UN MOGUL - PAMFIL SEICARU

Nu m-am lansat în afaceri sau în politică şi din motivul că, pe lângă cheltuiala de timp, asta m-ar fi distras de la efortul de a scrie.

George Stanca şi-a publicat la editura Adevărul Holding teza de doctorat în Istorie, „Pamfil Şeicaru - analistul politic!", sub  un titlu mult mai atrăgător, „«Şantajul şi etajul». Pamfil Şeicaru între legendă şi adevăr»".

 „Şantajul şi etajul" e formula batjocoritoare folosită de duşmanii lui Pamfil Şeicaru pentru a sugera că marele gazetar se îmbogăţise prin şantajul de presă.
Nu sunt dovezi convingătoare pentru a declara în scris că Pamfil Şeicaru a practicat şantajul. George Stanca apelează la acest titlu pentru a lua în răspăr legenda care-i atribuie lui Nicolae Iorga vorba de duh.
Potrivit autorului, cel care a născocit-o şi a lansat-o a fost Nichifor Crainic.
Lectura cărţii, cât şi taifasul TV despre ea, avut cu George Stanca, îmi dă prilejul, în sfârşit, să mă ocup de o realitate evidentă a presei dintre cele două războaie: ziaristul - proprietar de trust, sau, ca să folosim un termen drag prezentului, ziaristul - mogul.

Aruncând o privire în împrejurimile noastre mediatice, vom observa că ziarele, televiziunile, radiourile au drept proprietari cetăţeni fără nicio legătură cu presa. Sau, dacă au, nu suficient de pregnantă pentru a identifica instituţia cu numele unui gazetar celebru. Toţi ziariştii mai acătării ai României de azi sunt, într-un fel sau altul, angajaţi ai unui patron cunoscut mai ales ca om de afaceri.
Perioada dintre cele două războaie a cunoscut însă o realitate diferită - cea a trusturilor de presă având ca proprietari ziarişti de răsunet. Unul dintre aceştia e Stelian Popescu, celălalt e Pamfil Şeicaru.
La taifasul TV, îi reamintesc lui George Stanca citatul din carte în care se referă la debutul lui Pamfil Şeicaru ca proprietar:

„Vinde o parte din averea sa şi a soţiei, Constanţa Pătraşcu (...) şi, la 11 ianuarie 1928, demarează proiectul unuia dintre cele mai importante şi mai longevive ziare din istoria presei româneşti: «Curentul»".
De aici, de la banii puşi jos pentru înfiinţarea ziarului „Curentul" şi până la sediul impunător, ditamai Palatul, dar, mai ales, până la atotputernicul trust „Curentul", e cale lungă.
Succesul lui Pamfil Şeicaru ca mogul de presă rămâne pentru mine o enigmă. Judecat retrospectiv, gazetarul mărturiseşte notele unei personalităţi complexe. Până în 1944, când pleacă din ţară pentru totdeauna,  publică zilnic un comentariu politic de pagina întâi.
Scrierea unui articol - deseori depăşind două coloane de ziar - e una dintre multele îndatoriri zilnice ale lui Pamfil Şeicaru. O altă îndatorire reclamând - o spun din experienţă - timp, energie şi talent -e cea de director al ziarului, dar şi al tuturor publicaţiilor din trust. Pe lângă „Curentul", trustul mai editează „Curentul familiei", „Curentul magazin", „Curentul pentru copii şi tineret", „Evenimentul zilei", „Rapid".

Anumite campanii sunt dirijate nemijlocit de director. Tot directorul se ocupă de angajarea şi promovarea redactorilor. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, postura de director al unei publicaţii presupune o uriaşă pierdere de timp cu fel de fel de fleacuri de la răspunsurile pe care trebuie să le dai amicilor, cunoscuţilor şi fruntaşilor zilei în legătură cu articolele apărute până la soluţionarea conflictelor dintre angajaţi.
Pamfil Şeicaru nu-şi rezumă viaţa la aceste două îndeletniciri. E de trei ori deputat independent (în 1928, 1931, 1935), preşedinte al Societăţii Ziariştilor Români, membru în conducerea Societăţii Române de Radio, are numeroase întâlniri cu politicieni, demnitari, premieri şi miniştri. Răspunde invitaţiilor făcute de Carol al II-lea mai întâi, de Ion Antonescu, mai apoi, de a se întâlni şi de a-i consilia în diferite chestiuni, ctitoreşte mănăstiri, monumente („Pe aici nu se trece" de la Mărăşeşti).
A face faţă unor răspunderi atât de diferite reclamă o uriaşă putere de muncă şi îndeosebi o remarcabilă distribuţie a atenţiei.

Nu m-am lansat în afaceri sau în politică şi din motivul că, pe lângă cheltuiala de timp, asta m-ar fi distras de la efortul de a scrie. În acelaşi timp, a face politică, a te ocupa de afaceri, a consilia politicieni sunt ipostaze care nu pot să nu influenţeze făurirea unui  comentariu, întreprindere care presupune să rămâi singur faţă-n faţă cu actualitatea.
A reuşit analistul Pamfil Şeicaru să facă faţă provocărilor impuse de activităţile colaterale scrisului? După opinia mea nu! Marile lui analize sunt cele din exil, când viaţa îl obligă să se rezume doar la scris.
Mogulul lasă locul ziaristului. Ca dovadă că un ziarist autentic nu poate fi niciodată mogul. Şi invers!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL 

CRIZA POLITICA RIDICA BURSA. DE CE?

La fel ca ultimii ani, şi 2012 a adus cu sine, în plan economic, ingredientul nelipsit al vremurilor noastre: incertitudinea. Incertitudine privind veniturile sau cheltuielile, incertitudine privind legislaţia, privind politica economică a statului etc.

Este un mediu incert, unde a prognoza este o loterie, unde a programa este o himeră. Această stare a economiei şi, putem spune, a societăţii, a produs o evidentă stagnare a pieţei bursiere româneşti, care nu a mai înregistrat aceeaşi volatilitate ca în ultimii ani, în timp ce lichiditatea a fost adesea la „cota de avarie“.
Ca atare, vara acestui an nu pornea de la cele mai bune auspicii. Experienţa ultimilor ani ne punea în gardă: puteam vedea o piaţă dominată de vânzători şi de dorinţa de siguranţă, de „debarasare“ de active riscante. Declanşarea crizei politice interne era astfel mobilul perfect pentru o altă perioadă negativă a pieţei bursiere autohtone.

Surprinzător, bursa românească nu a înregistrat şocul tulburărilor interne. Dacă leul s-a depreciat puternic, indicii bursei autohtone nu au scăzut, ci au înregistrat uşoare aprecieri. De la începutul lui iulie, indicii au crescut cu peste 5%, indicând o insensibilitate surprinzătoare a pieţei la zbuciumul politic pe care întreaga ţară l-a parcurs în ultimele săptămâni. Cum am putea explica o atare contradicţie? Nu cred că este nevoie de explicaţii savante, ci cred că motivele sunt destul de simpliste. După ce am intrat în al cincilea an de stres pentru pieţele financiare, multe dintre elementele negative au fost mai mult decât integrate în preţurile de tranzacţionare. De exemplu, faptul că România este o ţară cu un mediu intern instabil nu mai poate surprinde pe nimeni. La fel, sentimentul că funcţionarea greoaie a statului nu poate fi, pe termen scurt, din păcate, nici accelerată, nici frânată este unul omniprezent. Poate mai interesant de comentat ar fi semnificaţia acestui început de trend pozitiv într-un context politic negativ. Dacă analizăm evoluţia anuală a indicilor bursieri şi evoluţia PIB, putem observa că şi bursa românească posedă calitatea de barometru al economiei: indică „vremurile“ bune sau rele cu circa şase luni - un an înainte ca economia reală să constate schimbarea economică. După căderea brutală a pieţei din 2008, PIB-ul a decelerat extrem de puternic, revenirea bursei din 2009 şi stagnarea din 2010 au adus o frânare puternică a scăderii PIB, şi ulterior revenirea la creştere economică. Scăderea bursei din 2011 a avut ecou în infirmarea prognozelor optimiste de creştere pentru 2012, în prezent, guvernul ajustând la doar 1,2% prognoza de avans a PIB pentru acest an. 

n contextul datelor prezentate mai sus, aprecierea din acest an, de circa 11%, dublată de o rezistenţă la scădere a pieţei nemaiîntâlnită de mult timp, ne indică faptul că anul viitor ar putea fi un an mai bun decât ne lasă să sperăm actualul context intern, pe care am putea să îl caracterizăm cel puţin ca fiind neproductiv. Cauzele posibile ale acestei schimbări de trend economic: epuizarea perioadei electorale interne, cât și din alte mari economii (în frunte cu cea americană), avansarea mult mai rapidă spre furnizarea de soluţii durabile pentru problema datoriilor suverane din zona euro şi, nu în ultimul rând, o consolidare a economiei globale, care să ofere baza intrării într-un nou ciclu economic.
AUTOR ALIN BENDREA
SURSA www.capital.ro