BERLUSCONI : ''MERKEL SI SARKOZY AU INCERCAT SA UCIDA CREDIBILITATEA MEA LA NIVEL INTERNATIONAL''

Fostul premier italian Silvio Berlusconi a declarat, sâmbătă, că se simte "obligat" să rămână în politică pentru a reforma justiţia italiană, a criticat măsurile de austeritate luate de guvernul Monti, a criticat Germania, ţară care deţine hegemonia în Europa, şi a criticat fiscul italian, informează mass media din Italia.

Berlusconi a confirmat faptul că nu va candida la funcţia de premier la viitoarele alegeri legislative, din primăvara anului 2013, dar a adăugat că, după sentinţa de vineri din dosarul Mediaset, se simte "obligat să rămână în politică pentru a reforma justiţia".
"Sper ca altor cetăţeni italieni să nu li se întâmple ce mi s-a întâmplat mie", a spus fostul şef al executivului italian, în cursul unei conferinţe de presă convocate sâmbătă seară la Villa Gernetto, una dintre reşedinţele sale, lângă Milano. Acesta a adăugat că sentinţa de vineri "a depăşit orice limită, iar eu nu pot accepta să fiu prezentat ca un delincvent".
Berlusconi a mai confirmat faptul că vor fi organizate alegeri primare pentru alegerea viitorului candidat la funcţia de prim-ministru din partea partidului pe care l-a fondat, Poporul Libertăţii (PdL), de centru-dreapta.

Silvio Berlusconi a atacat apoi Germania, ţară care "deţine hegemonia în Europa şi care a impus cu forţa deciziile Uniunii Europene". Decizii greşite, după părerea fostului premier, care a spus că "numai când economia este în creştere se pot impune măsuri de austeritate".
Il Cavaliere este convins că numeroasele critici pe care el însuşi le-a adus în trecut politicilor de austeritate decise în Europa de Germania şi de Franţa au dus la discuţii în contradictoriu între el, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy ce i-au deteriorat imaginea la nivel internaţional. "Merkel şi Sarkozy au încercat să ucidă credibilitatea mea, la nivel internaţional", a afirmat Berlusconi, potrivit Agerpres.
Fondatorul PdL a mai spus că şi-a dat demisia, în noiembrie 2011, pentru a-i permite guvernului tehnocrat condus de Mario Monti să poată ajuta Italia prin reforme, dar acestea nu au fost realizate. "Monti ar fi trebuit să modifice Constituţia italiană, acesta era mandatul primit din partea PdL, dar nu a făcut acest lucru, iar fără o schimbare a Constituţiei, Italia nu poate fi guvernată", a declarat Il Cavaliere care a adăugat că Monti s-a limitat să adopte sută la sută "deciziile Germaniei, iar Italia este în recesiune".

Berlusconi a mai declarat că, în Italia, Curtea Constituţională "nu este o instituţie de garanţie, ci un organism politic de stânga".
Fostul premier a mai spus că "Fiscul italian îi exasperează pe contribuabili, prin extorcare fiscală, iar Italia a devenit un regim de poliţie fiscală".
"Toţi italienii sunt în mare dificultate, sunt speriaţi de taxe, de controalele Gărzii Financiare, de sistemul violent al fiscului, se tem să facă cumpărături, nu consumă, deci se produce mai puţin, cu grave consecinţe asupra crizei economice. Va trebui să schimbăm politica impusă Italiei de doamna Merkel", a insistat Berlusconi.
Il Cavaliere, în încheierea conferinţei de presă de la Villa Gernetto, a atacat din nou magistratura italiană şi a declarat: „În Italia nu există o adevărată democraţie, ci o magistrocraţie, o adevărată dictatură a magistraţilor. Iată de ce eu am acum datoria de a continua activitatea politică, cu scopul de a reforma justiţia italiană".
SURSA ADEVARUL

O ALTA SORA VITREGA: ITALIA

Teoretic, Italia capitalistă ar fi trebuit să se uite chiorâş la Rusia bolşevică. Practic însă, Italia capitalistă nu mai ştia cum să intre în voie Uniunii Sovietice.

