian Poenaru, şi un al doilea adjunct, Anton Ioan Harkel, s-au opus încheierii contractului cu firma Lumi, controlată de Tonel Ursachi. A încercat însă să-i convingă secretarul de stat din Ministerul Transporturilor, Constantin Dascălu. Presiuni s-au făcut şi asupra directorului general din companie, Aurel Băluţ, care a şi cedat.
Pe 19 octombrie 2005, CNADNR a semnat cu Lumi SRL contractul care avea ca obiect dezinfecţia tuturor autovehiculelor care treceau prin anumite puncte rutiere, la preţuri nefundamentate economic, de 9 lei/autoturism, 20 lei/microbuz, respectiv 30/ autobuze şi autocamioane.
SURSA ROMANIA LIBERA

miercuri, 13 aprilie 2011

CU CE E MAI BREAZ ANTONESCU DECAT BOC

Crin Antonescu promite că va distruge odioasa moştenire a guvernului Boc, până la ultimul articol de lege adoptat prin asumarea răspunderii. Şi ce va pune în loc?
Pentru că se pretinde un radical, un fel de Traian Băsescu de semn contrar, pentru Antonescu nu contează. Importantă e doar opera de anihilare. Mai raţional s-a dovedit partenerul său politic Victor Ponta: nu totul va fi abrogat, doar ce e rău.

Noi, cei care suportăm efectele schimbării legilor de la un mandat la altul, nu ştim ce e bine şi ce e rău din punctul de vedere al opoziţiei pentru că Antonescu şi Ponta nu ne-au făcut cunoscută viziunea lor alternativă. Dacă ea există: în cazul Codului Muncii opoziţia a propus aceeaşi versiune, cu diferenţe nesemnificative. Iar abrogarea legilor privind salariile şi pensiile ne-ar întoarce la situaţia de dinaintea adoptării lor, adică la inechităţi strigătoare la cer.

Echitatea, refuzul nedreptăţii, ar fi trebuit să fie în codul genetic al presupusului partid de stânga, PSD. O opoziţie constructivă, aşa cum îşi dorea Ion Iliescu, ar fi obligată să admită că unele dintre actele normative, nu toate, sunt aşezate pe principiile corecte: salarizare unitară, pensii echitabile, reducerea birocraţiei de stat. Pe Crin Antonescu nu-l intersează însă să avem legi bune, ci doar să le anuleze pe toate cele adoptate de guvernul Boc doar pentru că aparţin guvernului Boc.

Dacă Crin Antonescu îşi va duce la îndeplinire ameninţarea, răspunzător va fi şi Emil Boc pentru că în 2012 o vom lua, din nou, de la capăt. Premierul a abuzat de procedura asumării răspunderii, aşa cum Adrian Năstase a făcut exces de ordonanţe de urgenţă. Cinic, Boc a replicat că procedura dă putere parlamentului în condiţiile în care o moţiune de cenzură ar putea duce la căderea guvernului. Cumpărarea voturilor din parlament cu bani pentru colegii, practicată de guvernul Boc cu eficienţă dovedită (doar a scăpat de opt moţiuni de cenzură), reduce la zero rata de succes a opoziţiei. Abuzul de asumări, dar şi realitatea constatată de IPP că peste 80% dintre proiectele de lege adoptate au avut drept iniţiator Guvernul României, au făcut din parlament un fel de Hyde Park, unde fiecare vine şi dă câte o reprezentaţie fără să influenţeze decizia.

Dominaţia executivului, care şi-a asumat şi rolul de legislator, a început atunci când, pentru reducerea salariilor şi a pensiilor, Boc a invocat Legea siguranţei naţionale, asimilând criza economică unei situaţii de urgenţă care presupune limitarea unor drepturi şi exercitarea, de către executiv, a unor puteri suplimentare. Urgenţa pentru că e criză a fost invocată de fiecare dată când guvernul şi-a asumat răspunderea pe o lege, deşi urgenţa nu se justifica. Legea educaţiei a fost adoptată pentru că dezbaterile din parlament durau prea mult.

La fel şi noul Cod al Muncii: însuşi Traian Băsescu i-a recomandat guvernului să limiteze timpul alocat consultărilor cu sindicatele şi patronatele. Acest argument al eficienţei maxime dictate de o situaţie excepţională conţine o atitudine a puterii faţă de democraţie, prin natura ei consumatoare de timp. Discursul urgenţei şi acuzaţiile populiste de ineficienţă aduse parlamentului îşi arată efectele în studiul Soros asupra opiniilor elevilor şi adolescenţilor - care le reproduc, probabil, pe cele ale adulţilor - în favoarea unui regim militar sau a unui preşedinte puternic care nu mai pierde timpul cu parlamentul şi cu alegerile.

Promisiunea lui Crin Antonescu că va abroga toate legile adoptate prin asumarea răspunderii de guvernul Boc perpetuează aroganţa autoritară a majorităţii pe care o reproşează el astăzi puterii. Frustrant pentru un observator al vieţii politice din România este că nu poate afirma, decât rareori, că puterea şi opoziţia se află în dezacord. Dezacordul presupune exis tenţa unor idei diferite şi a unor proiecte alternative.

Victor Ponta adevăr a grăit: "Datoria opoziţiei este să construiască o alternativă". Dar opoziţia tocmai de la această datorie a abdicat: prizonieră a atacului la persoană practicat cu religiozitate în public, e incapabilă să formuleze o alternativă. În 2012 ne aşteaptă ceea ce corect a formulat un comentator al site-ul Critic Atac: o alternanţă fără alternativă.
AUTOR IOANA LUPEA
SURSA www.evz.ro 

marți, 12 aprilie 2011

LACATUL CADE BINE PE SPITALE

Una dintre cele mai inspirate măsuri de restructurare a cheltuielilor în sistemul public de sănătate, desfiinţarea pseudo-spitalelor în care medicii nu mai făceau de mult timp medicină, s-a tranformat într-o tânguire publică atât de primitivă încât ţi se face jenă. Avalanşa de argumente contra, care se prăvăleşte de câteva săptămâni în spaţiul public, nu va contribui cu nimic bun la naşterea unei dezbateri adevărate, cât timp nimeni nu discută, calm şi lucid, temele importante: oportunitatea închiderii respectivelor unităţi, cât de corect gestionează, în fapt, Ministerul Sănătăţii reducerea acestui tip de cheltuieli, ce alternative raţionale le rămân comunităţilor direct afectate de decizia guvernului.

Am văzut, în schimb, un cocktail periculos de populism şi de perfidă manipulare , un mecanism mediatic care operează intens  şi exclusiv cu argumente emoţionale. Cum altfel poate fi interpretat joint-venture-ul dintre politicieni, medici şi o parte a presei, care abordează problema precum necrofagii şi se servesc cu cinism inclusiv de decesul unor oameni? Cum poate fi catalogată relaţia directă de cauzalitate pe care oameni politici, medici şi jurnalişti o stabilesc, în prime-time şi fără cele mai mici indicii, între moartea unui cetăţean şi desfiinţarea unui nenorocit de spital în care, probabil, singurul avantaj era că şpăgile încasate de medici erau ceva mai reduse decât într-o unitate cu mai multe pretenţii?
În prezent, aceste echipaje de intervenţie rapidă nu fac decât să contracareze, din interese meschine, o măsură de reformă, nu doar necesară din raţiuni financiare, ci cu potenţial de a deschide calea spre creşterea calităţii actului medical.

Mai este ceva strident în toată această pâclă care pune discuţiile despre închiderea unor spitale şi centre de sănătate locale pe o pistă greşită: parteneriatul ad-hoc dintre medicul afectat de măsură şi pacientul care finanţează din buzunarul propriu tocmai tarele sistemului pentru conservarea cărora luptă chiar acel medic. Într-adevăr, curioasă această prietenie şi mare perdant va fi pacientul. Aş putea înşira aici o sumă întreagă de argumente pentru care medicul este interesat să-şi atragă sprijinul oamenilor din comunitate, dar nici un motiv plauzibil pentru care pacienţii să se lase antrenaţi în această şaradă cu un singur câştigător. Dacă pentru medici şi asistente poate fi incomod să-şi practice meseseria în altă localitate, după ani de zile petrecuţi în acelaşi loc, dacă lor le este incomod să piardă confortul sistemului de "atenţii" la plic, primite de la oameni pe care deja îi cunosc, şi dacă medicilor şi asistentelor le este incomod să renunţe la un statu quo de plafonare profesională, pentru a intra într-un mediu, cel puţin teoretic, mai competitiv, ei bine, pacienţilor de ce le-ar fi incomod dacă spitalul local, cu performanţe modeste, îşi trage obloanele?

Acei oameni care, sub impulsul unei isterii controlate, se solidarizează acum cu directorii de spitale, cu medicii şi cu asistentele atinşi de redistribuire nu şi-au pus câteva întrebări elementare. În mod ironic, era şi cea mai simplă cale de ajunge la o privire lucidă asupra a ceea ce se întâmplă în jur. Câte cazuri grave sunt rezolvate la centrele de sănătate şi spitalele din micile localităţi şi câte sunt redirecţionate de fapt spre unităţile mai mari din judeţ? Este nevoie de un spital, cu toată infrastructura costisitoare pe care o presupune, pentru a trata afecţiuni care pot fi gesitonate şi în ambulatoriu? De fapt, câte dintre tratamentele ce puteau fi administrate acasă erau tratate în pseudo-spitalul lipsit oricum de dotările potrivite, dar înţesat de cadre medicale care, pentru o banală injecţie şi o foaie de internare, taxau pacientul cu zeci sau sute de lei?
Şi, ultima întrebare: ştie vreunul dintre românii care tratează lacrimogen închiderea spitalelor inutile câţi medici s-au solidarizat de-a lungul timpului cu pacienţii, atunci când aceştia din urmă au protestat împotriva muşamalizării cazurilor de malpraxis?
AUTOR LAURENTIU MIHU
SURSA ROMANIA LIBERA 

luni, 11 aprilie 2011

IERI-INTUNERIC, AZI-LUMINA

Regimul PSD-ist, mai întâi, şi cel băsescian, mai apoi, au folosit din plin comparaţia de tip Caţavencu- Ieri - Întuneric - Azi, Lumină.
Coup d'Etat: a Practical Handbook" („Lovitura de stat - ghid practic"), una dintre faimoasele lucrări ale lui Edward Nicolae Luttwak, născut la Arad şi devenit Senior Advisor la Center for Strategic and International Studies din Washington, invocă, la un moment dat, deosebirea dintre limitele supravieţuirii politice şi cele ale supravieţuirii economice. Pentru un guvern venit în fruntea ţării, fie prin alegeri libere, fie prin lovitură de stat - susţine autorul - cele două supravieţuiri sunt ierarhizate: supravieţuirea politică e înaintea celei economice.

O dată atinse limitele supravieţuirii economice a populaţiei, regimul se va confrunta cu o revoltă de masă în urmă căreia se va prăbuşi. El se poate prăbuşi însă înainte de asta, pentru că s-au atins limitele supravieţuirii politice. Limitele supravieţuirii politice depind însă de o mulţime de factori, cel economic nefiind, deci, singurul. Iată diferenţa dintre cele două supravieţuiri, aşa cum o surprinde autorul: „Există ceea ce noi am numi limita de supravieţuire economică, sub nivelul căreia populaţia ar risca, în marea sa majoritate, să moară de foame. Dar, cu mult înainte ca aceasta să fie atinsă, e o altă limită pe care noi trebuie s-o luăm în consideraţie: cea de supravieţuire politică, sub care guvernarea noastră nu va întîrzia să fie răsturnată.

Limita de supravieţuire economică e mai mult sau mai puţin rigidă: într-un mediu definit prin climatul său, obişnuinţele şi tradiţiile sale, locuitorul mediu dotat are nevoie, pentru a putea trăi, el şi familia sa, de un minimum de venit anual. Limita de supravieţuire politică e, în schimb, variabilă: ea depinde, pe de o parte, de factori psihologici, istorici şi sociali, pe de alta, de eficienţa sistemului de securitate al Statului, ca şi organizarea propagandei".

Într-un regim democratic, nu se pune problema supravieţuirii politice prin mijloace dictatoriale. Rămâne însă problema mijloacelor politice. Astfel, noua putere îşi poate aservi presa independentă, transformând-o într-un instrument de propagandă. Aşa cum o transcrie Eduard N. Luttwak, propaganda aminteşte izbitor de argumentele aruncate în joc de cele regimurile care au urmat la noi ceauşismului: „Trebuie să înţelegem prin «propagandă», toate activităţile care constau în informarea şi distracţia publicului. În cazul de care ne ocupăm,  ele ar viza, pe o de o parte, deturnarea atenţiei publicului de la încercările prin care trece, pe de alta, justificarea acestor încercări, explicîndu-le ca fiind indispensabile realizării fericirii viitoare, căreia noi îi suntem garant.

Fără ca asta să fie o necesitate, noi am putea să prezentăm lumea exterioară ca fiind mult mai prost alcătuită ca a noastră. În chip obligatoriu însă, propaganda noastră trebuie să arate că standardul de viaţă era mult inferior sub precedentul regim standardului pe care noi l-am instaurat.

De asemenea, propaganda trebuie să aibă scopul, nu mai puţin important, de a convinge masele că regimul nostru este cel mai sigur şi mai eficace mijloc de a moderniza ţara. Pentru aceasta propaganda va utiliza fie o metodă raţională - cu ajutorul statisticii - fie iraţională, care ar consta în prezentarea noilor guvernanţi ca nişte supraoameni".
Termenul de propagandă - folosit de autor - ar putea să pară neadecvat guvernărilor democratice postdecembriste. Să-l înlocuim, pentru a-i linişti pe talibanii democraţiei, cu termenul comunicare publică. Cu ajutorul lui vom înţelege bătălia dusă de cele trei regimuri postdecembriste pentru supravieţuirea politică. Echipa Iliescu şi-a concentrat atenţia pe denunţarea „dezastruoasei moşteniri" lăsate de regimul comunist. Democraţia a fost înfăţişată în culori trandafirii, ca o lume a fericirii şi bunăstării întruchipate. Nu altfel a procedat echipa Constantinescu. Chiar şi după victoria în alegeri s-a continuat mult timp corul pe tema celor 7 ani de dezastru iliescist. Cât despre noul regim, el a fost înfăţişat ca rezolvând toate problemele.

Regimul PSD-ist, mai întâi, şi cel băsescian (din 2005 putem vorbim de regimul unui om, şi nu al unui partid), mai apoi, au folosit şi ele, din plin comparaţia de tip Caţavencu - Ieri - Întuneric, Azi - Lumină. Peste un an vor fi noi alegeri. Se îndoieşte cineva că noua putere nu va apela din plin la această dihotomie?! 
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL

vineri, 8 aprilie 2011

CEI PATRU VINOVATI DE FUGA LUI DINEL STAICU

După Omar Hayssam, Nicolae Popa şi alţi condamnaţi la pedepse grele cu închisoare, autorităţile române l-au scăpat printre degete şi pe Dinel Staicu, fostul baron al SIF Oltenia. România Liberă a încercat să identifice care sunt principalii vinovaţi de fuga omului de afaceri cu doar o zi înainte de a intra la puşcărie.

Fostul şef al SIF Oltenia, Dinel Staicu, a fost condamnat definitiv pe 4 aprilie, de Curtea de Apel Bucureşti, la şapte ani de închisoare cu executare, în dosarul privind fa-limentarea Băncii Inter-naţionale a Religiilor. A doua zi, poliţiştii l-au căutat pe Staicu ca să-l ducă la închisoare, dar nu l-au găsit, motiv pentru care acesta a fost dat în urmărire naţională. Între timp, oamenii legii au aflat că Dinel Staicu şi-a schimbat numele în Dinel Nuţu, demers aprobat de Primăria din Craiova. Pe 7 aprilie, instanţa l-a dat în urmărire internaţională pe omul de afaceri, după noul nume. Şeful Poliţiei Române, Liviu Popa, a declarat public faptul că omul de afaceri ar fi părăsit ţara în seara zilei de 3 aprilie, în Ungaria, „şi de acolo, mai departe cu avionul".
Evoluţia acestui caz este halucinantă şi nu poate ocoli o întrebare legitimă: este vorba despre un lanţ de erori monumentale sau Dinel Staicu a fost lăsat intenţionat să scape? România Liberă a stat de vorbă cu specialişti în drept şi a încercat să depisteze care sunt instituţiile care pot fi trase la răspundere pentru fuga omului de afaceri. În funcţie de rolul jucat în acest caz, ordinea vinovaţilor ar putea arăta astfel: procurorii de caz, judecătorii de la instanţele de fond şi apel, Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Stare Civilă al Primăriei din Craiova.
Procurorii
De ce nimeni nu a cerut măsura interdicţiei de părăsire a ţării împotriva lui Dinel Staicu în condiţiile în care acesta era judecat în cel puţin două dosare penale? În cazul în care un reprezentant al autorităţii statului ar fi decis acest lucru, ar fi existat şanse mari ca Dinel Staicu să fie acum în închisoare.
Specialiştii contactaţi de RL susţin că, încă din faza de urmărire penală a lui Dinel Staicu, procurorii de caz puteau să ceară această măsură. „Este prevăzută de Codul Penal şi se poate aplica în cazul unor speţe unde urmăritul penal este vizat de o pedeapsă cu ani mulţi de închisoare. Există nenumărate alte cazuri în care procurorii au cerut acest lucru şi li s-a aprobat", a declarat pentru RL un reprezentant al Tribunalului Bucureşti, care nu a dorit să fie citat.
Judecătorii
Un profesor de Drept Penal a declarat pentru RL că judecătorii puteau decide singuri că Dinel Staicu nu poate părăsi ţara. Este vorba atât despre completul de judecători de la fond, cât şi cel de la apel. „Potrivit articolului 350, aliniat 1, din Codul de Procedură Penală modificat prin Legea nr.356/2006, judecătorul poate decide singur această măsură. Având în vedere că în acest caz, în apel, instanţa l-a condamnat pe Staicu la 12 ani de închisoare, atunci instanţa trebuia să-i interzică inculpatului să părăsească ţara", argumentează profesorul de drept penal.
Paradoxal este faptul că într-un al dosar penal în care Dinel Staicu era acuzat de preju-di-cie-rea companiei Transgaz Mediaş, procurorii au cerut instanţei luarea acestei măsuri asiguratorii. Cererea a fost depusă pe 24 ianuarie la Judecătoria Sectorului 2 (acolo unde era s-olu-ţionat dosarul) şi era urmarea faptului că procurorii aflaseră de intenţia lui Staicu de a-şi schimba numele. La acel moment, Tribunalul Bucureşti tocmai îi majorase pedeapsa de la 4 la 12 ani de închisoare în dosarul de-valizării B-ăncii In-ter-naţionale a Religiilor (BIR).
Atunci, anchetatorii au depus cererea privind interdicţia în singurul dosar aflat pe rol, întrucât în recursul declarat de Staicu în cazul BIR abia se fixase termen de judecată.
Totuşi, pe 16 februarie Judecătoria Sectorului 2 a respins cererea DNA de impunere a interdicţiei de a părăsi ţara, deşi procurorii susţineau, pe de o parte, că demersul lui Dinel Staicu de schimbare a numelui ridică suspiciuni, iar pe de altă parte că fostul preşedinte al SIF Oltenia tergiversa finalizarea dosarului prin absentarea de la mai multe termene de judecată.
Motivaţie: „Nu constituie motive necesare şi suficiente"
În cele din urmă, judecătoarea Carmen Constanţa Balaci a respins cererea DNA, arătând că "motivele invocate în cerere nu constituie motive necesare şi suficiente care să conducă la concluzia că pentru realizarea scopului procesului penal şi buna desfăşurare a acestuia este utilă luarea acestei măsuri". Surse judiciare au declarat însă pentru RL că magistratul a interpretat cererea DNA „mecanic". „Tehnic vorbind, magistratul este acoperit de lege. Practic, cererea DNA putea fi privită într-un context mai larg. Nimeni însă nu avea ce să îi impute magistratului dacă lua acea măsură întrucât este oricum o decizie lăsată la latitudinea magistratului. Dinel Staicu avea la acel moment o condamnare de 12 de ani închisoare. Avem demersul de schimbare a numelui. Practic avea suficiente motive să fugă. O eventuală interdicţie de a părăsi ţara îi putea fi ridicată dacă pe parcursul procesului se arăta că suspiciunile DNA nu erau întemeiate. Mai exact, dacă Curtea de Apel Bucureşti nu îl condamna, Dinel Staicu putea scăpa şi de interdicţie", au declarat sursele RL.
SURSA ROMANIA LIBERA

joi, 7 aprilie 2011

JUSTITIA ROMANA, UN FENOMEN DEMN DE DOSARELE X

Justitia romana din regimul democratic, este un fenomen demn de dosarele X. Daca muti un par un centimetru pe terenul arabil al vecinului, esti bun de puscarie, exemplu imi sta batranica care a fost gratiata de presedintele Traian Basescu. Daca prin mijloacele de transport te faci cu un portofel nou, sau cu o gaina din curtea vecinului, garantat ai 4-5 ani de puscarie. La mizilicuri, justitia romana este promta. Unde-i lege nu-i tocmeala. In momentul cand trebuie sa rezolve cazuri grele de coruptie, crima organizata sau evaziuni fiscale de milioane de euro, justitia romana intra in moarte clinica. Poti sa le pui pe masa judecatorilor mii de dovezi concrete, daca inculpatul este un magnat, ei sufera de orbul gainilor. Daca din intamplare se gaseste un judecator cu un caz greu pe mana si vrea sa-si faca meseria facand dreptate, se gaseste tot timpul un superior, un coleg care-i da la cap. Un exemplu concret este Camelia Bogdan, care peste noapte a fost scoasa din dosarul lui Sorin Ovidiu Vantu, cu o motivatie halucinanta. Il convoaca prea des la boxa acuzatilor pe inculpat iar cel din urma nu avea timpul necesar sa-si pregateasca apararea. Ca tacamul sa fie complet, de gat Elenei Bogdan, i s-a agatat si o acuzatie de antepronuntare in cazul lui Ovidiu Turcan.

In ultimul timp am avut imensul scandal al vamilor. Toti erau interesati de regina de pe tabla de sah. Din aceasta zona nu se mai aude nimic. Singura noutate este ca un amarat de vames, care a fost in lotul arestatilor de frica sau rusine s-a spanzurat. Prin stenograme, si autodenunturi, acuzatiile ajungeau si la liderul de sindicat Vasile Marica. Nu am auzit niciodata ca acest pungas la drumul mare sa ajunga sa dea cu subsemnatul la DNA. O luna de zile Marica a disparut de pe sticlele Realitatii, dupa ce apele s-au linistit individul a aparut din nou sa se ia la tranta cu Guvernul pe la Realitatea TV. Tot pe aceasta speta se mai vehicula un nume. Un mosneag cu carnet de membru PDL, Eugeniu Petrescu. Din nou stenograme si autodenunturi duceau catre acest personaj. La fel ca si in cazul liderului de sindicat, nu am auzit ca acest personaj sa dea cu subsemnatul la DNA. Mai mult acum cateva zile in emisiunea lui Radu Moraru de pe 10TV, am vazut cateva fotografii cu acest domn in Palamentul Romaniei, stand la taclale cu diferiti parlamentari indiferent de culoarea politica. Din cate stiu acest personaj e un biet membru de partid. Cum il caracteriza Vasile Blaga mai mult un simpatizant PDL.

Dupa cum bate vantu in justitia romana, in curand din parnaie unde se milogea pentru putina sunculita ca murea de foame, aterizeaza in Parlamentul Romaniei, celebru Catalin Voicu. Dupa un an de racoare, Catalin Voicu va fii liber ca pasarea cerului sa-si poata pregati apararea. Nu mai poate influienta ancheta. Cu atat ramane, individul va scapa basma curata. Atat timp cat a reusit pe comision sa rezolve diferite dosare penale de ce nu va reusi acum sa si-si rezolve propiul dosar? Camarazii de spaga sunt tot in sistemul judiciar, de acolo doar cu picioare inainte vor pleca.

In prezent Dinel Staicu, fost militian pe timpul impuscatului si mare capitalist dupa era impuscatului, a sters-o din Romania cand a fost instintat ca trebuie sa petreaca 7 ani la mititica. Condamnarea se trage de la devalizarea Bancii Internationale a Religiilor. Cazul Hayssam e nuvela pe langa noua telenovela din justitia romana. Ciudat este faptul ca Dinel a reusit sa-si schimbe domiciliul si numele de familie, iar caschetele noastre din ministerul de interne,  habar nu aveau de acest lucru. Pana fac mandatul de arestare pe noul nume, poate-l prind pe CNP. Cu sigurnata a schimbat si o cifra doua din CNP. Cunoaste foarte bine sistemul si are relatii cu baieti grei din fosta si actuala securitate romana. Daca te duci in Craiova si intrebi autoritatile unde-i Dinel, toti ridica din umeri. Parerea mea personala este ca autoritatile din Craiova l-au condus la aeroport. I-au strans mana, s-au pupat la despartire si i-au urat succes in noua viata de peste hotare. Cand va fii nevoie, printr-o campanie electorala va fii scos ca iepurele din joben, pana atunci nu-l va deranja nimeni. In locul lui Hayssam mi-as baga ghiare-l gat. El pleca in delegatii diplomatice in acelasi avion cu marele sef de stat Ion Iliescu, si a fost nevoit sa se ascunda prin blana oilor de export, iar Dinel fanul numarul 1 a lui Ceausescu a trecut fluierand prin vama romaneasca.

Mai nou aflam ca in maxim o luna pe Otopeni, aterizeaza faimosul Nicolae Popa. Va avea si presa o paine de mancat. Eu fac pariu cu oricine ca Nicolae Popa in 4-5 luni de zile va disparea din nou ca magarul in ceata. Va cere redeschiderea dosarului FNI, fiindca a fost judecat in lipsa. Dintr-o data brusc se va imbolnavi, si va ajunge internat de urgenta la spitalul Floreasca. Ajuns pe mainile lui Bradisteanu va fii liber ca pasarea cerului. In libertate, Popa o va sterge in masina lui Sorin Ovidiu Vantu pentru alti 11 ani din tara. La nevoie isi va aduce aminte cineva de el. In cazul FNI, niciodata adevarul nu va iesi la suprafata. Nu doreste nimeni acest lucru. Ce rost are sa deschizi cutia pandorei daca nu te doare capul!!??

miercuri, 6 aprilie 2011

SOV A INVINS-O PE JUDECATOAREA CAMELIA BOGDAN

Daca nu ma insel in timpul campaniei electorale din 2009, sacalul Sorin Ovidiu Vantu, ne sugera printr-o interventie telefonica la postul propiu, Realitattea TV, sa ne intarim statul. Cat timp statul va fii slab, personajele nocive de teapa lui vor profita. Am tradus atunci si traduc si acum ceva de genul ''va furam fiindca sunteti fraieri, si nu sunteti in stare sa va aparati''. In momentul in care statul reactioneaza si vrea sa se apere, realizeaza ca nu are cu ce. Statul este sabotat din interior, de niste spagari, platiti din bani publici, afiliati la crima organizata de pe teritoriul Romaniei.

Un stat puternic, are nevoie de o justitie corecta. Cat timp in sistemul judiciar avem personaje corupte, vom avea o justitie oarba si un stat slab. In statul cu o justitie oarba si corupta niciodata nu va decide poporul. In acest gen de stat, se va instala o democratie de fatada,  si va dicta oligarhia. Un stat care se potriveste perfect randurilor de mai sus este Romania.

Toata presa si suflarea romaneasca o felicita pe judecatoarea Camelia Bogdan ca a avut curajul sa se ia la tranta cu magnatul Sorin Ovidiu Vantu. In sfarsit cineva-i vine de hac sacalului, dosarul nu mai este ratacit pe un raft dintr-un birou, acoperit de praf. Termenele de judecata vin unul dupa altul, cu viteza luminii. In momentul in care Camelia Bogdan a descoperit ca SOV isi controleaza inima bolnavioara, la un medic ginecolog din Viena, toti am crezut ca se strange lantul in jurul sacalului. Intimidat de acest judecator incomod si in lipsa de solutii magnatul media, isi fractura rotula pe scarile din vila personala. Se saturase de lift si se apucase de sport. SOV intrase in panica, nici el nu mai credea ca mai apuca rasaritul soarelui in libertate. Linsajul mediatic facut de Realtitatea si Nistorescu la adresa judecatoarei, vanatoarea lui Basescu in care se lansase, nu-si facuse efect asupra Cameliei Bogdan.

In final SOV si-a umflat muschii si a rupt prin vocea judecatoarei Elena Burlan, lantul ce-l inlantuia din ce in ce mai strans din ultimul timp. Judecatorea Elena Burlan a decis schimbarea Cameliei Bogdan din dosarul lui Sorin Ovidiu Vantu, fiindca judeca mult prea repede procesul si inculpatul nu reusea sa-si puna la punct apararea. Mai mult ar fii acuzat-o si de autopronuntare in cazul lui Ovidiu Turcan, partener de afaceri cu SOV in momentul cand i-a respins lui Turcan cererea de a parasi temporar tara. Motivul pentru care eroul nostru din justitie a ramas fara dosar este unul halucinant. Din cate stiu in justitia romana se vorbeste de o mica reforma. Aceasta sa refera la accelerarea proceselor, pentru a inlatura taraganarea deciziilor. Datorita tergiversarilor dosarelor penale, foarte multi inculpati cu finante si darnici in stanga sau dreapta au reusit sa ajunga la prescriptia faptei.

Procurorul general Laura Codruta Kovesi a sesisat CSM-ul in legatura cu acest caz. Urmeaza sa se demareze o ancheta pe aceasta speta. Frectie la picior de lemn. SOV a tras sforile necesare. A reusit sa traga semnalul de alarma la care vor ciuli urechile toti judecatorii care vor avea pe mana cate un dosar de-al domniei sale. Justitia romana este in moarte clinica. Cand vrea sa dea semne de revenire oligarhii ii pun repede pumnul in gura. In curand Nastase si marionetele pe care le manuieste va urca la putere. Noapte buna Romania, dormi in voie, SOV si acolitii sai vegheaza pentru tine.!!

marți, 5 aprilie 2011

CIOCNIRE INTRE COMUNISM SI CAPITALISM

România a trăit ieri unul dintre marile şocuri ale istoriei sale contemporane: ciocnirea dintre gândirea comunistă şi realitatea capitalistă.
Scena impactului a constituit-o fotbalul, mai exact drepturile de televizare pentru Liga I, dar implicaţiile sunt mult mai profunde. Umilinţa suferită ieri de industria fotbalului poate fi o lecţie pentru toţi cei care, la 21 de ani de la căderea Tabloului, încă mai trăiesc într-un comunism rezidual bine camuflat.

Ieri, comunismul din structura genetică a lui Dumitru Dragomir a erupt precum lava unui vulcan, spulberând spoiala de capitalism de la suprafaţă. Preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal a jucat un poker iraţional, cerând televiziunilor sume colosale pentru o marfă discutabilă: meciurile din Liga I. Iar televiziunile, care evoluează într-un mediu extrem de concurenţial, au spus: nu, mulţumim!
Dragomir n-a înţeles că, într-o economie de piaţă, lucrurile nu merg doar în sus, ci o mai iau şi în jos. În urmă cu trei ani, şeful Ligii era considerat un maestru la ruleta licitaţiilor, obţinând de la televiziuni o sumă de aproape trei ori mai mare decât preţul de pornire. A fost clipa de glorie a lui Dragomir. La adăpostul acelor bani, care au fost mană cerească pentru cluburile mai mici, dibaciul conducător a călărit Liga fără emoţii timp de trei ani.

Între timp, piaţa a intrat în criză, totul s-a dus în jos, doar Cupola Fotbalului a continuat să-şi crească pretenţiile. În plină criză, Fotbalul a rulat pe contrasens! Şi a luat-o în bot: din cele nouă pachete scoase ieri la vânzare, s-au adjudecat doar trei. Suma obţinută: 36,6 milioane de euro plus TVA (45,2 milioane de euro în total) pentru următorii trei ani, ceea ce înseamnă 12,2 milioane de euro net pe an. Asta înseamnă mai puţin de jumătate din suma obţinută în 2008. Sigur că mai există la vânzare şase pachete, adică şase meciuri pe etapă, dar televiziunile dau deja semne că nu sunt dispuse să mai joace pe sume atât de mari.
Dumitru Dragomir a evoluat ca un capitalist versat în 2008, când piaţa era în creştere, şi gândeşte ca un prim-secretar de partid în 2011, când totul a intrat la apă. Să se stabilească, domnule, un preţ de mercurial, să nu poată scădea preţurile sub ce vrea domnul Dragomir!
Proporţiile eşecului de ieri au fost sintetizate perfect chiar de şeful Ligii, care, adresându-li-se reprezentanţilor televiziunilor care refuzau să liciteze, a spus, străveziu: „Ne-aţi tras-o de data asta, sunteţi mai deştepţi decât noi". Ceva mai târziu, pentru a-şi salva poziţia, a încercat să transforme înfrângerea în victorie.

Invincibil în bătăliile surde cu inamicii de moment din lumea pestriţă a fotbalului, Dragomir este pe cale să piardă partida cu singurul său adversar redutabil: economia de piaţă. Un adversar cu care nu poţi face blat niciodată.
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL

luni, 4 aprilie 2011

ETERNA SMECHERIE ROMANEASCA

Specula, corupţia, învârteala, ciupeala, într-un cuvânt, păcatele tipice şmecheriei dâmboviţene ţin de esenţa poporului român.
Vara lui 1939. Noul Regim, cum îi spune pompos Armand Călinescu Dictaturii Regale, instaurată prin lovitura de stat din 10/11 februarie 1938, se confruntă cu o uriaşă dificultate. Au crescut spectaculos preţurile alimentelor. Cum îi stă bine unui regim de autoritate, se iau măsuri de impunere a unui preţ fix la anumite produse. Cum îi stă bine unui regim politic românesc, problema se rezolvă prin mult cunoscutul hei-rup. Controale în pieţe ale comisiilor cetăţeneşti de control, obligativitatea presei de a-i da în gât pe speculanţi.
Constantin Argetoianu e unul dintre susţinătorii Regimului de autoritate. A pledat pentru el încă de la venirea lui Carol al II-lea în fruntea României, la 8 iunie 1930. Politicianul oportunist e însă un om de afaceri pragmatic. Despre tărăboiul cu măsurile de control, el notează în Însemnări zilnice, în dreptul datei de 5 iulie 1939: „Consiliul de Miniştri aseară în scopul ieftinirii vieţii. E o mare eroare. Traiul nu e scump la noi. E sub normalitatea preţurilor. Numai că preţurile plătite de consumator nu ajung decît în mică parte la producători. Rămîn în buzunarul intermediarilor, sau sunt absorbite de spezele transportului, din lipsă de organizare. Organizare, iată ce ne trebuie - nu tarife maximale şi şapte controale la gura pieţei. Ideea - împărtăşită de comunicatul oficial al Consiliului de ieri - de a se înfiinţa comisii cetăţeneşti de control e direct comică. Cetăţenii, bineînţeles, ar dori să-şi cumpere aprovizionările pe cinci parale, şi nici unul din ei nu se gîndeşte la producători care vînd pe preţuri de foamete. Cu cît se vor comprima preţurile în piaţă, cu atît se vor mai reduce şi cele deja aşa de scăzut plătite producătorilor, dacă se va lăsa organizaţia comerţului în halul de azi. Pentru carne, de pildă, kilogramul e plătit producătorului mai puţin de un sfert din preţul cu care se desface pe piaţa Bucureştilor. Crescătorul de vite se ruinează iar cei 4-5 antreprenori angrosişti din piaţă se îmbogăţesc".
Scepticismul lui Constantin Argetoianu faţă de eficienţa măsurilor dirijiste e perfect întemeiat. Mecanismul economic e astfel reglat încât respinge comenzile  politice. Măsurile de impunere a unor preţuri fixe au eşuat până şi în dictaturile militare.

Nu de asta l-am citat eu pe Constantin Argetoianu, ci pentru altceva, mult mai important. Însemnarea cinicului politician descrie o realitate - cea a intermediarilor lacomi între producători şi consumatori - surprinsă în iulie 1939.
Au trecut de atunci 72 de ani. Dacă n-aş fi precizat că însemnarea a fost făcută în 5 iulie 1939, cititorul ar fi crezut că ea a fost făcută azi. În cei 72 de ani, România a traversat trei dictaturi (carlistă, antonesciană, comunistă), un război mondial, mai multe lovituri de stat, două răsturnări cruciale de regim (de la democraţie la dictatură, de la dictatură la democraţie). Realitatea intermediarilor între producător şi consumator a rămas. A rămas deci, din 1990 şi până azi, guverne, politicieni, partide, analişti politici şi analişti economici, talk-show-işti permanenţi şi talk-show-işti temporari au denunţat-o cu huiet, au arătat-o cu degetul şi au avansat fel de fel de soluţii. După părerea mea, această realitate va rămâne în România nu un an, nu un deceniu, nu un secol, ci o eternitate. Sau, mai precis, va rămâne câtă vreme va rămâne pe hartă şi ţara numită România. Specula, corupţia, învârteala, ciupeala, într-un cuvânt, păcatele tipice şmecheriei dâmboviţene ţin de esenţa poporului român.

Americanii au lansat până acum trei războaie pentru a impune în Irak, Afganistan, Libia regimuri democratice de tip occidental. Au eşuat lamentabil. Pentru că democraţia de tip occidental e rodul unei evoluţii specifice Occidentului. Ar eşua şi dacă ar încerca să impună în România corectitudinea ca realitate cotidiană. Chiar dacă pentru asta ar avea Mandatul Consiliului de Securitate.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL