miercuri, 16 mai 2012

DIN LAC IN PUT

Sub presiunea publică și cea a opoziției, ministrul Educației Ioan Mang s-a înduplecat ieri să își dea demisia. Cel supranumit „greu de demis” nu a mai rezistat deficitului de imagine creat de plagiat grosolan din lucrarea sa de doctorat și și-a anunțat demisia după ce Ponta trimisese după el „portăreii” de la Academia Română. Într-o conferință de presă ținută ieri, Ponta a anunţat că Ioan Mang a solicitat să fie eliberat din postul de ministru al Educaţiei, cerere pe care a acceptat-o pentru a-i permite acestuia ca, fără presiunea portofoliului, să "restabilească adevărul" în urma acuzaţiilor de plagiat. Interimatul la conducerea ministerului va fi asigurat de către ministrul delegat pentru Dialog Social, Liviu Pop, urmând ca în termenul legal de 45 zile să fie nominalizat un alt ministru. Liviu Pop este un sindicalist al FSLI, fapt ce demonstrează încă o dată că sindicatele din România se află în siajul PSD. Mai precis al clasei politice și servesc mai puțin interesele oamenilor pe care îi reprezintă și cărora li se pretinde o cotizație lunară abuzivă. Tocmai într-un astfel de scandal este implicat și FSLI-ul lui Liviu Pop, după ce în toamna anului trecut Ministerele Educației și cel al Administrației și Internelor au interzis o practică ce devenise regulă în relaţia dintre unităţile de învăţământ, angajaţii acestora şi sindicate.

Pop, un agramat avid după bani

Potrivit ordinului de atunci, unităţile de învăţământ nu mai au aveau voie să reţină automat cotizaţiile sindicale din salariile cadrelor şi nici ratele acestora la Casele de Ajutor Reciproc sau la bănci. Practic, acest ordin le-a luat pâinea de la gură sindicatelor care au strâns averi colosale din astfel de cotizații impuse muncitorilor pe care îi reprezintă. Mai mult, Liviu Pop este unul dintre sindicaliștii care a acționat în instanța statul român din această cauză. Curtea de Apel București a respins la începutul acestui an cererea de suspendare a executării unor acte ce scot de pe statul de plata cotizația de sindicat a profesorilor. Aproximativ 23.000 de cadre didactice plăteau cotizație la sindicat, suma totala virata direct în bugetele sindicatelor fiind anul trecut de aproape 70 de milioane de lei. Liderii de sindicat sunt nemulțumiți de modificarea inițiată de Ministerul Educației, întrucât de acum înainte vor fi nevoiți sa-i convingă pe oameni ca merita banii respectivi, iar organizațiile concurente vor lupta pentru fiecare posibil membru cotizant. Din această categorie de „nemulțumiți” a făcut parte și Liviu Pop, care acum este instalat de PSD în această funcție. Liviu Marian Pop, profesor şi lider al Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ, ministru delegat pentru Dialog social şi nominalizat interimar pentru portofoliul Educaţiei după demisia ministrului Ioan Mang, acuzat de plagiat, a avut, în 2010, un venit de patru ori mai mare de la sindicat decât de la catedra de matematică a liceului la care predă.  Totodată. Pop a scris greşit, atât în CV-ul postat pe blogul personal cât şi în declaraţia de avere din 2011, numele academicianului inginer Anghel Saligny, care dă numele liceului la care este profesor de matematică de şapte ani, Colegiul Tehnic "Anghel Saligny", folosind doi de "y". Între "competenţele" şi "abilităţile sociale" ale sale, Pop enumeră spiritul organizatoric, "receptivitatea şi flexibilitatea la nou", faptul că este "uşor adaptabil" şi respectuos cu cei cu care lucrează. Am putut observa „adaptabilitatea” sa foarte lesne când din sindicalist a devenit cu acte în regulă doar un instrument politic.
AUTOR DRAGOS STANCULESCU
SURSA CURENTUL 

sâmbătă, 12 mai 2012

ANDREI MARGA SI LEGATURILE SALE CU VLADIMIR PUTIN : UN FOST COLONEL IN SPIONAJUL RUSESC

Ziarul Jurnalul de Chisinau din Republica Moldova dezvaluie unele presupuse legaturi ale ministrului de Externe roman Andrei Marga cu presedintele Rusiei, Vladimir Putin.  Jurnalistii moldoveni sustin ca Marga si liderul de la Kremlin  au un prieten comun: Vladimir Filippov, fost ministru al Invatamantului in Rusia intre 1998-2004 si fost colonel in Serviciul Rus de Informatii Externe (GRU). Redam in continuare articolul din presa de peste Prut:Mass-media de la Bucureşti se arată contrariată de declaraţiile trăsnite făcute de Andrei Marga în discursul său dinaintea învestirii. Agenţiile Agerpres şi Hotnews, canalul de televiziune B1, cotidienele „Evenimentul Zilei” şi „România Liberă” relatează că noul ministru de Externe îi ridică o adevărată statuie liderului de la Kremlin. Marga susţine, de exemplu, că „Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa şi de la noi să fie la fel de competenţi. Doi prorectori conduc lumea: Putin şi Ratzinger”.
Într-un comentariu apărut la 9 mai în „Evenimentul Zilei” şi intitulat: „Andrei Marga – pacostea de la Externe”, se afirmă că, în timpul audierilor în comisii, a uluit mai ales discursul sau puternic pro-Est, cu termeni măgulitori la adresa Rusiei şi a Chinei. Marga a remarcat în timpul audierilor „stagnarea relaţiilor cu China, Rusia şi cu alte ţări”.

Potrivit autorului comentariului din ziarul bucureştean, Paul Ciocoiu, noul ministru de Externe al României anunţă clar abandonul Basarabiei în braţele Moscovei. „Exista multe idei preconcepute în Rusia faţă de noi şi invers. Sunt foarte bun prieten cu un fost ministru al lui Putin, bun prieten cu Putin, Filipov, care îmi spunea că ruşii cred că vor să cucerească teritorii. Şi i-am arătat cât de greşită e această percepţie. Această idee nu există indiferent cine e la guvernare”, a spus Marga.
Concluziile pe care le trag acum toţi criticii noului ministru de Externe sunt, de bună seamă, în măsură să-ţi dea fiori. De aceea, ca să vedem ce hram poartă dl Marga, haideţi să ne dispensăm de orice comentariu străin şi să ne bazăm doar pe textul discursului său. Unde mai pui că noul ministru de Externe ne dă şi un nume concret. El aminteşte de amicul său rus, „Filipov”, care a fost ministru la Putin şi este, chipurile, şi astăzi prietenul liderului de la Kremlin. Cine-i, deci, persoana care l-a întărit pe dl Marga în opiniile sale frumoase şi nepreconcepute despre Rusia?

În umbra şacalului
Vladimir Mihailovici Filippov, un individ scund şi îmbrăcat de cele mai mult ori într-un costum gri, a fost ministru al învăţământului în Rusia din 1998 până-n 2004. Fusese desemnat în această funcţie la insistenţa comuniştilor lui G. Ziuganov. Era poreclit pe atunci „ministrul prieteniei popoarelor”. Şi nu întâmplător.
Toată viaţa matură a lui Filippov este legată de Universitatea Prieteniei Popoarelor „Patrice Lumumba” din Moscova, patronată de Serviciul de Informaţii Externe al Armatei Ruse (GRU). Fondată în 1960, această instituţie de învăţământ superior, unde îşi făceau studiile preponderent tineri din ţările Africii, Asiei şi Americii Latine, era o adevărată forjerie de cadre pentru spionajul militar din URSS. Practic, nimeni nu putea fi înmatriculat la „Patrice Lumumba” fără a fi racolat în prealabil.
Deloc întâmplător, la Moscova, Universitatea „Prietenia Popoarelor” era poreclită „lumumbarium”. Studentul ei a fost, de altfel, celebrul terorist internaţional Ilici Ramirez Sánchez, zis Carlos Şacalul. În cartea sa, intitulată În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional, publicată în martie 2002 la editura Christoph Links din Berlin, scriitorul şi jurnalistul german Oliver Schröm, utilizând ca surse documente ale Ministerului pentru Siguranţa Statului al RDG, a demonstrat fără putinţă de tăgadă că acesta a fost unul dintre cei mai sângeroşi asasini ai secolului.

Efectul politrucului
Printre colegii lui Carlos Şacalul de la universitate s-a numărat şi Vladimir Filippov. Viitorul ministru a fost bursier, iar apoi salariat al universităţii cu pricina. Deşi a ajuns doctor în matematică, Filippov nu este savant, ci politruc. Mai mulţi ani, sub puterea sovietică, el a deţinut funcţia de secretar al comitetului de partid al Universităţii „Patris Lumumba”, iar după dispariţia URSS a devenit rector.
Un detaliu curios. La sfârşitul deceniului al nouălea, ziarul „Moskovski komsomoleţ”, în urma unei investigaţii jurnalistice, a demonstrat că ministrul Vladimir Filippov este colonel GRU. Şi nici nu-i de mirare, având în vedere profilul Universităţii „Prietenia Popoarelor”. Ar mai fi de adăugat că autorul articolului care l-a demascat pe „prietenul” dlui Marga este nimeni altul decât cunoscutul şi reputatul investigator Mark Deitch. Acest jurnalist de forţă de la Radio „Svoboda”, acum o săptămână, şi-a pierdut viaţa în Indonezia, salvând un copil de la înec.
Orice s-ar spune, filozoful de marcă, politicianul experimentat şi creştinul practicant, Andrei Marga, este un bun român care, în opinia mea, nu are cum să vândă Basarabia ruşilor. Personalitate puternică şi creativă, a făcut o carieră fulminantă. Odată cu numirea sa în postul de ministru de Externe, el urcă foarte sus în ierarhia politică a ţării. Totuşi, ca expert în materie de educaţie, dl Marga ar trebui să cunoască principiul lui Peter de dr. Laurence J. Peter şi să-şi ia măsuri de precauţie. Potrivit lui, „într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul său de incompetenţă”.
SURSA ancheteonline.ro

vineri, 11 mai 2012

PREMISA IMPOSTURII UNIVERSITARE

Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar roamânesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).
La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, universităţile înşile în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina transparenţă a sistemului.
În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În mod cert, dacă presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei.

CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul, cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi, etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)

Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne, măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o “Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum studenţii se înoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”, iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi.

Neîndoielnic, lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune (ba poate chiar mai bine, având în vedere că, de la un anumit nivel încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi “documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de rasism), dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau salariile. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”, s-a dovedit a fi un cadou otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându-se în universităţi, în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau relativ constante), acum, dintr-o dată, salariile acestor profesori au început să apese asupra bugetului. Şi asta deoarece s-a descoperit că profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. Mai mult: un nou eşalon venea, cu viteza avalanşei, pentru a accede la singurul salariu adevărat din învăţământ. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor, tare ma tem că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi întreţine doar cel mai mare grad universitar. Drept care logica financiară a decis: cine s-a ajuns, s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în România Principiu cu P mare); cine nu, nu. Adăugaţi la toate acestea şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale), şi obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine dramatic. Peste noapte, acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de teste” te făceau profesor, au început să se interpună “criterii”, “metodologii”, “cerinţe”, etc. din care nimeni nu înţelegea nimic. Şi pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume, i s-a spus ISI. Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii, mai sperioşi de felul lor, s-au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze), dar toţi au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că, de aici înainte, sub semnul lui le va sta viaţa în universitate.

Drept care a început goana după ISI. Pe parcurs oamenii au mai aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea multe în lume, că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi cele tehnice. Mai mult, că la poşta redacţiei lor se face coadă cu anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într-acolo îi va fi publicat vreo dată. Mai ales acest lucru a avut efecte cutremurătoare: dacă e aşa, adio avansare. Numai că providenţa i-a salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Iar acestea sunt, cel mai adesea, simple instrumente de înregistrare, care primesc şi consemnează orice. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios: nu ne publică străinii în ISI-urile lor; nu-i nimic, via BDI ne facem ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. Această bruscă convertire s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Toate “Analele” universităţilor – cel mai adesea fascicole serbede editate doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în titlu), s-au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”. În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”, de preferinţă fie cunoştinţe personale, fie profesori de la nenumăratele universităţi americane care nu joacă în Ivy League. Greu de spus dacă cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi dau acordul, probabil România nu le spunea mare lucru, dar – la fel de probabil – poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi board-uri. Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la Piteşti, ţara s-a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI. Mai mult, în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor, fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. În general trimitea texte (greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine intenţionat şi, în rest, publicau – neapărat în engleză – vechii colaboratori ai “Analelor”. E drept că traducerea într-o limbă străină dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Totuşi, se cuvine să ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. Teoretic, ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră, fie abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de date cunoscute, fie luări de poziţie – argumentate – în marginea faptelor/teoriilor propuse de alte articole. Toate acestea le fac să fie actuale, vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor. BDI-urile noastre de curte, făcute nu născute, publică de-a valma tot ce se-ntâmplă să trimită străinii, dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam – noi, spoit cu ceva tabele, grafice (dacă se poate colorate) şi inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe internet. Rezultatul? Nişte fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile “Anale” şi pe care, în general (şi în ciuda bazelor de date internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea, dar pentru clasificarea cărora s-a făcut o comisie la Minister La fel ca şi “Introducerile” şi “Testele”, şi aceste pastişe ale revistelor academice sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV, al doilea – să nu fie citite. Conţinutul lor poate fi oricare – şi independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin probabil să le citească, iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea travaux-uri; ar fi prea de tot să le şi citească.

(Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident; ştiu de asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Nu despre ele vorbesc aici, ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din nevoia de-a pune ceva in CV, care – tocmai prin caracterul lor inflaţionar – riscă să le marginalizeze, inregistrându-le ca simple titluri printre altele, pe cele meritorii.)
Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”, “Testele” şi cele mai multe BDI-uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe şi colocvii, neapărat internaţionale) e una simplă, dar eficientă: aceea că nu sunt citite. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a universităţilor româneşti. Iar universitarii noştri se cunosc prea bine între ei ca să nu ştie ce, cum (şi de ce) citesc. Şi, de vreme ce nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în engleză, nu şi citesc), ce mai contează ce conţin? În egală măsură e greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile adevărate altfel decât prin interpuşi sau, în cel mai bun caz, pentru a culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to date cu trendul din lumea bună. Cine să-i verifice dacă umplu pagini întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă, ori, dimpotrivă, dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt “contribuţii majore”; din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor la un simpozion intră la n rubrici (participare, “key speaker”, revistă locală, volum al conferinţei, culegere de articole proprii, etc.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti. Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le reneagă. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi fiind doar dezvăluirea cacealmalei, ci şi faptul că un evreu, un japonez şi un taiwanez chiar le-au citit.
CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Nimeni nu mai stă să le parcurgă, să-şi dea cu părerea asupra lor, să le judece, să le includă într-un dialog mai larg. Ele doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. Multiplele comisii de calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi vor cifre. Calitatea se exprimă în cantitate, tot aşa cum conţinutul se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”, căci orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). Nu asta spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”, scientometria, care are toate şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau aşa şi totul se joacă pe grosimea CV-ului, independent de orice valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a conţinutului lui, atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.

De altfel, fapt simptomatic, nici o televiziune nu s-a gândit la un lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui Mang la dezvoltarea domeniului comun. Poate atunci s-ar fi văzut mai bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie, alţii lăsându-se seduşi de muzica ei atonală), lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi domeniu, absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect împărtăşit contre tout espoir. Din toate aceste absenţe şi-a brodat D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii universitare, singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea învăţământului românesc.
AUTOR MIHAI MACI
SURSA www.contributors.ro 

luni, 7 mai 2012

EXPERIMENTUL MIHAI RAZVAN UNGUREANU

Habar n-am ce l-a făcut pe Traian Băsescu să creadă că omul potrivit la vreme de criză poate fi Mihai-Răzvan Ungureanu (observaţi că am pus între cele două prenume liniuţa pe care, pe când era adjunct la Externe, pe vremea Convenţiei, o impusese printr-o circulară ca fiind obligatorie în transcrierea numelui său!).

O slăbiciune avea el pentru fostul ministru de Externe, a cărui debarcare n-o putuse împiedica pe vremea conflictelor cu Tăriceanu, dovadă că s-a prevalat de prerogativele sale pentru a-l reintroduce în circuit, la o instituţie cu care n-avea – cel puţin în aparenţă – nici o contingenţă: serviciul de spionaj.
Dar, mă rog, ce contingeţi au avut Fulga sau Harnagea, ca să nu mai vorbim de Săftoiu? Un astfel de serviciu îşi vede de treaba sa, fără a-i implica prea mult pe şefii politici. Totuşi, experienţa managerială a junelui istoric şi diplomat nu era una care să-l califice pentru exerciţiul complex al guvernării. Probabil însă că preşedintele s-a gândit că lucrurile vor merge la fel ca pe vremea lui Boc: tot eu guvernez, indiferent cine e premier.
Cum-necum, MRU a devenit premier şi, cu privirea care balează sacadat câmpul vizual, a luat o aură de cocoş care vrea să pună ordine în ograda în care se cotcodăcea pe prea multe voci. În cele vreo 90 de zile în care a controlat mersul ţării, Ungureanu n-a reuşit, concret, decât două lucruri: să schimbe orarul de funcţionare al instituţiilor din subordinea guvernului pentru a se potrivi bioritmului său, şi să dea poporului bugetar ziua liberă de dinainte de 1 Mai. În rest a ratat totul: şi privatizările în care-şi punea mari speranţe clientela politică a PDL-ului, şi colaborarea cu aliaţii din Coaliţie, şi dialogul cu Opoziţia. A vrut prea multe lucruri dintr-o dată, hotărât să ardă etapele şi n-a realizat nimic. Nici măcar minima solidaritate sau loialitate a forţelor politice pe care le reprezenta şi care l-au lăsat din braţe în cel mai natural mod cu putinţă.

Ar fi putut să facă, totuşi, ceva? Cred că nu. Faptul că venea de unde venea a introdus un sentiment aproape generalizat de neîncredere. Suportul politic unic al preşedintelui l-a lipsit de autoritatea necesară în relaţia cu cei care ar fi trebuit să-l susţină şi să-l menţină. Dar, mai ales, l-a marcat aroganţa găunoasă pe care a ţinut să o afişeze cu fiece ocazie. Şi Năstase era arogant, dar ele avea în spate forţa partidului pe care-l conducea cu mână de fier. Ungureanu n-a avut, însă, în spate, decât leafa mare a nevestei, încasată de la OMV (lucru pe care n-a reuşit să-l explice în nici un fel).

Ungureanu trece, astfel, prin istoria contemporană ca una dintre acele stele pe care le vedem când ele deja nu mai sunt. Încununarea grotescului comportamentului său va rămâne, probabil, “darea de seamă” asupra guvernării, făcută după cădere, când încerca să convingă asistenţa că “guvernul său a făcut mai mult decât cele precedente”, uitând că şi el făcea parte din ele şi că în acest fel îşi jignea protectorul.
Guvernul Ungureanu a fost un experiment ratat, probabil ultimul, al unui preşedinte caracterizat  printr-o acută “mână moartă” în materie de resurse umane.
AUTOR OCTAVIAN ANDRONIC

duminică, 6 mai 2012

TALENTATUL POLITICIAN, VICTOR PONTA

Nu-i așa că ați citit titlul în cheie ironică? Ei bine, ați greșit – nu e deloc ironie. Însă greșeala e explicabilă. După părerea mea, calitățile de politician ale dlui Ponta suferă de o subestimare foarte severă și răspândită. ”Suferă” e probabil un termen nepotrivit, căci poate foarte ușor transforma percepția greșită asupra abilităților sale într-un atu redutabil. Sigur, când adversarii politici vorbesc de ”imaturitatea” liderului PSD îi putem bănui de exagerări partizane; însă porecla de ”cârlan” i-a dat-o chiar un coleg de partid. Percepția că e oarecum prea tânăr și necopt pentru vârful politicii merge mult mai departe decât superficiala retorică de partid. Nu-l ajută probabil nici aparența fizică și hobbyul automobilistic; asta cu atât mai mult cu cât există acest clișeu care judecă abilitatea politică după aparențe, clișeu care îi produce președintelui PSD ”concurenți” cu capacitate politică supraestimată, gen Mihai Răzvan Ungureanu.

Nu fac cuiva un reproș – nu de data asta. La rândul meu am fost tentat să pun pe seama imaturității premierului desemnat modul în care și-a alcătuit cabinetul. De unde stau eu, cum se zice, miniștrii care urmează să intre în următorul guvern sunt o adunătură foarte heterogenă și, în multe cazuri, controversată. Nu sunt nici pe departe singurul care crede astfel. De altfel, la una din numirile controversate, cea a dlui Alistar, premierul a renunțat cu câteva ore în urmă. Cu atât mai mult, atunci, cineva se poate întreba de ce l-a ales de la bun început? Cum anume și-a format cabinetul? Pare un exercițiu pripit făcut de dragul de a-l vedea gata, pare că miniștrii au fost desemnați rapid și neglijent. Și, pornind de la asta, după regula briciului lui Ockham: dintre ipotezele care explică la fel de bine situația, cea mai simplă – imaturitatea politică a premierului desemnat – trebuie să fie ce adevărată…

…Numai că există o altă ipoteză care explică mult mai bine situația. În ipoteza asta, miniștri nu au fost desemnați neglijent. Din contră, au fost desemnați cu cea mai mare grijă. Descriam mai sus cum arată lucrurile de unde stau eu și alți comentatori. Însă dl Ponta stă într-o altă situație. Îngrijorările unor comentatori și a unei bune părți din public nu sunt singurul, nu sunt nici măcar principalul factor pe care trebuie să-l ia în considerare. Acest loc e ocupat de mulțimea celor care l-au sprijinit să ia locul dlui Ungureanu și să pună capăt guvernării PDL. ”Vectorii politici” de care vorbea dl Lăzăroiu într-un articol trecut. Or, există o caracteristică incontestabilă a mulțimii acestor vectori: este una foarte …heterogenă. (Ei, devine acum ceva mai clar?) Vorbim de alianțe și partide diferite, ba chiar de facțiuni diferite din același partid. Mai mult, mulțimea nu conține nici pe departe doar actori de partid. Vorbim de grupuri de presiune din zona academică, financiară, mediatică, sindicală etc. Lobby-uri de toate felurile. Dar caracterul ei heterogen nu este principala problemă a premierului desemnat. Până acum acești vectori au funcționat într-o singură direcție, înlocuirea de la guvernare a partidului prezidențial. Odată acest scop îndeplinit, odată reprezentantul lor ajuns la putere, vectorii își schimbă scopul imediat și direcția, și pot foarte ușor să devină divergenți. Diversele forțe, diversele interese care au urmărit schimbarea de guvern se așteaptă să beneficieze într-un fel sau altul de pe urma ei. Dacă nu le dă satisfacție sau dacă îi răsplătește pe alții în dauna lor, dl Ponta riscă să se pomenească cu adversari în propria tabără. Și nu-și poate permite așa ceva. Nu încă. Pe moment are doar guvernul, nu și puterea. Prin urmare, susțin că
Dl Ponta și-a numit cabinetul astfel încât să reducă la minim riscul de disensiune în tabăra politică proprie.

Asta e explicația, asta e ”cheia” formării acestui guvern. Și, ca orice cheie, poate descifra ușor numirile din cabinet, una câte una. Putem înțelege de ce s-a extins structura guvernului, de exemplu. Mai sus spuneam de dl Alistar, sigur că e greu explicabilă numirea dacă ținem cont de situația de incompatibilitate, între altele. Dar gândiți-vă în ce situație s-a aflat un premier care ar vrea să numească în guvern pe cineva din rândul ONG-urilor prietene, în condițiile în care în propriul său partid există o neîncredere și ostilitate veche față de societatea civilă și pretențiile ei. Numirea dlui Alistar ar fi reușit să împace excelent aceste două deziderate, altfel foarte greu dacă nu chiar imposibil de conciliat.

Poate că dna Dumitrescu stârnește în rândul comentatorilor zâmbete pentru că scrie ”înnot” sau ”Standford”; și îngrijorare pentru că e în stare de incompatibilitate și în proces cu ministerul pe care urmează să-l conducă. Însă nu cred că dl Marga și nici măcar dna Andronescu n-ar fi putut da satisfacție lobby-ului universităților private. Un lobby transpartinic, foarte afectat de guvernarea PDL, extrem de motivat (inclusiv financiar) și foarte influent. Un lobby care probabil nu putea fi satisfăcut altfel decât cu un ministru propriu. În ce privește partidele, aici lucrurile sunt și mai clare. PNL, după declarația propriului președinte, a primit tot ce a cerut. Numirea ministrului agriculturii din partea PC a fost dată sigură de la bun început, astfel încât chiar suspiciosul și pretențiosul Dan Voiculescu nu și-a putut ascunde satisfacția. Dar poate lucrurile cele mai clare sunt apropo de miniștri PSD. Facțiunea și ministerul. Dan Nica revine. Vechii pesediști îl au pe dl Georgescu, revenit în postul ministerial din vremea dlui Văcăroiu. Grupul de la Cluj primește Internele. Dl Năstase, și probabil mulți alții din PSD și de aiurea în aceeași situație, s-a arătat și el foarte mulțumit de lista cu miniștri: titularul portofoliului Justiției a spus de curând că procurorii dintr-un anume dosar de corupție ar trebui arestați în caz de achitare. Declarație controversată pentru multă lume, dar binevenită pentru alt lobby foarte influent și motivat: cei care, vorbind eventual de ”stat polițienesc”, ar vrea niște procurori anticorupție mult mai cuminți, ca odinioară.

Iar această cheie nu descifrează foarte bine numirile, ci arată și modul în care va conduce dl Ponta acest cabinet: trebuie să mențină unită această baza politică, cel puțin până la alegerile de anul acesta. Așa cum le-a dat ministerele, trebuie să le dea și satisfacție. Pe de altă parte, n-are cum să facă pe deplin pe placul unor vectori politici care-l susțin, nu fără să supere pe alții și/sau pe public. Trebuie să-i țină îndeajuns de mult în frâu încât să nu se certe între ei, și, în același timp, încât guvernarea să nu devină impopulară. O să guverneze, împrumutând o metaforă automobilistică, cu piciorul pe frână. O să aștepte și o să facă un joc de așteptare; presupun că o să-l auzim foarte des spunând și promițând suporterilor și publicului lucruri pentru ”după alegeri” și ”de anul viitor încolo”.
Bun, nu trec dintr-o extremă în cealaltă. Pe dl Ponta îl așteaptă 6 luni foarte dificile, și, cu toată aprecierea pe care o am pentru abilitățile sale politice, e foarte posibil să înregistreze un eșec. Vârful politicii amețește și solicită, avem destule exemple de politicieni care și-au arătat pe deplin limitele și defectele odată ajunși în sau la conducerea guvernului. Însă dl Ponta pare să știe ce are de făcut, și pare, până una alta, să se descurce. Subestimarea lui de către adversarii și potențialii adversari politici ar fi o mare greșeală.
AUTOR MIRON DAMIAN
SURSA www.contributors.ro 

sâmbătă, 5 mai 2012

GUVERNUL PENALILOR A PORNIT OFENSIVA IMPOTRIVA JUSTITIEI

Prezentată de Victor Ponta, într-o paranghelie mediatică amintind de Un show păcătos cu un Crin Antonescu pe post de asistentă, lista noului Guvern m-a nedumerit la început.

Mă obişnuisem, de-a lungul anilor postdecembrişti, cu Executive supuse în alcătuirea lor unei logici exprimând, în ultimă instanţă, viziunea cuiva (a premierului sau a preşedintelui) asupra guvernării. Cabinetul Văcăroiu destăinuia voinţa lui Ion Iliescu de a da ţara pe mâna nomenclaturiştilor comunişti, fie de mâna a doua, fie intraţi în conflict cu Nicolae Ceauşescu în chestiuni minore. Guvernul Ciorbea mărturisea intenţia lui Emil Constantinescu de a promova persoane scutite de acuzaţia de neocomunism. Guvernul Năstase a fost alcătuit pe criteriul competenţei, iar cel al lui MRU, pe criteriul tinereţei.
Guvernul Ponta mi se părea a nu se supune nici unei logici. Pensionari expiraţi, dătători din clanţă la televiziunile lui Dan Voiculescu – Andrei Marga (66 de ani), Mariana Câmpeanu (64 de ani), Mircea Diaconu (63 de ani) – şedeau alături de înviaţi din morţi din punct de vedere politic – Ioan Rus, Dan Nica. Persoane fără nici o expertiză în domeniu – Andrei Marga (la Externe), Corina Dumitrescu (la Educaţie), Titus Corlăţean (la Justiţie), şedeau umăr la umăr cu tehnocraţi gen Leonard Orban, Vasile Cepoi, Florin Georgescu.

Fără nici o noimă prin raportare la administrarea unei ţări, mi se păreau nume pentru care se înfiinţaseră ministere aberante (Victor Alistar, ministru delegat al primului-ministru pe probleme de strategii guvernamentale şi transparenţă şi relaţii cu societatea civilă, bîr!) sau pentru care se rupseseră în două ministerele (Victor Paul Dobre la Administraţie)

M-am grăbit, în emisiunea Ultimul cuvânt de pe B1 TV de marţi seara, să declar că pare un guvern făcut pe bancheta din spate a maşinii. Pe şoselele noastre mâncate de gropi, e practic imposibil să nu-ţi sară condeiul dacă vrei să notezi ceva. Lista, făcută împreună cu Crin Antonescu – potrivit mărturiilor lui Victor Ponta – pe bancheta din spate a maşinii, a suferit de salturile imprevizibile ale stiloului. A doua zi au prins să curgă informaţiile.

Daniel Constantin, ministrul Agriculturii, ar urma să fie parte într-un proces cu statul al Stăpânului său, Dan Voiculescu, cel care l-a împrumutat deja cu sute de mii de euro. Mircea Diaconu, de la Cultură, a fost declarat incompatibil de ANI şi e urmărit de Parchet, culmea! pentru conflicte de interese în administrarea unei instituţii de cultură.

Corina Dumitrescu de la Educaţie e în proces cu ministerul Educaţiei Naţionale ca reprezentantă a industriei de diplome a României; Titus Corlăţean, ministrul Justiţiei, a declarat, în 28 martie 2012, că procurorul care l-a trimis pe Adrian Năstase în judecată ar trebui împuşcat. Tot Titus Corlăţean a atacat în chip susţinut DNA, ANI, Justiţia în general, pentru anchetarea sau condamnarea marilor corupţi. Chiar dacă nu fără aerul de giumbuşlucar, de care n-a putut să scape nici prin desemnare, Victor Ponta ne-a prevenit că s-a preocupat de imaginea viitorilor miniştri. Am putut crede o clipă că nu ştia de cruntele conflicte de interese care definesc pe mulţi dintre cei propuşi de domnia sa pentru fotoliul de miniştri.

O minimă înţelepciune îţi spune că e catastrofal să porneşti la drum cu un Cabinet alcătuit din inşi cu tinichele de coadă.

E prea dură experienţa de ministru pentru ca încă din debut un demnitar să aibă imaginea publică făcută şvaiţer. Din acest punct de vedere, Victor Ponta îşi dovedea lipsa de experienţă în materie. Nu era o bilă albă, dar, la o adică, având în vedere iureşul cu care se năpustise peste el fericirea desemnării, mai era de înţeles. A venit însă incredibila declaraţie a lui Crin Antonescu, potrivit căreia ştia de conflictele de interese ale lui Mircea Diaconu, dar că pe el îl doare-n fund de deciziile ANI. Să ne lămurim!

Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată, la solicitarea Uniunii Europene, pentru a veghea la integritatea politicienilor români.

Printre multele trişerii balcanice la care apelează politrucii noştri pentru a se ghiftui cu banii Statului, se numără şi conflictul de interese.

ANI a fost clădită pentru ca demnitarii şi parlamentarii să nu-şi mai promoveze nepoatele, nevestele sau să sugă în acelaşi timp de la două ţâţe ale Bugetului.
O dată recunoscută ca instituţie a statului de drept, deciziile ANI se respectă, indiferent că unora li se par abuzuri.

Iată însă că un politician şi nu un ţâşti-bâşti, ci copreşedintele Alianţei de guvernare, candidatul la preşedinţia ţării, declară fără să-şi înghită limba că el nu ţine cont de decizia ANI în cazul lui Mircea Diaconu.

Şi deodată, m-am luminat! Există o logică în alcătuirea acestui Guvern.Guvernul Victor Ponta a fost alcătuit în aşa fel încât să sfideze Justiţia din România.

Cazurile denunţate de presă vizează persoane care, judecând după raporturile lor cu instituţiile statului de drept, erau incompatibile cu postul de demnitar.

Punându-le pe lista noului Cabinet, Victor Ponta a ţinut să dea naţiunii un semnal: Puţin ne pasă de Justiţia română. Acum îi arătăm fundul. Mâine, o punem cu botu’ pe labe. USL nu numai că a acceptat, dar s-a şi pretat la tot soiul de acrobaţii josnice pentru a prelua guvernarea cu şapte luni înainte de alegeri. Mulţi s-au mirat de o asemenea decizie. Prin rămânerea în funcţie a guvernului MRU, USL îşi asigura o victorie zdrobitoare la scrutinul din decembrie 2012.

Cu o victorie nu numai numerică, dar şi calitativă (biruinţa în alegeri îţi dă sprijinul necesar transpunerii unor proiecte de anvergură), USL putea să guverneze fluierând.

Normal ar fi fost ca USL să ceară alegeri anticipate. N-a făcut-o.

A preferat obţinerea unei majorităţi printr-o negustorie ruşinoasă, dintre cele care au loc, de obicei, în iarmaroc, nu în faţa, ci în spatele tarabelor, departe de ochii lumii.

Mulţi s-au întrebat: Ce a împins USL la preluarea Puterii?

Răspunsul ni-l dă punerea în chip ostentativ pe lista Guvernului dinadins a unor persoane în conflict cu Justiţia. De fiecare dată în anii postdecembrişti când s-a dat publicităţii lista unui nou Guvern, presa a semnalat pete suspecte în biografia propuşilor.

Guvernul Victor Ponta constituie însă o premieră: Persoane de pe listă sunt în conflicte făţişe cu Justiţia!

Marea problemă a USL o constituie independenţa Justiţiei. Anchetele DNA i-au neliniştit pe toţi penalii din USL. ANI, DNA, Parchetul General n-au ţinut cont de faptul că suspectatul era primar de mare oraş, preşedinte de CJ, ministru sau fost prim-ministru. Acestei obrăznicii trebuia să i se pună capăt!

Investigaţiile ANI, anchetele DNA, unele decizii corecte ale instanţelor i-au îngrijorat pe toţi cei care şi-au făcut averile din afaceri cu statul, din conflicte de interese, din licitaţii cu cântec, într-un cuvânt, din jefuirea neruşinată a ţării.

Până în noiembrie 2012 mai sunt şase luni. Timp suficient pentru ca Justiţia să se pronunţe în dosarele grele ale unor grofi USL precum Dan Voiculescu. Timp suficient ca alţi şi alţi penali să intre în vizorul ANI, al DNA, al Parchetului, într-un cuvânt al Justiţiei române.

Se cerea ca preluarea Puterii să fie urgentată, pentru ca mafioţii să fie scoşi basma curată de instanţele intimidate de Programul USL de sprijinire a corupţiei. Se cerea ca preluarea Puterii să fie urgentată pentru ca DNA, ANI să stea în banca lor, puse cu botul pe labe. Desigur, acest lucru se va îndeplini pe deplin prin numirea lui Titus Corlăţean la Justiţie, o personalitate de tip figurină de marmeladă, ascultătoare, creaţie colectivă a corupţilor din PSD.

Desemnarea drept miniştri a unor persoane aflate în conflict cu legea e semnalul că Guvernul penalilor a început ofensiva împotriva Justiţiei.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro 

vineri, 4 mai 2012

DOUA ERORI FATALE ALE PREMIERULUI PONTA

Cand majoritatea priveste jumatatea plina a paharului, imi place sa vad doar partea goala. Deja prea multa lume elogiaza succesul lui Victor Ponta. Actual si viitor. Sunt convins ca nu are nevoie de inca o romanta chioara, isi stie prea bine si reusitele, isi va cunoaste si succesul, de va fi sa fie vreunul.

Si acum sa operam cu doua tuse. Una mai subtire care merge pana la detaliul aparent cel mai nesemnificativ. Alta mult mai groasa, generalizanta, dar la fel de relevanta pentru definirea viitorului premier (cel mai probabil).

Nu vreau sa mai pun accent pe incompatibilitatile unor ministri pe care i-a desemnat Ponta in graba. Probabil exprima exact asta - fuga cu care a fost facut acest Guvern si nevoia urgenta de a multumi nu doar pe toata lumea, cat si prezentul si viitorul. O analiza excelenta prin finetea observatiilor si atentia cercetarii a facut-o jurnalistul Liviu Avram, de la cotidianul Adevarul, in "Cazul Alistar: o frauda intelectuala". Nu mai are niciun sens sa insistam si asupra celorlalte nume. Ele vor atarna dupa propria greutate de gatul lui Ponta.

Si totusi pana si dezacordurile de sorginte igasiene din CV - ul ministrului desemnat pentru Educatie par o gluma proasta pe langa adevaratele probleme cu care Ponta s-a pricopsit chiar inainte de a fi investit in Parlament. Sa pornim insa de la cateva referiri nevinovate ale lui Victor Ponta la masini, sofat si alte detalii ale pasiunii sale pentru invartit covrigul si calcat pedale. Numai dupa caderea Guvernului MRU cred ca am numarat vreo patru sau cinci referiri de-ale lui Ponta la masini si/sau condus. Si nu chiar intru totul intamplatoare. Recunosc, apetitul extraordinar al presedintelui PSD pentru o tabla pe patru roti imi scapa.

Cand a intarziat la Cotroceni, Ponta s-a scuzat ca nu a mai condus el masina si asa i-a luat ceva mai mult prin oras. Vezi Doamne, era deja o persoana importanta, trebuia sa fie dusa si adusa de un sofer profesionist. Doar nu ne mai jucam de-a premierul, suntem deja, mai ales daca vedem ca Traian Basescu nu mai face bascalie, ci se tine de lucruri serioase. Desi suspecta in sine importanta acordata momentului, ca si placerea cu care isi aroga necesitatea unei coloane oficiale infipta in spate, penibilul a trecut.

Mi-am amintit atunci insa modul in care Ponta si-a facut debutul la sefia PSD - o curatenie a parcului auto din curtea sediului PSD de pe Kiseleff. N-am reusit de atunci sa vad nicio actiune mai de amploare in interiorul partidului. Cam la atat s-a redus si reforma printre baroni, mai cu seama ca alianta cu PNL si grija pentru construirea USL, trebuie sa o recunoastem, i-a mancat toate resursele. Reveinind la masini, Ponta nu eu, premierul desemnat a comis una si mai zdravana.

Ponta ne-a instiintat ca va fi plimbat in coloana oficiala a Guvernului in masini care sa protejeze mediul, iar pentru asta a facut deja comanda la SPP pentru un model hibrid. Saracul Ponta, saraca tara bogata, sarman partid socialist! Ponta nu a identificat inca de unde va lua bani ca sa reintregeasca salariile si sa plateasca diferentele la pensii, nu stie sa spuna cum va asigura cresterea economica, dar e peste cap de preocupat sa nu polueze mediul inconjurator! Ceva mai comic decat asta rar ii e dat chiar si romanului sa traiasca.

Dar Ponta nu se opreste aici, ca altfel nu am fi vorbit atat despre rasturnarea bunului simt cu el la volan. Pluseaza si spune ca nicio institutie publica nu va mai putea sa achizitioneze decat masini hibrid, care sa consume putin si sa nu polueze precum cele conventionale. Ma mir foarte mult ca liderul USL habar n-are de pretul unei astfel de masini. Sunt cele mai scumpe masini de pe piata, tocmai datorita (in cazul asta, din cauza) faptului ca tehnologia folosita este inca una de avangarda si foarte costisitoare.

Ori daca stie Ponta cat costa o astfel de masina, dar le impune tuturor institutiilor publice, inainte ca macar sa aiba idee de unde ia bani ca sa dea la salarii si pensii, e pura inconstienta si inseamna si-a pierdut luciditatea cu totul in aburii euforiei desemnarii in functia de premier. Desigur, noul parc de masini nu ar depasi cele 600 de milioane alocati de MRU, inainte de a pleca, primariilor Puterii de atunci din provincie. Nici nu s-ar ridica la cat e necesar pentru a plati diferentele de la pensii. Cu atat mai putin reintregirea salariilor.

Dar e vorba de mesaj aici, exact ceea ce Ponta spunea ca vrea sa ofere ca exemplu prin aceasta extravaganta inconstienta a masinilor hibrid pentru toate institutiile statului. A doua tusa, aia generala si generalizanta in sine, se formeaza in jurul acordului semnat intre PSD (USL) si gasca traseistilor condusi de MAFIA personala a lui Adrian Nastase. Daca din primul exemplu intelegem ca Ponta nu stie despre ce vorbeste, nici in cazul masinilor, nici al sursei majorarii salariilor, in cel de-al doilea e vorba in esenta despre un NO coment.

Ce sa-i mai spui Opozitiei care se pregateste sa devina noua Putere umplandu-si, fara ca macar sa fie nevoie, gura si burta cu toata mizeria lasata in urma in fostii guvernanti? Cand USL preia nu doar discursul fostei Puteri, ci si principalele puncte de sprijin in imoralitate si tot ce este mai compromitator. Asta inseamna ca pur si simplu nu le pasa de votul romanilor, pentru ca stiu ca la fel vor castiga si dupa alegeri. Stiu ca nici romanilor nu le mai pasa demult, pentru ca in ochii lor toti sunt aceeasi mizerie.

Iar Ponta cand i-a strans ieri mana fostului sef al mafiei personale a lui Adrian Nastase nu a facut altceva decat sa si-l faca propriul sef al propriului sistem la cladirea riguroasa a caruia lucreaza din greu. Daca insa premierul desemnat si-a facut calculele in privinta voturilor din toamna la fel cum a calculat impactul de imagini versus costuri pentru masinile hibrid, ma tem ca deja si-a dat foc la constructie.
AUTOR IULIAN LECA
SURSA www.ziare.com 

joi, 3 mai 2012

RAPORTUL PRIVIND LIBERTATATEA PRESEI : ''POLITIZAREA S-A ACCENTUAT''

Raportul arata ca politicieni importanti sau consilieri politici, precum Sebastian Lazaroiu, Vasile Dancu, Cosmin Gusa sau Dan Andronic au devenit in ultimul an patroni sau manageri de presa ”ridicand noi semne de intrebare asupra credibilitatii demersului jurnalistic”.

Politizarea media s-a accentuat anul trecut, multi politicieni sau consilieri politici de anvergura devenind patroni sau manageri de presa, inainte de anul electoral 2012, se arata in raportul FreeEx privind libertatea presei in Romania in 2011, lansat joi de ActiveWatch.
“Aparent paradoxal, piata s-a confruntat in ultimele luni cu o eSAxplozie a televiziunilor de ştiri, explicabila prin proximitatea anului electoral. Sustenabilitatea economica a acestora ridica, insa, mari semne de intrebare. Cel putin cinci canale de stiri la nivel national, plus alte canale regionale au intrat pe o piata ale carei incasari din publicitate nu dau semne de revenire dupa perioada de criza”, se spune in raport. Acest aspect alimenteaza speculatiile privind adevarata ratiune de a exista a respectivelor institutii media, “aceea de a servi ca instrumente de influenta politica in anul electoral 2012, marcat de alegerile locale din iunie si de cele parlamentare din noiembrie”.

Raportul arata ca politicieni importanti sau consilieri politici, precum Sebastian Lazaroiu, Vasile Dancu, Cosmin Gusa sau Dan Andronic au devenit in ultimul an patroni sau manageri de presa ”ridicand noi semne de intrebare asupra credibilitatii demersului jurnalistic”.

De asemenea, in raportul ActiveWatch se arata ca piata de media ramane dominata de oameni de afaceri interesati in primul rand de obtinerea unor avantaje politice si economice, dispusi sa investeasca sume fabuloase pentru a-si atinge aceste scopuri. Aceasta poate fi si una din explicatiile pierderilor imense inregistrate in ultimii 7-8 ani de actori semnificativi din piata de media, se mai spune in raport. Din aceasta cercetare mai rezulta si faptul ca abundenta televiziunilor nu este insotita si de o diversitate a continutului editorial. In conditiile in care peste 80% din populatie afirma ca televiziunea constituie principala sursa de informare, devine si mai ingrijoratoare situatia calitatii actului jurnalistic, impregnat de partizanat politic, senzationalism ieftin si exploatarea unor subiecte cu slaba relevanta pentru bunul mers al societatii, se precizeaza in raport. ActiveWatch mai spune ca politicienii au continuat in 2011 sa depuna initiative legislative menite sa restranga libertatea presei si sa intimideze jurnalistii. Deputatul PDL Mihail Boldea – arestat in 2012 – a propus anul trecut modificarea legii 544/2001 si a codului penal astfel incat sa fie exceptate din categoria de interes public informatiile din dosarele aflate in faza de urmarire penala sau pe rol in instantele de judecata, pana la pronuntarea unei sentinte definitive.
Ziaristii au continuat sa fie agresati, insultati si amenintati, in special de politicieni, autoritati, forte de ordine si persoane publice, se mai arata in raport.
SURSA www.nasul.tv

miercuri, 2 mai 2012

PONTA, PREMIERUL DESEMNAT A INCEPUT CU STANGUL

Premierul desemnat Victor Ponta a numit în viitorul său cabinet două persoane împotriva cărora există decizii de incompatibilitate - Victor Alistar, ca Ministru pentru strategii Guvernamentale, şi Mircea Diaconu, ca Ministru al Culturii.
Lucian Isar, desemnat ministru delegat pentru mediul de afaceri, se află printre bancherii acuzaţi de BNR că au profitat de atacului speculativ asupra leului în 2008.
Aceste nominalizări controversate coincid cu descinderea de azi a celei de-a doua misiuni a Comisiei Europene, pentru a evalua în principal cum se aplică pedepsele pentru incompatibilităţi şi conflicte de interese.
Este a doua misiune de evaluare din ultimele două luni in cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare pentru raportul final din iulie de care depind finanţările nerambursabile din fonduri europene şi aderarea ȋn spaţiul Schengen. Aseară, când şi-a anunţat componenţa cabinetului, Victor Ponta a data asigurări că va urmări realizarea cerinţelor UE pentru a primi evaluari pozitive în raportul final. Cu toate acestea, el a numit doi miniştrii pentru care Agenţia Naţională de Integritate a dat verdicte de incompatibilitate, şi anume pe Victor Alistar şi pe Mircea Diaconu.


Victor Alistar, director al Transparency România şi lector la SNSPA, are o interdicţie de a fi numit în funcţii publice timp de trei ani, interdicţie aplicată în august 2009 de Agenţia Naţională de Integritate (ANI)  pentru incompatibilitate şi rămasă definitivă deoarece nu a fost atacată în instanţă. ANI a decis că Alistar este incompatibil pentru că era simultan funcţionar public - figura ca purtător de cuvânt al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici-, era şi avocat şi figura ca director executiv la  organizaţia neguvernamentală Transparency International  România.  Statutul de funcţionar public nu este  compatibil cu cel de avocat.


De altfel, Alistar a pierdut şi funcţia de membru în Consiliul Superior al Magistraturii din cauza acestei incompatibilităţi.
Preşedintele ANI Horia Georgescu a declarat pentru România liberă că Victor Alistar nu poate ocupa o funcţie publică până la data de 7 august 2012, când îi expira pedepasa pentru incompatibilitate (după ce decizia de incopatibilitate rămîne definitivă, persoana acuzată nu poate ocupa funcţii publice trei ani).
Victor Alistar a fost implicat în mai multe scandaluri publice, fiind acuzat in două dosare şi de fals în acte publice, ambele dosare clasate. Ultimul dosar a fost închis de curând deoarece procurorii au constatat că fapta este prescrisă. In acest dosar, Alistar a fost cercetat de Parchetul Curţii de Apel Bucureşti ca beneficiar al falsificării semnăturii fostei sale şefe de la Transparency, Raluca Prună, care de altfel, a făcut şi plângere penală împotriva sa.
O decizie de incompatibilitate a fost dată şi în cazul lui Mircea Diaconu - pentru că acesta a fost în acelaşi timp senator din partea PNL şi director-manager al Teatrului "C.I. Nottara". Diaconu a contestat raportul ANI la Curtea de Apel Bucureşti, dar instanţa i-a respins contestaţia în septembrie 2011. Ulterior, senatorul a renunţat la funcţia de la Nottara. O decizie finală urmează a fi pronunţată de Inalta Curte de Casatie şi Justiţie.
ANI a sesizat Parchetul în cazul lui Mircea Daconu şi pentru conflict de interese şi abuz în serviciu, pentru că, în calitate de director al teatrului, s-a numit preşedinte de concurs prin care a angajat-o pe soţia sa,  situaţie  sancţionată de Codul Penal, potrivit ANI.
De incompatibilitate a fost acuzată şi Corina Dumitrescu, pentru că a fost aleasă în CSM deşi era rector al Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir. În cazul său nu există însă o decizie a instanţei.


Lucian Isar, numit ministru delegat pentru mediul de afaceri, şi-a pierdut postul de vicepreşedinte al Bancpost în urma unui atac speculativ asupra leului în octombrie 2008.  Mai mulţi oficiali ai BNR au vorbit în acel moment despre o încercare de manipulare a pieţei din partea dealerilor băncilor, pe fondul atacului asupra leului declanşat de investitorii străini, şi au criticat dur mai multe bănci româneşti. Printre persoanele considerate vinovate de acest comportament a fost şi Isar. Acesta a părăsit sistemul bancar şi a devenit unul dintre principalii critici ai politicilor BNR, potrivit zf.ro.


În conferinţa de presă prin care a anunţat lista viitorului Guvern, Victor Ponta a declarat: "În ceea ce priveşte alegerea titularilor, trebuie să ţin cont de trei criterii: experienţa profesională - nu este timp acum de învăţat, integritatea şi corectitudinea în exercitarea funcţiei publice, iar în al treilea rând -eficienţa". Premierul desemnat a spus că a verificat cu atenţie CV-urile oamenilor care vor face parte din guvern.


Pe de altă parte, tot Ponta a declarat că i-a luat o oră pentru a pune cap la cap lista viitorului guvern. Făcând un calcul, rezultă că i-a luat trei minute să-i verifice pe fiecare din cei 20 de membri ai Cabinetului său.
SURSA ROMANIA LIBERA

marți, 1 mai 2012

DESI IMI IUBESC TARA, STATUL MA URASTE

Cativa prieteni si-au exprimat parerea ca, la noi, statul ii uraste pe cetateni. Nu conteaza daca au dreptate sau nu. Conteaza doar ca unor cetateni ai acestei tari le trece prin cap ca in timp ce ei muncesc pentru binele lor si al familiilor lor, si astfel pentru tara lor, statul ii uraste. Nu stiu daca sunt multi cei care gandesc astfel. Dar daca este in mintea multora, acest gand va submina increderea in institutii.

Pot fi multe cauze pentru acest gand, fiecare platitor de impozite putand avea motivele lui. In opinia mea, cauza profunda sta in atitudinea legiuitorului fata de cetatean. Aceasta se transfera in spiritul diverselor legi, pe care cetatenii il inteleg atunci cand efectele legilor ajung la ei. In multe cazuri, ceea ce ajunge la cetatean pare sa fie ostilitate si ura. Ce altceva sa inteleaga cetateanul cand, din cauza unor legi in care de multe ori joaca rolul de vanat, el pierde bani, timp si incredere?

Pentru a fi mai clar, dau doua exemple.

Primul exemplu priveste modul in care o persoana fizica este sanctionata daca circula pe drumuri nationale fara rovinieta. In functie de masina, sanctiunile sunt mai mari sau mai mici, dar nu mai mici de 250 de lei. In aceasta sanctiune este cuprinsa si valoarea unei roviniete pe 12 luni.

Cu toate acestea, sanctiunea se aplica si daca treci de mai multe ori pe zi prin dreptul camerei de supravechere si, intre timp, nu ti-ai cumparat rovinieta. Este celebru cazul calugaritei care a primit 250 de amenzi. Aici se vede dispretul statului fata de cetatean. Legiuitorul ar fi putut sa aleaga sa il protejeze pe cetatean, precizand in lege ca din banii pe prima sanctiune, ii cumpara acestuia o rovinieta pe 12 luni. Cetateanul ar fi remarcat ca statul sanctioneaza nerespectarea legii si, prieteneste, previne repetarea incalcarii ei. Asa ar face un stat care il respecta pe cetatean.

Dar nu, legiuitorul a ales sa fie ambiguu. Pe aceasta baza, o companie de stat s-a transformat in vanator de amenzi. Ea sta la panda, asteptand cu bucurie ca cetatenii sa repete greseala, pentru a le da cat mai multe sanctiuni care aduc mai multi bani la buget. Sanctiunea ajunge la cetatean in cateva luni. intre timp, cel care a uitat sa cumpere rovinieta acumuleaza amenzi, iar compania „la panda” nu are niciun motiv sa se grabeasca sa il previna. Cand primeste cele 250 de amenzi, calugarita realizeaza ca statul pedepseste nerespectarea legii, dar ca in acelasi timp, statul nu are ca obiectiv prevenirea prietenoasa a nerespectarii ei. Pe aceasta baza, unii ar putea ajunge la concluzia ca statul ii uraste.

Al doilea exemplu despre cum ar putea unii cetateni ajunge la concluzia ca statul ii uraste se refera la impozitul anual pe masini. In functie de capacitatea cilindrica, impozitele pe masini variaza intre 80 de lei si aproape 9000 de lei pe an. Taxa pe poluare fiind inclusa in pretul benzinei, nu poluarea explica de ce cei mai instariti, care au masini cu motoare mai mari trebuie sa plateasca de pana la 113 ori mai mult decat cei care au masini cu motoare mai mici.

Pentru mine aceasta discrepanta exagerata nu este o dovada ca statul ii uraste pe cei mai instariti. In fond, cei mai instariti sunt tot cetateni ai Romaniei, iar o tara daca vrea sa fie bogata nu poate sa-i descurajeze pe cei mai instariti. Politicienii au explicat ca impozitele mari pe masini au fost introduse ca „sa geama aia cu Q7”. Explicatia este agreata de cei care cred ca diferentierea excesiva a impozitelor vizeaza stimularea atingerii unui grad mai mare de civilitate, in care autoturismele cu motoare excesiv de mari sunt mai putin prezente in orase. 

Dar explicatia ar putea fi interpretata si ca o exprimare talentata a filozofiei “sa geama aia bogati”, care a mai fost folosita in ultimii 22 de ani si care sta si la baza proiectelor curente de impozitare a averilor. Pentru unii, aceasta explicatie data de politicieni este o dovada ca statul ii uraste pe cei mai instariti. Pentru altii, printre care ma aflu si eu, este doar o alta dovada de populism.

Sunt multe altele exemple care explica sentimentul unora ca statul il uraste pe cetatean. Politicienii ar trebui sa inteleaga ca atitudinea fata de cetatean se citeste in legi. Prevederile din legi nu sunt judecate de cetatean doar prin prisma raportarii obligatiilor banesti legale la veniturile individule, ci si prin spiritul care razbate din ele.

Colectarea impozitelor depinde de atitudine. Daca statul nu este perceput ca prieten al cetateanului, chiar si ratele rezonabile de impozitare pot duce la rate de conformare scazute. Probabil ca, alaturi de slaba calitate a serviciilor publice, atitudinea aroganta a statului fata de platitorul de impozite este o cauza de fond pentru care in Romania veniturile bugetului public consolidat nu au depasit, in medie, 32 la suta din PIB in ultimii 22 de ani. Ea este si o cauza importanta pentru care, in ultimii 22 de ani, unele partide si coalitii politice care au facut lucruri foarte bune pentru tara au pierdut suportul publicului.
AUTOR LUCIAN CROITORU
SURSA www.hotnews.ro