Ori de câte ori, în ultimii ani, a scăpărat în România postdecembristă scânteia unei discuţii despre relaţiile noastre cu Marile Puteri ale lumii, m-am pronunţat categoric împotriva abordării în termeni sentimentali. Statele - am ţinut să afirm - n-au sentimente. Statele au doar  interese. Această credinţă mi-a fost întărită de argumentele tari, puse la dispoziţie de cartea „Relaţiile diplomatice româno-italiene. 1918-1940", iscălită de Lilian Zamfiroiu, ministru-consilier în cadrul Delegaţiei Permanente a României pe lângă UNESCO.

Împrumutat de la teza de doctorat, titlul pare astfel ales încât să ţină la distanţă marele public, prin esenţă îndărătnic când e vorba de a cumpăra cărţi de specialitate, excepţie făcând, desigur, cele care-l învaţă cum să câştige fără să muncească şi să aibă succes la femei fără un ban în cont. Cartea lui Lilian Zamfiroiu e însă un eseu care poate şi trebuie citit şi de marele public. Deşi a susţinut teza la Istorie, autorul nu e un istoric cu patalama la mână. E diplomat şi ziarist - ar zice Nicolae Manoescu, şeful lui Lilian Zamfiroiu la Ambasada UNESCO, şi, totodată, îndrumător într-ale scrisului al tânărului autor. E ziarist şi diplomat - zic eu, care am lucrat, la un anume moment, cu gazetarul Lilian Zamfiroiu. Dubla ipostază a lui Lilian Zamfiroiu sau, mă rog, pentru a da satisfacţii şi profesorilor îndrumători ai lucrării de doctorat, tripla ipostază - de istoric, gazetar şi diplomat - se regăseşte din plin în această carte, lansată lunea trecută la sala Gafencu a MAE din Bucureşti.

Graţie nebănuitelor virtuţi de moderator dovedite de Nicolae Manolescu, lansarea, condamnată, ca multe sindrofii de acest gen, să-şi dea duhul într-o atmosferă de izmeneală diplomatică, s-a dovedit o dezbatere vie, nu lipsită de umor. Dacă ai întreba un simplu cetăţean al complicatei noastre patrii ce crede el despre Italia, mai mult ca sigur te-ai pricopsi cu un răspuns în care sintagma sora noastră Italia ar deţine un loc fruntaş.
Frate, frate, dar brânza-i pe bani!, zice o veche învăţătură românească, de pe vremea când, probabil, brânza era mai scumpă ca acum. E valabilă ea, învăţătura asta, şi în cazul surorilor? Cartea lui Lilian Zamfiroiu  ne răspunde afirmativ. Nu ştiu dacă în anii interbelici Italia va fi fost sora mai mare sau sora mijlocie a României. Sigur e însă că ea a fost mai rea decât o soră vitregă. Şi când spun asta nu mă refer la mult cunoscutul sprijin dat de Italia, începând cu 1927, revizionismului maghiar, împotriva României, dar şi împotriva Dreptăţii, ci la altceva, mult mai grav, deşi mai puţin cunoscut: reticenţele Italiei de a ratifica Acordul de la Paris, din 28 octombrie 1920, care recunoştea Unirea Basarabiei cu România. Articolul 9 al Tratatului prevedea că intrarea în vigoare se va realiza numai după depunerea documentelor de ratificare de către statele semnatare. Se înţelege că ratificarea şi de către Italia era pentru România de un interes vital. Şi cu toate acestea, deşi atât la Roma, cât şi la Bucureşti, se vorbea, la festivităţi, de originea comună, de daci şi de romani, de Lupoaica şi de Columna lui Traian, sora noastră Italia a ratificat Tratatul abia la 9 martie 1927, după şapte ani, aşadar; şi atunci la capătul unor insistenţe umilitoare din partea României, dar mai ales cu preţul unor importante avantaje comerciale.

Cum se explică reticenţa Romei de a ratifica un Tratat vital pentru Bucureşti? Ne răspunde eseul lui Lilian Zamfiroiu. Teoretic, Italia capitalistă ar fi trebuit să se uite chiorâş la Rusia bolşevică, ţară care avea drept ţel asumat declanşarea Revoluţiei proletare mondiale. Practic însă, Italia capitalistă nu mai ştia cum să intre în voie Uniunii Sovietice.  Pentru că Italia avea mari interese economice în  Uniunea Sovietică. Şi amărâta de Românie, cea îndemnată de Italia şi de alte mari puteri să ţină piept pericolului bolşevic la hotarele de Est ale Europei capitaliste, era sacrificată nemilos pe altarul acestor interese.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL