DE CE ESTE PUTREDA DREAPTA!

Sunt şi voi rămâne un om de dreapta.

Urmăresc cu maxim interes, de câteva zile, dezbaterea privind viitorul dreptei, soarta PDL şi a celor două partide mai mici, PNŢCD şi FC. Discuţiile sunt absolut inerente, iar de necesitatea unei opoziţii credibile nu are rost să mai vorbim! Deocamdată, opoziţia este sedată, amorfă şi dezmembrată. Nu a reuşit să organizeze în timp util o conferinţă de presă, să opună programului Victor Ponta o strategie coerentă, să prezinte cetăţenilor o alternativă, să împingă în spaţiul mediatic un economist care să se ia la harţă cu cifrele „Bugetului cetăţeanului”. Dar altceva vreau să semnalez. Dreapta are un ghinion incredibil în România post-revoluţionară, din simplul motiv că nu a renăscut natural. Nu are o fundaţie, o temelie credibilă.

Cu scuzele de rigoare pentru ţărăniştii talibani, PNŢ-ul nu a fost niciodată în perioada interbelică un partid de dreapta. Dimpotrivă, striga stânga în el, iar programele agricole ale lui Ion Mihalache, doctrina economică a lui Virgil Madgearu au situat PNŢ-ul pe partea stângă a eşicherului politic! Dizidenţii naţional-ţărănişti, cu o singură excepţie - Al Vaida-Voevod au alunecat spre stânga radicală, cot la cot cu bolşevicii. Discursul anti- comunist violent de după ‘89, cât şi fructificarea electorală a zecilor de ani de temniţă nu sunt suficiente pentru o cristalizare doctrinară.
Singurul care a înţeles acest lucru, şi care a dorit să dea partidului o identitate, a fost Corneliu Coposu, care a adaugat partidului istoric particula de CD (creştin-democrat). Şi care a înţeles – e drept, la presiunile lui Ioan Alexandru, Iftene Pop, Liviu Petrina – că doctrina agrară şi mândria regional - ardelenească nu sunt teme politice în secolul XX. În cazul PD-ului, lucrurile sunt mult mai simple. Strivit de un gigant FSN/PDSR/PSD şi-a căutat un loc în dreapta. Din necesităţi politice, din instinctul de conservare, de supravieţuire. Nu din suflet, nu din conştiinţă. Ca să fim oneşti până la capăt, în 1989, dreapta supravieţuia doar în rândul foştilor deţinuţi politici, a supravieţuitorilor legionari şi în grupul mistic al regretatului Ioan Alexandru. Restul au fost nişte imitaţii jalnice!
O dreaptă autentică are la bază, are drept fundament doctrina creştină, filonul religios. Nu poţi vorbi de dreapta, de tradiţie, dacă nu te raportezi la Creator, la divinitate, la rânduiala lumii. Altfel rişti să creezi o „dreaptă” sterilă, o „dreaptă franceză” castrată de ideologie şi care are, ca singur argument, în absenţa lui Dumnezeu, emigraţia masivă!

Spun cu durere în suflet că dreapta a plecat cu stângul încă din anii ‘90. Cu părere de rău, la rece, trebuie să spun că mult mai la dreapta – deşi nu total autentic – s-a comportat PUNR-ul, o formaţiune politică născută în laboratoarele Cotrocenilor lui Ion Iliescu şi a serviciilor de informaţii de atunci. Rebrenduirea PNŢ a însemnat, pe plan politic, pierderea fiefului electoral transilvănean, dar şi al celui răgăţean. În Transilvania a apărut PUNR-ul, iar în vechiul regat, agrarienii lui Victor Surdu, PDAR!

Fără valorile creştine înscrise şi asumate în program, dreapta nu are nicio şansă. Va rămâne un club de elită, un cerc de gânditori dotaţi, dar niciodată un partid de masă, o formaţiune de substanţă. Drumul dreptei se confundă, sau, hai să spunem, ar trebui măcar să fie măcar paralel cu cel al Bisericii Creştine, indiferent de denominaţiunile sale. Dreapta nu poate să fie atee! Altfel e doar o dreaptă stângistă, o „dreaptă” puţin mai rezonabilă decât bolşevismul! Fără fundaţia creştină, dreapta nu are nicio şansă şi e sortită pieirii!
AUTOR FLORIN BICHIR
SURSA www.evz.ro 

DE LA RASARIT NU MAI VINE LUMINA, VINE GERUL SOVIETIC

Realegerea lui Barak Obama ca președinte al SUA a făcut, cu certitudine, să fie deschise multe sticle de șampanie la Kremlin. Rusia își vede acum larg deschis drumul spre Vest și spre dominația asupra unei Europe slăbite de criză, divizată politic și incapabilă să acționeze ca un bloc unitar în politica externă.

Pentru România, situația este cum nu se poate mai proastă. Barak Obama este cel care le-a promis rușilor că o va lăsa moale cu scutul anti-rachetă și, implicit, cu sprijinirea fostelor state comuniste din Europa de Est. Pentru cei care nu au văzut secvența surprinsă de microfoanele uitate deschise în timpul unei întrevederi Obama-Medvedev, reiau dialogul celor doi, care este în măsură să dea fiori reci oricărui român cu idei europene: ”Barack Obama: Toate aceste probleme, dar în special scutul anti-rachetă, pot fi rezolvate, dar este important ca el [Vladimir Putin n.t.] să-mi lase spațiu. Dmitri Medvedev: Da, înțeleg. Înțeleg mesajul tău despre spațiu. Spațiu de manevră pentru tine… Barack Obama: Acestea sunt ultimele mele alegeri. După alegeri, voi avea mai multă flexibilitate. Dmitri Medvedev: Înțeleg. Îi voi transmite această informație lui Vladimir, și îți sunt alături”.

Obama a învins, cu sau fără sprijinul rușilor. Acum va veni momentul în care băieții de la Kremlin vor veni să ceară plata pentru ”spațiul de manevră” pe care i l-au acordat președintelui SUA. Și știm, dureros de bine, cât de pricepuți sunt rușii atunci când este vorba de a colecta datorii. Rakeții ruși îi întrec mult în duritate pe cei mai răi colectori din Mafia italiana, iar URSS și urmașa sa, Rusia, au spoliat la sânge toate popoarele și țările care au avut nefericirea să intre sub influența lor.

Asistăm, practic, la o repetarea a situației din 1989, dar în negativ. La sfârșitul anilor optzeci, URSS era prinsă într-un conflict costisitor și imposibil de câștigat cu talibanii din Afganistan – sprijiniți puternic de americani și NATO – și cu rebelii teroriști (islamiști) din Cecenia. În același timp, URSS se afla într-o profundă criză economică, provocată de presiunile cursei înarmărilor. Politica dură a republicanului Ronald Reagan, urmată și de succesorul său la cârma SUA, George W. Bush senior (tot republican), au silit fostul imperiu comunist la eforturi economice atât de mari, pentru a ține pasul în domeniul militar, încât URSS a intrat în faliment. Criza economică a provocat, la rândul ei, o criză politică și o mișcare centrifugală, atât a republicilor componente ale URSS, cât și ale statelor-satelit din estul Europei. Conflictele din cadrul PCUS, între adepții liniei dure și reformatorii lui Gorbaciov au slăbit și mai mult imperiul comunist. Tentativele de salvare ale comunismului, făcute de Gorbaciov, prin ”perestroika” și ”glasnost” nu au făcut altceva decât să accelereze procesul de destrămare a URSS și a comunismului în general. Ce a urmat, este istorie. Revoluțiile din estul Europei, destrămarea URSS, extinderea NATO și a UE, reformele democratice din fostele țări comuniste, au conturat ideea unei lumi noi, cu o orientare clară spre democrația de tip occidental.

Din nefericire, am uitat cu toții de Rusia și de visele imperiale care îi domină pe conducătorii acestei țări, de la Petru cel Mare încoace. După ceva mai mult de două decenii, situația s-a inversat. SUA și NATO sunt acum prinse într-un conflict dur în Afganistan, la fel de costisitor și care pare la fel de imposibil de câștigat. Rolul cecenilor este îndeplinit de fundamentaliștii islamici din Al Qaeda. Lumea occidentală se confruntă cu o criză economică foarte gravă, provocată de lăcomia bancherilor și amplificată de prostia, nepriceperea și disensiunile dintre liderii vestici. Barak Obama nu a reușit să redreseze situația economică a SUA în primul mandat. Dimpotrivă, criza s-a amplificat.

Pe fondul acestei crize, SUA conduse de Obama au dat dovadă de o miopie extraordinară în politica externă. Țările din America de Sud devin, una câte una, socialiste și antiamericane, Ucraina și Georgia au intrat sub controlul Rusiei, țările baltice sunt amenințate de aceeași soartă, Africa a ajuns în buzunarul Chinei, Coreea de Nord și Iranul își văd nestingherite de procesul de înarmare nucleară. Revoluțiile din țările islamice, așa-numita ”Primăvara arabă”, pe care Barak Obama le-a salutat cu entuziasm, au adus la putere guverne islamist-fundamentaliste, profund antiamericane și antioccidentale și reduc tot mai mult influența SUA și NATO în Orientul Apropiat, izolând Israelul de lumea vestică. Americanii sunt bulversați de reformele semi-socialiste ale lui Obama, care au divizat profund societatea, astfel încât acordă tot mai puțină atenție restului lumii.

Pe acest fond, Rusia jubilează și își extinde, prin metodele vechi ale URSS, influența în Europa. Cel mai dur adversar al Rusiei din Europa, Polonia, și-a văzut conducerea decapitată în urma unui ”accident nefericit” de avion, produs, simplă coincidență, pe teritoriu rusesc. ”Europa Liberă” și ”Vocea Americii” au fost înlocuite de ”Vocea Rusiei”. Uniunea Europeană tace timidă, de frică ursului rus, care controlează robinetul de la conductele de gaz.

Și România? Scutul anti-rachetă și garanțiile de securitate ale SUA devin îndoielnice, în urma promisei flexibilități a lui Barak Obama. Alegerile parlamentare au mari șanse să fie câștigate de către o coaliție declarat slugarnică față de Moscova (să nu uităm masajul pe care l-a aplicat limba catifelată a fostului ministru de externe, Andrei Marga, pe dosul liderului de la Kremlin, ”Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa și de la noi să fie la fel de competenți”), antiamericană și anti-UE. Aceeași coaliție care a fost foarte puternic susținută de Moscova, prin ”Vocea Rusiei” și, foarte probabil, financiar și informativ, prin FSB (serviciul de securitate al Federației Ruse, fostul KGB), în vară, în timpul tentativei de lovitură de stat. Dacă USL câștigă alegerile, liderii de facto ai țării devin Ion Iliescu, vechi politruc comunist, școlit la Moscova, și Dan Voiculescu, slugă a Securității, brațul înarmat al PCR. Este mai mult decât clar că promisa schimbare de orientare a României, către Rusia și China, se va produce rapid, dacă vechii slugoi ai URSS vor ajunge la putere. Din păcate, pentru milioanele de asistați social care sunt votanți entuziaști ai USL, pierderea libertății, renunțarea la democrație și statul de drept, transformarea României într-un satelit al Moscovei, nu înseamnă nimic. Ca și Ivan Turbincă în iad, ei vor întreba ” Tabacioc este? Votchi este? Femei sunt? Lăutari sunt?”, și dacă răspunsul va fi ”Da”, o să le dea dracului de libertate și democrație.

AUTOR ADRIAN HORINCAR

SURSA NASUL TV 

LOVITURA DE STAT A ESUAT. URMEAZA APOCALIPSA ECONOMICA

De luni, Crin Antonescu pleacă acasă, iar Victor Ponta se apucă să buchisească parametrii economici ai guvernării sale. Sau cel puţin aşa vor arăta lucrurile dacă România se va comporta ca un stat de drept.

Pentru că tentativa de lovitură de stat poate fi considerată în mod oficial eşuată. În special prin efortul instituţional al unor structuri importante într-un stat de drept, în ciuda voinţei unor oameni politici. Acum, numai nişte inconştienţi ar continua şicanele prin jocul cvorumului sau cel al publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial. Personal dau foarte puţin credit acestei posibilităţi, dar dinamica politicii dâmboviţene ne-a arătat că meandrele concretului depăşesc puterea noastră de prognoză. Vorba lui Ion Iliescu: "Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului".

Reîntoarcerea la o atmosferă mai calmă ne va da răgazul unei priviri mai atente asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Mai ales vom putea contempla prăpastia ce se cască sub economia României. Am tot arătat modul în care presa străină, în special cea economică, a prezentat evoluţia ultimelor şase săptămâni. Nu are rost să reiau articolele din The Economist, Financial Times, Le Monde, Frankfurter Allgemaine Zeitung, Wall Street Journal şi câte şi mai câte, pentru că ele au avut acelaşi efect: îndepărtarea investitorilor serioşi de România. Toate aceste articole, câteva sute în ultimele două luni, au fost rodul strategiei produse de minţile înfierbântate de la Bucureşti. Care vor trebui făcute responsabile pentru ceea ce va urma.

Avem deja primele semne. Rectificarea bugetară ne-a dat primele frisoane. Creşte deficitul bugetar, iar inflaţia a atins 3,5 la sută. Ţinta de 2,3 la sută asumată de guvernul Boc în privinţa creşterii economice a fost înjumătăţită de guvernul Ponta. Dar şi această prognoză pare foarte optimistă până la sfârşitul anului, un zero mare cât roata carului fiind colacul de salvare al guvernului. Vreţi să căutăm şi semne bune? Au crescut încasările la bugetul de stat din impozitele pe salarii, arieratele au o tendinţă de reducere. Contrabalansăm printr-un eşec total la atragerea fondurilor europene.

România domină ultimul loc în clasament la nivelul Uniunii Europene, dar nu vă aşteptaţi ca vreunul din miniştri cabinetului Ponta să aducă vorba de acest lucru. Erau curajoşi doar în opoziţie, când înfierau cu mânie proletară incapacitatea guvernului Boc. Acum tac mâlc, preferând discuţiile despre referendum. Majorările salariale promise de USL vor fi date în detrimentul investiţiilor care sunt reduse spre nivelul unei specii pe cale de dispariţie. Nu trebuie uitat şi fondul de rezervă aflat la dispoziţia primului- ministru, care a fost umflat cu peste 320 de milioane de lei, o sumă numai bună de împărţit în campania electorală.
Că doar nu aţi crezut că Ponta şi Antonescu, când îl acuzau pe Boc de aceleaşi practici, se vor ţine de promisiunea de a proceda altfel?! Personal îmi pare rău că nu se pot aloca direct din bugetul de stat nişte bani şi către contul lui Crin Antonescu, pentru a nu-l văduvi de plăcerea împărţirii "dividendelor" guvernării.
Urmează trei luni de aceeaşi politică ameţită, în care vom vedea cum rezerviştii lui Dogaru vor primi pensiile majorate, Dan Voiculescu va pune mâna pe Loteria Naţională şi pe ce-o mai vrea el, Relu Fenechiu şi Dan Ruşanu vor "organiza" privatizările, iar Liviu Dragnea îi va strânge periodic pe cei 40 de preşedinţi de consilii judeţene pentru a mârâi în cor la Victor Ponta şi Florin Georgescu. După care începe căderea…
Vom putea contempla îndelung prăpastia ce se cască sub economia României.
AUTOR DAN ANDRONIC
SURSA www.evz.ro 

ILIESCU, CONSTANTINESCU, BASESCU SI EREDITAREA COMUNISTA

Nu trece o zi fara ca Ion Iliescu sa nu se manifeste public cu ale sale arhi-cunoscute reflexe comuniste. Forma mentala a acestui om, manicheista si exclusivista, este marcata inexorabil de vechile sale pasiuni, atasamente si mai ales fobii. Intre acestea, dispretul pentru lege si statul de drept.

Toti presedintii post-decembristi au provenit din PCR. Diferentele sunt insa notabile: Ion Iliescu a fost un important demnitar de partid, ideolog de frunte si conducator al UTC (ministru pentru problemele tineretului). A jucat un rol nefast in epurarile anti-studentesti atat in 1958-1960, cat si in 1968. De asemenea, a fost arhitectul restauratiei neo-comuniste de dupa revolutia anti-totalitara, deci anti-comunista, din decembrie 1989. Posibilitatea ca Ion Iliescu sa invete politic a fosta ratata, din vina sa. De fapt, nu a acceptat niciodata, in chip sincer, pluralismul politic si ideologic. In decembrie 2006, alaturi de Vadim Tudor si Voiculescu, s-a opus cu maxima duritate condamnarii dictaturii comuniste. A servit statul de nedrept comunist, ii repugna statul de drept post-comunist.


Profesorul universitar Emil Constantinescu nu a detinut niciodata o functie in nomenclatura comunista, dar a fost, un timp, secretar al Comitetului de partid din Facultatea de Geologie. La capitolul decomunizare, a facut declaratii splendide, dar niciodata nu a actionat pentru o condamnare oficiala, in fata Parlamentului, a regimului ilegitim si criminal. De aici si un fel de ranchiuna la adresa lui Traian Basescu care a facut ceea ce multa lume asteptase de la anti-comunistul Constantinescu.

Capitan de nava in marina comerciala, Traian Basescu nu a detinut funcii in aparatul de partid si nu a fost un propagandist comunist. A fost membru PCR, unul dintre cei aproape 4 milioane de membri de partid. Speculatiile adversarilor sai politici privind prezumtive legaturi cu Securitatea pe vremea cand a fost seful Agentiei Navale din Anvers nu au fost probate cu documente si raman tributare unui partizanat propagandistic. A avut o cariera profesionala in Romania comunista, supravietuind, ca atatia altii, fara a face concesii majore.


Odata ajuns presedinte, Traian Basescu a fost confruntat cu presiunile societatii civile pe linia decomunizarii. Initial sceptic (si nu doar el, dar si consilierul sau politic, dl Claudiu Saftoiu), a acceptat, in martie 2006, infiintarea Comisiei Prezidentiale. Treptat, a ajuns la concluzia ca proiectul sau politic (modernizarea institutionala, statul de drept, eradicarea coruptiei, politica externa euro-atlantica) convergea cu decomunizarea. Confruntarea cinstita si dezinhibata cu trecutul traumatic este o conditie pentru dezvoltarea unei democratii robuste, in care legile sa fie respectate, iar individul sa nu se simta neputincios in raport cu felurite actiuni abuzive.


Membru de frunte al clasei politice post-decembriste, cu ale sale caracteristici, Traian Basescu a trecut, dupa alegerea ca presedinte, printr-un proces de reinventare, ori, cu un termen mai pretentios, de transfigurare (unii i-ar spune metamorfozare). A decis sa actioneze ca un sef de stat veritabil, in virtutea unor principii, nu ca parte unui grup de presiune cu interese mafiotice. Ruptura nu doar cu niste oameni, dar, mult mai important, cu niste cutume, cu metehnele nomenclaturiste, a dus la reactiile ultragiate venite din zonele peneliste si pesediste. A urmat razboiul dintre Basescu si oligarhia transpartinica. Traian Basescu si-a depasit in chip radical ereditatea comunista.


Am mai spus-o, paralela ar putea fi, din punct de vedere psihologic, cu toate distinctiile necesare, cu ceea ce poate fi numita transformarea printului Hal in Henric al V-lea, geneza conducatorului de stat. Doar ca adversarii lui Traian Basescu nu se numesc Falstaff, ci Iliescu, Voiculescu, Ponta, Antonescu, Fenechiu etc Disperarea si furia acestor oameni frizeaza patologicul.

AUTOR VLADIMIR TISMANEANU
SURSA hydepark.ro

PARLAMENTUL - ZID IN FATA JUSTITIEI

Pe zi ce trece Parlamentul, prin noua majoritate parlamentara uslamista, demonstreaza tuturor oamenilor civilizati ca ceea ce scriu pe blog, de atita amar de timp, tinde spre adevarul absolut. Noua clasa politica ce a pus laba pe Romania ne vrea in afara spatiului european. Este singura sansa ca cei mai mari hoti, banditi si corupti ai Romaniei sa scape de bratul lung al Justitiei.
Ultima dovada este tergiversarea parlamentarilor, intarita de declaratii politice uslamiste de tip Voicu-PNL, in a da “verde” procurorilor pentru inceperea urmaririi penale a lui Dobre liberalul, fost nr. 2 la Interne, omul care a blocat CCR si Romania pentru inca o luna, prin falsul pe care l-a trimis Curtii Constitutionale in ceea ce priveste “negarantarea” numarului de votanti!

Din sursele mele, Dobre a fost impins sa semneze hirtia care a mai nenorocit o data Romania dupa ce a primit asigurari ferme ca procurorii NU vor fi lasati sa-l ancheteze! Adevarul e ca daca Dobre isi va da drumul la gura, speriat de anii grei de puscarie, criza politica se va rezolva in 5 minute, avind in vedere numele grele pe care le va turna! Nu ne va fi suficient numarul de procurori pentru a-i “racorii” pe toti cei implicati in prabusirea Romaniei.

Am totusi o mica satisfactie. Multi oameni de afaceri, citiva intelectuali plus ambasadori, care rideau de “pesimismul” subsemnatului, au astazi niste fiori pe spinari! Cind vorbeam in 2010 despre absenta presei independente ca vulnerabilitate a Statului credeau ca doresc sa imi fac reclama! Sau ca umblu dupa insigne! Imi raspundeau ca exista atitia jurnalisti independenti! Unde?! In baie?! Unde sa replice un ziarist liber daca nu are ziar sau televiziune care sa il gazduiasca?! Pe internet?! Hai sa fim seriosi, internetul e gonflat de tot felul de escroci doritori de bani! In realitate, maxim 15% dintre romani acceseaza netul in mod frecvent! Si sint oameni cu multi neuroni, care oricum inteleg ce se intimpla, chiar daca nu dau click.

Presa independenta inseamna organizatii independente, ziare sau televiziuni detinute de oameni independenti care traiesc din tiraj sau audienta si nu din interese politice sau din banii statului. Din pacate, nici Traian Basescu si nici sistemul imunitar al Romaniei nu au inteles nimic din ce le spunea un ziarist curat, cu 20 de ani de lupte grele si rani serioase! Hai sa fim iubiti, noi romanii adevarati! Macar fiindca noi platim “distractia”!
AUTOR RADU MORARU
SURSA www.nasul.tv 

VOCEA LUI RUS SI VOCEA RUSIEI

Din ziua declanşării loviturii de stat – luni, 2 iulie 2012 –, România a intrat într-o evoluţie extrem de periculoasă. De ieri – joi, 2 august 2012 –, statul român se află în colaps.

Catastrofa democraţiei româneşti este un eşec al întregii Europe, incapabilă să dejoace planurile puciştilor de la Bucureşti şi să ţină piept influenţei agresive a unui mare imperiu de la Răsărit: Rusia post-sovietică.
Situaţia este înfiorătoare: preşedintele ales, Traian Băsescu, a fost suspendat pentru maximum 30 de zile, dar - deşi nedemis - este ţinut departe de Palatul Cotroceni cel puţin două luni şi jumătate. În acest timp, primele trei funcţii în statul român sunt deţinute de trei uzurpatori: Crin Antonescu (interimar la Cotroceni), Petru Filip (interimar la Senat) şi Valeriu Zgonea (recent numit la Camera Deputaţilor).

Instabilitatea ne-a costat, în luna iulie, câteva miliarde de euro, dintre care circa 1,2 miliarde de euro au fost plătite, în plus, doar de către românii care au credite în euro, dolari sau franci elveţieni, urmare a deprecierii accentuate a leului. Luni, imediat după rezultatele parţiale de la referendum, care anunţau revenirea lui Traian Băsescu în fruntea statului, leul s-a apreciat brusc cu 1,3%, salt nemaiîntâlnit din 2008 încoace. Ieri, prelungirea suspendării lui Băsescu a dat o nouă lovitură monedei naţionale: minus 0,5%.

Se anunţă vremuri cumplite pentru economia românească şi, implicit, pentru nivelul de trai al românilor. Ieri, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, a lansat un apel disperat la calmarea scenei politice. „În iunie, rata anuală a inflaţiei a crescut la 2,4%. Pe plan extern, se constată deteriorarea situaţiei la nivel global. Această evoluţie, suprapusă persistenţei tensiunilor politice interne, generează ieşiri de capital. Ele se manifestă pe mai multe canale: o parte din titlurile de stat româneşti, aflate în posesia nerezidenţilor, au fost vândute. Mişcarea a avut proporţii pentru economia României - câteva miliarde de lei - şi influenţează piaţa valutară şi cotaţiile leului", a spus Isărescu. Dar puciştii n-au urechi să-l audă.

Urechile lor sunt orientate, probabil, să capteze mesajele (indicaţiile?) lansate în eter de Vocea Rusiei, post de radio finanţat de Guvernul de la Moscova. De exemplu: „Echipa de la USL mai are şanse reale să-l demită pe Traian Băsescu, dar pentru a reuşi trebuie să acţioneze în forţă şi să renunţe la comportamentul defetist" (luni, 30 iulie). Sau, în aceeaşi zi: „Imixtiunea externă ar putea fi invocată pentru a justifica validarea referendumului de către Curtea Constituţională chiar şi în lipsă de cvorum. Parlamentul poate decide repetarea referendumului pentru atingerea cvorumului. Până la urmă, există şi opţiunea organizării unor proteste de stradă".

Pentru „ziariştii" de la Vocea Rusiei, îndepărtarea lui Traian Băsescu din fruntea statului român pare să fi devenit un obiectiv major. Coincidenţă: aceeaşi înverşunare, cu acelaşi obiectiv, o arată şi puciştii din troika Antonescu-Ponta-Voiculescu! Şi nu doar pentru că în guvern se află un ministru cu numele de Rus. În fond, ce a făcut acesta? Negând joi un document oficial pe care-l emisese atât miercuri, cât şi în săptămâna dinaintea referendumului (cel care confirma că numărul de alegători români este de 18.292.514), a complicat decizia Curţii Constituţionale, punând astfel umărul la desăvârşirea loviturii de stat. Vocea lui Rus şi Vocea Rusiei - e şi asta o coincidenţă...

Traian Băsescu a fost comparat de multe ori, în mod absurd, cu Nicolae Ceauşescu. Abia acum se profilează prima asemănare reală: nici unul, nici celălalt n-a ţinut cont de forţa distrugătoare a Moscovei.
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL 

PONTA AR BATE PALMA SI CU AL QAEDA DACA ASTA II ADUCE VOTURI

Parteneriatul cu exaltatul Mircea Dogaru este unul dintre lucrurile pe care nu le faci niciodată ca om politic. Documentul pe care Ponta l-a semnat cu lejeritate este sinistru.

Dogaru e atât de nebun încât e imposibil să crezi că poți să negociezi ceva cu el. Materialul izvorât din mintea colonelului e o sinteză a Răului deversat în ultimul an în spațiul public. Doar să fii de acord „în principiu” cu pretențiile lui Dogaru arată cât de josnic ești ca politician. Cultivând coșmarurile acestui agitator, înveninezi viața celorlalți. Mircea Dogaru adună mulțimi care urlă în piețe și o face cu tenacitatea unui fundamentalist. Băgându-l în seamă, Victor Ponta devine autorul moral, alături de Voiculescu, al faptelor unui maniac irecuperabil.

Voiculescu s-a jucat cu mintea lui Dogaru ca un păpușar malefic. L-a lăsat să facă spume în studioul Antenei 3 de trei ori pe săptămână. Sindicatul pensionarilor militari a devenit o forță capabilă să timoreze politicienii. Mitingurile lor la -30 de grade sub geamurile Guvernului l-au exasperat pe Bocv. În orice oraș mare, vedeai pensionarii militari huiduind și înjurând-o pe Udrea, pe Băsescu sau pe Emil Boc. Imediat, secvențele deveneau știri de impact rulate de sute de ori de televiziunile de știri apropiate de USL.
Înjurătura luată în plin de politicieni creează senzația de prăbușire în ochii electoratului, iar Mircea Dogaru a fost conștient de forța pumnului său. N-a contat că 80% dintre pensionarii militari au primit pensii mai mari prin recalculare și nici faptul că nicio pensie n-a fost scăzută sub 3.000 de lei.
După căderea lui Mihai Răzvan Ungureanu, patronul Antenelor l-a abandonat pe colonelul isteric. Mircea Dogaru primise niște promisiuni fanteziste dar, în fanatismul său, el nu sesizase ridicolul situației. Și nici nu renunță niciodată, amenințând voalat liderii USL că se vor mai întâlni în viață. N-a durat mult și a fost iar nevoie de serviciile colonelului, odată cu adâncirea crizei politice. USL le-a reîntregit pensiile la valoarea din 2010, printr-un act profund inechitabil față de toți ceilalți pensionari din țară. Iar Dogaru s-a întors în piețe, cu vuvuzele și înjurături stropșite printre dinți.
Iar toată nebunia continuă. Cacealmaua negocierilor cu acest colonel care se consideră Profet al Societății Civile demonstrează latura abjectă a manipulării populației. Mașina de zgomote e alimentată cu angajamentul vag al unui parteneriat pe viață. Victor Ponta și Daniel Chițoiu au semnat pe 13 iulie o tâmpenie doar pentru că aveau nevoie de Dogaru în campania pentru referendum. Dar nu așa se face politică. Nu te poți asocia cu drojdia resentimentară a societății, nu așa se cucerește o țară. Înseamnă că nu ai repere, n-ai valori, șerpuiești între Europa și lumea a treia, crezi că o să prostești pe toată lumea, dar asta nu ține pe termen lung.  
Victor Ponta nu e structurat ideologic, stă cu fundul în două luntri, între ambiția de a avea recunoaștere europeană și tentația de-a juca murdar la el acasă. Nu-ți dai seama ce vrea de la viață, se lasă târât în tot felul de capcane, tras de braț într-o direcție sau alta pe coridoare, pus să învețe răspunsuri-șablon, influențat la tot pasul și uneori manipulat. Aproape zilnic dezminte câte ceva. Mereu, dimineața revine asupra unei prostii spuse aseară și îi recunoști crisparea, zâmbetul transpirat de pe față. Victor Ponta devine o mască, se afundă în demagogie în loc să fie autentic. Premierul ar vrea să închidă ochii și să dispară pietrele de moară atârnate de gâtul său. Dar se trezește și uită repede, o ia de la capăt. Să-i spui Vivianei Reding că e în campanie cu PDL și, în paralel, să bați palma cu Mircea Dogaru, care spune că „Uniunea Europeană e un spanac”, înseamnă că ești un politician mărunt. Victor Ponta s-a îmbrăcat în frac dar duhneşte a transpiraţie.

P.S. Ați observat că Crin Antonescu a început să abuzeze de sinonime în discursul său, spunând același lucru în trei feluri diferite în aceeași frază? El nu vorbește niciodată ca un om normal, ci parcă ar da un concert acustic pe scenă, iar vocea sa ar fi un instrument. E tot un fel de a-și imagina că ne poate prosti. Antonescu se îmbată în propriile metafore și începe să piardă contactul cu pământenii.
AUTOR GABRIEL GACHI
SURSA www.evz.ro 

DESI IMI IUBESC TARA, STATUL MA URASTE

Cativa prieteni si-au exprimat parerea ca, la noi, statul ii uraste pe cetateni. Nu conteaza daca au dreptate sau nu. Conteaza doar ca unor cetateni ai acestei tari le trece prin cap ca in timp ce ei muncesc pentru binele lor si al familiilor lor, si astfel pentru tara lor, statul ii uraste. Nu stiu daca sunt multi cei care gandesc astfel. Dar daca este in mintea multora, acest gand va submina increderea in institutii.

Pot fi multe cauze pentru acest gand, fiecare platitor de impozite putand avea motivele lui. In opinia mea, cauza profunda sta in atitudinea legiuitorului fata de cetatean. Aceasta se transfera in spiritul diverselor legi, pe care cetatenii il inteleg atunci cand efectele legilor ajung la ei. In multe cazuri, ceea ce ajunge la cetatean pare sa fie ostilitate si ura. Ce altceva sa inteleaga cetateanul cand, din cauza unor legi in care de multe ori joaca rolul de vanat, el pierde bani, timp si incredere?

Pentru a fi mai clar, dau doua exemple.

Primul exemplu priveste modul in care o persoana fizica este sanctionata daca circula pe drumuri nationale fara rovinieta. In functie de masina, sanctiunile sunt mai mari sau mai mici, dar nu mai mici de 250 de lei. In aceasta sanctiune este cuprinsa si valoarea unei roviniete pe 12 luni.

Cu toate acestea, sanctiunea se aplica si daca treci de mai multe ori pe zi prin dreptul camerei de supravechere si, intre timp, nu ti-ai cumparat rovinieta. Este celebru cazul calugaritei care a primit 250 de amenzi. Aici se vede dispretul statului fata de cetatean. Legiuitorul ar fi putut sa aleaga sa il protejeze pe cetatean, precizand in lege ca din banii pe prima sanctiune, ii cumpara acestuia o rovinieta pe 12 luni. Cetateanul ar fi remarcat ca statul sanctioneaza nerespectarea legii si, prieteneste, previne repetarea incalcarii ei. Asa ar face un stat care il respecta pe cetatean.

Dar nu, legiuitorul a ales sa fie ambiguu. Pe aceasta baza, o companie de stat s-a transformat in vanator de amenzi. Ea sta la panda, asteptand cu bucurie ca cetatenii sa repete greseala, pentru a le da cat mai multe sanctiuni care aduc mai multi bani la buget. Sanctiunea ajunge la cetatean in cateva luni. intre timp, cel care a uitat sa cumpere rovinieta acumuleaza amenzi, iar compania „la panda” nu are niciun motiv sa se grabeasca sa il previna. Cand primeste cele 250 de amenzi, calugarita realizeaza ca statul pedepseste nerespectarea legii, dar ca in acelasi timp, statul nu are ca obiectiv prevenirea prietenoasa a nerespectarii ei. Pe aceasta baza, unii ar putea ajunge la concluzia ca statul ii uraste.

Al doilea exemplu despre cum ar putea unii cetateni ajunge la concluzia ca statul ii uraste se refera la impozitul anual pe masini. In functie de capacitatea cilindrica, impozitele pe masini variaza intre 80 de lei si aproape 9000 de lei pe an. Taxa pe poluare fiind inclusa in pretul benzinei, nu poluarea explica de ce cei mai instariti, care au masini cu motoare mai mari trebuie sa plateasca de pana la 113 ori mai mult decat cei care au masini cu motoare mai mici.

Pentru mine aceasta discrepanta exagerata nu este o dovada ca statul ii uraste pe cei mai instariti. In fond, cei mai instariti sunt tot cetateni ai Romaniei, iar o tara daca vrea sa fie bogata nu poate sa-i descurajeze pe cei mai instariti. Politicienii au explicat ca impozitele mari pe masini au fost introduse ca „sa geama aia cu Q7”. Explicatia este agreata de cei care cred ca diferentierea excesiva a impozitelor vizeaza stimularea atingerii unui grad mai mare de civilitate, in care autoturismele cu motoare excesiv de mari sunt mai putin prezente in orase. 

Dar explicatia ar putea fi interpretata si ca o exprimare talentata a filozofiei “sa geama aia bogati”, care a mai fost folosita in ultimii 22 de ani si care sta si la baza proiectelor curente de impozitare a averilor. Pentru unii, aceasta explicatie data de politicieni este o dovada ca statul ii uraste pe cei mai instariti. Pentru altii, printre care ma aflu si eu, este doar o alta dovada de populism.

Sunt multe altele exemple care explica sentimentul unora ca statul il uraste pe cetatean. Politicienii ar trebui sa inteleaga ca atitudinea fata de cetatean se citeste in legi. Prevederile din legi nu sunt judecate de cetatean doar prin prisma raportarii obligatiilor banesti legale la veniturile individule, ci si prin spiritul care razbate din ele.

Colectarea impozitelor depinde de atitudine. Daca statul nu este perceput ca prieten al cetateanului, chiar si ratele rezonabile de impozitare pot duce la rate de conformare scazute. Probabil ca, alaturi de slaba calitate a serviciilor publice, atitudinea aroganta a statului fata de platitorul de impozite este o cauza de fond pentru care in Romania veniturile bugetului public consolidat nu au depasit, in medie, 32 la suta din PIB in ultimii 22 de ani. Ea este si o cauza importanta pentru care, in ultimii 22 de ani, unele partide si coalitii politice care au facut lucruri foarte bune pentru tara au pierdut suportul publicului.
AUTOR LUCIAN CROITORU
SURSA www.hotnews.ro 

CUPRU MIN. TRADARE NATIONALA

Peste 60% din cuprul României a ajuns în mâna unei companii canadiene cvasi-anonime. Posibilitatea de exploata 900 000 de tone de cupru a fost obținută de ”canadieni” cu pentru un preț de 200,78 milioane de euro. La prețurile actuale, valoarea depozitului vândut (calcul net la o redevență de 6%) este 5,26 miliarde de euro. Chiar dacă presupunem un cost de extracție de 2000 de dolari pe tonă (foarte pesimist), trebuie să constatăm că statul român a vândut unor ”canadieni” un activ de 4 miliarde de euro pentru o plată cash de 200 de milioane de euro, adică discontul oferit de statul român a fost de 95%. Din punctul nostru de vedere, o asemenea tranzacție poate fi catalogată drept înaltă trădare și subminare a economiei naționale. Statul român avea posibilitate să exploateze acest minereu fără niciun fel de ajutor extern și fără să fie necesară o privatizare a întreprinderii.

Partea deosebit de suspectă a tranzacției (pe lângă prețul microscopic) constă în faptul că Ministerul Economiei a fost incapabil să precizeze cine este acționarul companiei Roman Copper Corp chiar și în ziua licitației. În mod normal, însăși participarea la licitație a unei companii despre care nu se știe absolut nimic ar trebui să constituie un motiv de suspendare a acesteia, dar România este țara tuturor posibilităților pentru șmecherii avizați și agreați de guvern.

În presă au apărut informații despre legăturile existente între controversatul om de afaceri Frank Timiș și Roman Copper Corp, iar reacția ”canadienilor” nu a întârziat să apară. Casa de avocatură Mararu & Mararu, angajată de Roman Copper Corp a emis un comunicat prin care s-a negat vehement existența oricărei legături între Frank Timiș și compania care a pus mâna pe 60% din resursele de cupru ale țării noastre. Avocații ”canadienilor” susțin că Roman Copper Corp a fost înființată de banca de investiții Bayfront Capital Partners. Mesajul transmis de Mararu & Mararu are lacune importante. De exemplu, avocații au evitat să declare că Bayfront Capital Partners este beneficiarul final și solitar al Roman Copper Corp, ceea ce sugerează faptul că micro-banca canadiană nu este altceva decât un paravan în spatele căruia se ascunde adevăratul proprietar al companiei.

Bayfront Capital Partners (BCP) este o bancă investițională înființată pentru a deservi nișa companiilor mici, cu necesități de finanțare în jurul cifrei de 15 milioane de dolari. Portofoliul Bayfront Capital Partners cuprinde operațiuni de finanțare sau plasamente private de acțiuni cu valori cuprinse între 0,8 și 32 de milioane de dolari, iar valoarea tranzacției efectuate pentru cumpărarea Cupru Min este de 200 de milioane de euro, depășind substanțial orice altă tranzacție făcută de această bancă. Profilul operațiilor făcute în trecut de acest ”butic investițional” arată că banca nu utilizează la scară largă capitalul propriu și nici nu dispune de capital propriu suficient pentru a deveni proprietarul unor proiecte de dimensiunea Cupru Min, ceea ce susține ipoteza că BCP nu este beneficiarul final al companiei Roman Copper Corp. Schema cea mai probabilă a structurii companiei este următoarea: proprietarul real a finanțat BCP, iar BCP a semnat cu proprietarul final un contract prin care se obligă să gestioneze Roman Copper Corp în beneficiul proprietarului final și în conformitate cu ordinele acestuia.Ultimul element necesar pentru a trage concluziile proprii este următorul: trei dintre fondatorii BCP sunt foști angajați ai grupului de companii Canaccord care au intermediat plasamentele pe piața de capital a acțiunilor companiilor Regal Petroleum și SLDC deținute de Frank Timiș.Cercul s-a închis. Întrebare pentru premierul MRU: ”foștii” colegi nu v-au atras atenția asupra acestei privatizări dubioase? Sau poate ei sunt chiar cei care aufacilitat-o?
SURSA CRONICA ROMANA

SISTEMUL ELECTRONIC DE IMPARTIT SPAGILE

În ultimii 20 de ani, pe la Palatul Victoria au trecut toate partidele din România. Cum au trecut, aşa au plecat.

De fapt, în clădirea Guvernului României au intrat nişte politicieni săraci, dar cinstiţi şi au ieşit nişte oameni de afaceri bogaţi, dar cinstiţi. Nu cred că există un singur caz de om politic care să fi trecut pe la guvernare şi să nu sufere o transformare majoră în privinţa declaraţiei de avere. El şi familia lui devin mari proprietari de terenuri, colecţionari de ceasuri, conducători de maşini de lux, amatori de călătorii exotice. Pare a fi una dintre axiomele de bază ale politicii româneşti. Pentru că ea poate fi aplicată nu numai la nivelul de vârf al politicii, dar şi la baza piramidei şi funcţionează impecabil. Uneori chiar mai cu spor…

Recentul raport al Institutului de Politici Publice scoate la lumină, într-un mod organizat, ceea ce ştiam cu toţii, uşor dezorganizat: achiziţiile publice reprezintă terenul de joacă al ministerelor, primăriilor, consiliilor judeţene, cu banii românilor. O joacă de tip cazino, în care dealerul este cel care are stiloul şi ştampila, iar jucătorii sunt diversele firme. Jetoanele vin de la bugetul statului, din taxe şi impozite. De unde o asemenea comparaţie? Păi numai aşa îmi pot explica în calitate de jurnalist, fost consultant politic, cum un contract încheiat de Consiliul Judeţean Ilfov cu un consorţiu format din trei firme în valoare de 40 de milioane de euro, poate ajunge prin încheierea unor acte adiţionale la o valoare de peste 80 de milioane de euro. Sau de ce Primăria din Alexandria a derulat doar 9 la sută din bugetul preconizat pentru investiţii prin sistemul electronic de achiziţii preferând strângerea de mână şi contactul ochi-în-ochi cu privatul. Sau cum reuşeşte Primăria din Galaţi să cumpere un top de hârtie de xerox cu 13 lei (fără TVA), când pe internet îl poţi lua cu maxim 10 lei (fără TVA). Vreţi să ne mai uităm la drumuri? Păi atunci vedem din nou cum Liviu Dragnea reuşeşte ca preşedinte al CJ Teleorman să modernizeze un drum judeţean cu 21 de milioane de euro, iar cei de la Mureş, mai modeşti, să ducă la îndeplinire o investiţie la fel de ambiţioasă cu doar 800.000 de euro. Par întrebări fără răspuns, dar de fapt toată lumea cunoaşte sistemul care duce la asemenea cheltuieli aberante.

Interesantă este lupta dusă de cei de la IPP cu autorităţile pentru a afla amănuntele contractelor de achiziţie. Imaginaţia funcţionarilor publici pare fără sfârşit! De la răspunsuri trunchiate, la recomandarea unor linkuri care nu se pot deschide sau nu conţin documentele specificate, totul a fost încercat. Ce transparenţă? Ce 544? Nimic nu este valabil pentru funcţionarul public a cărui misiune este să ascundă gunoiul sub covor, să blocheze accesul "nebunilor" de la ONG-uri şi presă care- i tot sâcâie cu întrebări legate de achiziţii.

Pare că ne-am obişnuit cu un sistem în care toată lumea fură, ciupeşte, aranjează câte ceva! De multe ori ne spunem că aşa este şi în alte părţi, avem exemple din Franţa, Germania, chiar şi controlorii de la Bruxelles au mari probleme în a-şi justifica cheltuielile. Numai că românii sunt prea săraci pentru a-şi permite ca aproape 5 miliarde de euro să se ducă pe apa sâmbetei, într-o morişcă a corupţiei, cu largul concurs al celor ce trebuie să apere respectarea legii.

AUTOR DAN ANDRONIC

SURSA www.evz.ro

SALVEAZA UNGUREANU GUVERNAREA PDL?

Venirea lui Ungureanu nu a schimbat imaginea oamenilor despre guvernare.

Raed Arafat, omul de la care a plecat tot iureşul politic al acestei ierni, este pe primul loc în topul încrederii, arată sondajul IMAS realizat pentru „Adevărul". Astăzi, Raed Arafat se bucură de o cotă de încredere de 76,1%, iar pe locul al doilea se situează Regele Mihai, cu aproape 29%. Cu 22,3% , premierul Ungureanu se situează în pluton cu Victor Ponta, 23,7%, şi cu Crin Antonescu, 23,3%.
Traian Băsescu a făcut o imensă gafă politică în momentul în care l-a executat în direct la televiziune pe părintele SMURD. Aflat în sondaje la categoria „muscă", preşedintele a vrut să-l facă KO pe un supergreu ca Arafat. Însă Traian Băsescu s-a repliat rapid şi a făcut două mişcări care să-l menţină în meci. Prima, l-a rechemat pe Arafat la minister. A doua, l-a adus pe Mihai Răzvan Ungureanu la Palatul Victoria. Noul premier trebuie să refacă imaginea guvernării şi să-i ofere lui Traian Băsescu şansa de a conta  în jocul politic şi după alegerile din acest an.

Va reuşi Mihai Răzvan Ungureanu în misiunea sa? Se poate spune că rezultatele unui sondaj de opinie făcut la numai trei săptămâni de la instalarea guvernului nu sunt foarte relevante. Dar Cabinetul Ungureanu are foarte puţin timp la dispoziţie pentru a demonstra ceva. În ecuaţia momentului, trei săptămâni înseamnă mult. Care sunt concluziile? Mihai Răzvan Ungureanu este cel mai bine situat politician al puterii în sondaje. Din acest punct de vedere, el pleacă într-o cursă umăr la umăr cu liderii USL, Ponta şi Antonescu. Marea provocare a lui Ungureanu este să crească în popularitate în timp foarte scurt, în condiţiile în care are avantajul de a fi o figură proaspătă în arenă, dar are şi dezavantajul de a fi identificat cu PDL. Iar la capitolul PDL situaţia este catastrofală. Emil Boc se află la 10% încredere, Elena Udrea, la 6,2%, Roberta Anastase, la 3,7%.

Venirea lui Ungureanu la Palatul Victoria nu a schimbat mult din percepţiile oamenilor. În continuare, marea majoritate a populaţiei spune că România merge într-o direcţie greşită. Aproape 40% din cei chestionaţi susţin că performanţele noului guvern vor fi mai slabe decât ale precedentului, iar 37% afirmă că nu va fi nicio schimbare. Doar 9% din români consideră că guvernarea Ungureanu va fi mai bună decât cea a lui Boc. Iar încrederea în cabinet se situează, în prezent, la 13,3% , în creştere cu două procente faţă de ultima măsurătoare a Guvernului Emil Boc. 
Va creşte Ungureanu cota PDL sau PDL va atârna ca o piatră de moară de gâtul noului premier?  După cum se profilează lucrurile, va fi extrem de dificil pentru premierul Ungureanu să scape de imaginea negativă a guvernării PDL. Şi atunci, şansa pentru o carieră politică de durată îi rămâne desprinderea, la un moment dat, de greaua moştenire PDL-istă.
AUTOR ION M. IONITA
SURSA ADEVARUL 

EUROPA E GREA

Locul Serbiei e în Uniunea Europeană, cu tot cu minorități. Ceea ce presupune două lucruri compatibile și complementare: un stat sîrb apt de practică europeană și minorități respectate. Destulă lume crede că statutul de candidat la admitere și, mai apoi, admiterea în UE sînt formalități automate. Ideea e falsă, deși, uneori, un anume suflu german a permis Croației și Serbiei să parieze pe apariția unei scurtături care lasă în beznă corupția sau tratamentul minorităților. Cine crede în continuare europenizarea unui stat e o chestiune festivă poate întreba România.

Pe parcurusl unei lungi istorii de neînțelegeri și acomodări, România a învățat să accepte și să respecte constrîngeri în care a descoperit, treptat, avantaje. Mecanismul de Cooperare și Verificare nu e o fericire dar o instalație de îndreptare mai bună nu vom găsi. Dosarul Schengen e, deasemenea, în felul lui, un bun preparator, deși manualul de utilizare e scris doar în olandeză și conține mari erori de ortografie. Recent, un ex-diplomat olandez a conchis că tot ce e viu și îmbrăcat între Balcani și Prut nu e om. N-are rost să ne pierdem umorul. Avem zăcăminte masive în materie, comparativ cu Olanda care e, din acest punct de vedere, un pustiu. Putem conchide, la rîndul nostru, că nici diplomații nu mai sînt ce erau. Putem adăoga, deasemenea, că Europa e un sistem de conviețuire extrem de complex și, în nici un caz, un concubinaj în care partenerii își iartă reciproc viciile.

Cine insistă, totuși, pentru relații suplimentare, poate trece la Țările Baltice, obligate de norme europene să acorde drepturi greu justificabile rusofonilor lăsați în urmă de armata de ocupație sovietică. Locul natural al problematicii baltice e colonialismul. Dacă nu era vorba de Rusia, chestiunea ar fi fost tratată cu vehemența aplicată fostelor puteri coloniale occidentale. Fiind vorba de Rusia, chestiunea s-a politizat iar balticii au trebuit să accepte consensul european. Și Ungaria poate da relații. Recenta retragere de fonduri europene de coeziune a fost aplicată din rațiuni inexplicabile economic și pe deplin explicabile politic. Ungaria e prea de dreapta pentru lumea bună a Europei și, în acest caz, dublul standard devine o practică oficială.

Așadar, Serbia n-are de ce se plînge. Disputa cu România nu e altceva decît salutul de bun venit în antecamera europeană. Și, încă, Serbia are parte de un tratament rezonabil. Astfel, autoritățile sîrbe nu pot susține că află abia acum de problema minorității românești. În primul rînd, pentru că s-au ocupat activ de dezbinarea zisei minorități de un car de vreme. În al doilea rînd, pentru că au pe birou un kilometru de dosare remise, de acleași car de vreme, de autoritățile române. În plus, rezolvarea problemei nu cere eforturi faraonice și nu poate strivi bugetul de stat sîrb. Românii din Serbia sînt o minoritate modestă cu cerințe modeste. Adevărat, palmaresul istoric sîrb tinde să rezolve asemenea probleme prin cu totul alte mijloace dar abia aici e șansa. Căci vocația europeană a Serbiei poate fi demonstrată tocmai prin capacitatea de a rezolva chestiuni minoritare în termeni opuși balamucului și balcanismului.

E România nedreaptă? Dacă e așa, atunci consecvența e nedreaptă. România acceptă rigori europene și se așteaptă ca rigorile europene să fie o normă comună. De aici pînă la șantaj mai e cale lungă. Mai precis, distanța între metrul etalon și topografia care folosește, după caz, piciorul, stînjenul, mila, versta, nodul și, chiar, kilogramul.

Unificarea și armonizarea criteriilor sînt fundamentale în spațiul european. Dar și în afara lui, unde PSD a ratat, încă o dată, opinia comună. Acum cîteva săptămîni, PSD se bifurca pe tema Pactului fiscal european. Năstase și Iliescu erau împotriva, Ponta era aproape de acord. Acum e invers. Ponta afurisește atitudinea guvernului român față de Serbia, Năstase o aprobă. Știm, deci, că în orice privește Europa, PSD funcționează ca două partide care își împart prin rotație puterea și opoziția. Jocul e interesant și util pentru gimnastică internă a partidului. Pentru România, nu. România nu poate fi simultan în interiorul și în afara Europei, după cum cade mai bine uneia sau alteia din aripile PSD.
AUTOR TRAIAN RAZVAN UNGUREANU
SURSA TOTUL IN SCRIS 

GRECIA DE ASTAZI, ROMANIA DE MAINE

Astăzi, Grecia se confruntă cu aceleași probleme pe care va trebui să le rezolve România de mâine. Desigur, între cele două țări există diferențe semnificative, însă problemele de fond sunt aceleași. În mod paradoxal aproape nimeni dintre analiștii care se ocupă de studierea problemelor Greciei nu atrag atenția asupra faptului că principala cauză a situației critice în care a ajuns această țară nu este dimensiunea datoriei publice, ci o economie absolut nefuncțională fără acces la creditare ieftină din exterior. Dimensiunea catastrofal de mare a datoriei publice contribuie la restricționarea accesului la finanțare din piețele de capital, însă aceasta nu este cauza principală a lipsei de finanțare. Analiștii Standard and Poor’s au avut perfectă dreptate atunci când au susținut că situația Greciei nu se va stabiliză nici în cazul reducerii datoriei Greciei cu 70%, specialiștii de la Credit Suisse au mers și mai departe și au construit un model în care toată datoria publică a Greciei este ștearsă, dar nici în acest caz economia nu se va simți mai bine. Problema Greciei nu este datoria publică, ci o economie nefuncțională în noul context global.

Dacă excludem din ecuație turismul, ”motoarele” creșterii economice care a existat în Grecia, Portugalia și România au fost aceleași: specula imobiliară și consumul finanțat cu ajutorul creditelor oferite (direct sau indirect) de sistemul bancar internațional. Pe lângă creditarea propriu-zisă, a existat și creditare indirectă prin intermediul ”măsurilor de protecție socială” care de fapt nu erau altceva decât pomeni electorale, finanțate prin îndatorarea statului. Dorința piețelor de capital de a finanța cheltuielile publice și private ale periferiei europene se datora atât încrederii oarbe în ”egalizarea nivelului de viață” în spațiul european cât și dorinței gestionarilor fondurilor de investiții de a identifica modalități de a obține randamente mai mari în condițiile în care ratele dobânzilor de referință practicate în SUA și partea civilizată a UE (Germania, Franța etc) se aflau sub valorile normale. Acest fenomen de căutare a randamentelor mai mari fără a ține seama de riscurile asociate a primit în argoul profesional un apelativ grăitor: ”dash for trash”, în traducere liberă ”căutarea febrilă de gunoi”. Acum, ”gunoiul” nu este la modă și are loc un proces invers: retragerea capitalurilor și transferarea acestora în economia americană care este percepută ca fiind mai sigură decât periferia europeană. Loviturile punctuale pe care Washintonul se aplică economiei europene prin intermediul agențiilor de rating contribuie la continuarea acestui exod de capital.

Periferia europeană nu mai poate funcționa pe bază de datorie fiindcă nimeni nu mai crede în egalizarea nivelului de viață la nivel european, nimeni nu mai crede în posibilitatea plății datoriilor acumulate interior, iar trendul investițional s-a inversat la nivel global. Mentalitatea investitorilor nu se mai bazează pe dimensiunea randamentului, ci caută siguranța investițiilor, iar periferia europeană, inclusiv România, nu poate oferi aceeași siguranță ca SUA sau Germania.

Dacă am fi avut lideri politici capabili de gândire strategică, atunci anii în care România a fost scăldată în bani ieftini ar fi putut fi utilizați pentru reindustrializare și crearea unui sector exportator viabil. În schimb, ne-am ales cu mall-uri și ansambluri rezidențiale pustii. Toate economiile de la periferia europeană s-au axat pe deservirea consumului bazat pe credit (contractat la nivel privat sau la nivel public) și acum va trebui să urmeze o reajustare extrem de dureroasă.

În Grecia, în ciuda unor proteste extrem de active, nu se întrevede o soluție politică. Dacă la putere va ajunge extrema dreaptă, aceasta nu va rezolva problemele țării, deoarece unica ”soluție” pe care am reușit s-o deslușim în discursurile liderilor ei se rezumă la expulzarea imigranților, de parcă asta ar fi principala problemă acum. Dacă la putere ajunge extrema stângă, lucrurile nu vor fi cu nimic mai bune, deoarece extrema stângă în cazul Greciei se pricepe foarte bine la emancipare, drepturi sociale și nediscriminarea cuplurilor gay, dar nu vorbește despre reindustrializare sau reorientarea economică spre activități productive. În mod firesc, contemplând incendiul ce mistuie centrul Atenei, ne întrebăm dacă în România există o forță politică capabilă să ofere soluții reale la problemele cu care ne confruntăm cu toții.
SURSA CRONICA ROMANA

CRIZA ROMANEASCA

Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de 18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta? Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face? Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia? Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.

 

Referitor la aceste proteste, ele sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi. Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.

 

Iar România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii, este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot, şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.

 

Ca să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului, astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este vreo societate de binefacere.

 

La fel s-a întâmplat şi în cazul Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi, cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern, către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi 4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale, decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi salva economiile naţionale.

 

O paranteză despre criza începută oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii 1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt, cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această lege abolită, dezastrul era la orizont.

 

În ce sens? În perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte, căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată. Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite, aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică, generată de creditul excesiv.

 

Aşa s-a declanşat criza din 2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra, globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume. Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?

 

Indiferent de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune, apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea depresiune este mai sus decât precedenta.

Până la urmă, criza actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme. Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul. Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea numită, despre care vorbeam la începutul articolului.

 

Criza ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza, aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate, amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom ieşi din ea.

Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze, este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate deja în stradă?

 

Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente. Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.

Să fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La 21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici jumătate din cea  a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti, estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?

O altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi. Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.

Pe lângă faptul că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.

 

Ori, când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea, dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?

Realitatea este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost, astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai puţin în România.

Mergând mai departe, referitor la dialogul autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume,  nu vei vedea vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou descoperite veleităţi politice.

 

De aceea, manifestanţii îşi exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect, ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din partea autorităţii să discute cu ei.

Revendicările comune şi clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu, România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea, fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel de naiv.

 

Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii, să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.

Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.
AUTOR CRISTIAN NEGREA
SURSA www.ziaristionline.ro 

PENTRU LIBERTATEA PRESEI SI A JURNALISMULUI

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.
        
E logic într-adevăr  ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.
       
Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.
       
Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.
       
Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentaţiile ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.
        
Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.
        Ei bine, care ar fi fost acelea?
        
Dacă întru abaterea conştiinţei alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.
        
Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hărşit în lupta şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.
          
Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţior de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsa de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.
      
În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Indèpendence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.
      
Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi, pe nihilisti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţie cu romani comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.
       
Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuviincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.
       
Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.
       
Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s~a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl. Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.
       
Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.
       
Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, si teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.
                                                                                               [M. EMINESCU]
(Timpul, Buc. 8 (1883) nr. 142, iunie 29, p. 1)
Nota Ziaristi Online: Ultimul articol al lui Eminescu la Timpul, scris pe 28 iunie 1883, inainte de a fi arestat si internat la “nebuni”.
SURSA ziaristionline.ro

DE CE ESTE STATUL CEL MAI PROST MANAGER

Nu cred să existe problemă mai tergiversată de statul român în ultimii anii decât arieratele companiilor de stat. Erau pe vremea lui Petre Roman, au continuat cu Stolojan, Radu Vasile, Isarescu. Toată lumea recunoaşte că este o problemă, dar rezistenţa sistemului la reforma în acest domeniu a avut câştig de cauză până acum.

De ce ? Pentru că o soluţie radicală interferează cu instinctul de autoconservare al clientelei adunate de ani buni de zile în jurul şi la vârful companiilor de stat. S-a format un « parteneriat » foarte avantajos între manageri şi stat, consolidat în timp şi care acum este foarte dificil de spart. Schema este foarte simplă şi a fost aplicată cu succes de « băieţii deştepţi », odată cu începutul anilor 1990 : aceştia s-au aşezat în spatele principalelor întreprinderi de stat, dar cel care a achitat nota de plată şi care îşi asumă răspunderea datoriilor generate de sistemul Şpăgi-Pile-Relaţii este Statul. Din buzunarul nostru!
Consecinţele pentru economia României se văd cel mai bine în bilanţul economic al acestor companii. Intreprinderi precum Oltchim, Termoelectrica, CFR, Metrorex, Compania Naţională a Huilei, etc., au ajuns să nu reprezinte altceva decât găuri negre ale bugetului de stat.

Efectul modului defectuos în care statul a manageriat aceste companii se va simţi cel mai bine în 2012 şi în general, în anii care vor urma. Pentru că ţinta de deficit a României, stabilită pentru 2012, trebuie să fie mai mică de 3% din PIB, şi după cum spune guvernul, Comisia Europeană şi FMI, atingerea sau ratarea ei depinde în mare parte de evoluţia arieratelor companiilor de stat. Doar recent am citit o analiză care arăta că în 2010, primele 120 de întreprinderi de stat costau economia României 1 milion de euro zilnic. Vorba regretatului Ulm Spineanu, un ministru al economiei pe care l-a uitat toată lumea: Avem de câştigat dacă toate ar intra în grevă!

Continuarea acordului cu FMI este un lucru pozitiv şi din acest punct de vedere. Pentru că, dacă statul nu a reuşit de capul său decât să mărească arieratele la companiile de stat, în acest an, companiile monitorizate în programul cu FMI şi Comisia Europeană au înregistrat o scădere a datoriilor publice cu 0,3% din PIB.
Iar pentru 2012, numărul companiilor de stat monitorizate, ale căror pierderi vor fi luate în calculul deficitului bugetar a fost redus la 10. Dacă ne uităm doar la aceste companii, pierderile se ridică la 500 milioane de euro, adică 1% din PIB. De exemplu, cu arierate ce se ridică la peste 300 milioane de euro, Compania Naţională de Căi Ferate, afectează deficitul cu 0,1% din PIB. CFR Marfă a avut pierderi de 127 milioane de euro şi Termoelectrica a ieşit pe minus cu peste 100 milioane de euro. Şi doar în primele nouă luni din 2011, combinatul Oltchim a înregistrat pierderi de 180 milioane lei, în creştere în comparaţie cu 2010.
Cifrele sunt corespondente doar anului 2010, pentru că în ultimii ani nota de plată se ridică la ordinul a câteva miliarde de euro, cu sacrificarea altor programe guvernamentale. În plus, prin alimentarea deficitului de stat, datoriile companiilor de stat afectează capacitatea acestuia de a se împrumuta în termeni mai avantajoşi pentru segmente ce merită a fi finanţate şi care pe termen mediu sau lung, ar aduce plus valoare.
Cel mai dezolant este faptul că, deşi statul şi politicul se lamentează de valoarea arieratelor, « uită » să spună, că sub atenta sa supraveghere s-a ajuns în această situaţie. Cu alte cuvinte, statul şi-a furat singur căciula timp de 20 şi ceva de ani. De fapt, s-a lăsat furat, pentru că era mai avantajos să se prefacă că doarme în post...
AUTOR DAN ANDRONIC
SURSA hydepark.ro 

CORUPTIA A UCIS PRESA DIN ROMANIA

Tot mai mulţi oameni refuză să se mai uite peste presa română – ziare, televiziuni, site-uri – pentru că îşi dau seama că ceva este putred. Că nu sunt informaţi corect.

 Acum câteva luni, s-a nimerit să stau la o cafea cu managerul unui post de televiziune din România care îmi spune următoarea poveste: şeful uneia dintre cele mari agenţii de publicitate mi-a condiţionat acordarea unor contracte de angajarea soţiei lui. Câteva săptămâni mai târziu, o văd pe respectiva doamnă apărând în prime-time la un alt post de televiziune! În naivitatea mea, am crezut că această istorie este ceea ce se cheamă un monkey-story, un caz ieşit din comun, dar ieri s-a întâmplat să citesc relatarea unor discuţii stupefiante despre şpăgile care circulă în mod curent pe relaţia client-agenţii de publicitate – presă. Din ceea ce reiese din dezbaterea organizată marţi de Biroul Român de Auditare a Tirajelor (BRAT), agenţiile care intermediază publicitatea mituiesc oamenii de la marketingul marilor companii şi apoi "îi calcă pe gât" pe cei din presă, care difuzează reclama. Alt fenomen: unele site-uri "gri" ştiu cum să-şi crească traficul în mod artificial şi apoi se înţeleg cu agenţia de publicitate, care ştie că se fac şmecherii cu traficul de pe net, dar le oferă contracte, cu condiţia ca aproape jumătate din bani să se întoarcă la agenţie (rebate se numeşte acest fenomen). Nu vreau să mă lungesc istorisind măgăriile care se fac pe piaţa de publicitate din România, cei care au discutat la BRAT despre acest fenomen au spus că aceasta este "cea mai coruptă piaţă". Un singur lucru am mai remarcat la aceste dezbateri: participanţii par să fi fost de acord că actualul sistem de măsurare a audienţelor TV este dubios. La un audit s-a constatat că 80% din telecomenzile de la peoplemetre erau defecte!

Aceste istorii sunt doar o parte a corupţiei din presă. La ele se adaugă publicitatea nemarcată (de fapt, sunt tot mai multe articole sau emisiuni care ascund în spatele lor şpăgi), corupţia jurnaliştilor-morţi-de-foame şi, cireaşa de pe tort, patronii care-şi folosesc trusturile media în jocuri economice şi politice. Publicul nu are de unde să ştie detaliile, pentru că în presă domneşte legea tăcerii. Cine vorbeşte îşi face duşmani, este târât prin noroi şi, într-un final previzibil, rămâne şomer. Ştiţi, "La calunnia e un venticello"...Dar publicul înţelege ce se întâmplă. Îmi spunea un ambasador al SUA, când mă plângeam despre corupţia care sufocă presa: nu subestimaţi inteligenţa celor care vă citesc! L-am ascultat cu mefienţă, dar iată că a avut dreptate: tot mai mulţi oameni refuză să se mai uite peste presa română – ziare, televiziuni, site-uri – pentru că îşi dau seama că ceva este putred. Că nu sunt informaţi corect. Că li se servesc istorii trucate şi comentarii teleghidate de vreun sponsor politic.

Anul electoral 2012 va fi unul foarte urât, din perspectiva respectării unor minime criterii etice în media. Mare parte din presă trăieşte în acest moment din subvenţii mascate venite din zona politică. Când se vor termina alegerile, iar politicienii se vor sătura să dea bani jurnaliştilor, se va vedea cine mai poate supravieţui. Anul 2013 va însemna apocalipsa pentru această Sodoma şi Gomora care este presa română. Sper!
AUTOR MIRCEA MARIAN
SURSA hydepark.ro 

CUM A UCIS NASTASE JUSTITIA ROMANA

Achitarea lui Adrian Năstase în dosarul „Mătuşa Tamara‘‘ reprezintă un sfârşit fără glorie al luptei anticorupţie, o pată pe obrazul „european‘‘ al României şi actul oficial de deces al Justiţiei.

Într-o discuţie purtată nu demult cu reprezentantul unei importante ţări europene la Bucureşti, am îndrăznit să-i reproşăm dubla măsură pe care ţara sa o aplică României, pe de o parte, şi Croaţiei, de cealaltă, în materie de corupţie. Croaţia, ţară care tocmai a semnat tratatul de aderare, va deveni membră UE fără a avea atârnată de gât eticheta infamantă a corupţiei care este asociată Mecanismului de Cooperare şi Verificare, deşi este cel puţin la fel de coruptă ca şi România, dacă nu chiar într-o stare mai gravă. „Iată, încercam noi să argumentăm, tocmai şi-au arestat fostul prim-ministru pentru corupţie, ce Dumnezeu!‘‘ „Da, a venit replica ce ne-a lăsat fără replică, este adevărat, l-au arestat. Voi, nu‘‘. Achitarea lui Adrian Năstase reprezintă semnalul cel mai puternic pe care îl dă România Occidentului că a pierdut lupta împotriva corupţiei şi că Justiţia a părăsit demult aceste meleaguri. În comparaţie cu achitarea lui Năstase, nimic nu mai contează: nici sacrificiile indurate pe altarul austerităţii, nici respectarea limitelor de deficit, nici reforma aparatului de stat, nimic. În ochii europenilor şi ai americanilor nu va conta decât pata corupţiei de pe obrazul României, o ţară care s-a aşezat singură la marginea lumii civilizate, o ţară pe care nimeni nu poate conta în mod serios fără să rişte o cruntă dezamăgire. O ţară unde investiţiile sunt mult prea complicate de această corupţie generalizată ca să merite riscul. O ţară de mâna a doua.

Potrivit unor surse dintre cele mai credibile, la întâlnirea pe care au avut-o cu juriştii europeni aflaţi la Bucureşti pentru a evalua starea reformei Justiţiei, judecătorii Înaltei Curţi au recunoscut că nu îl vor condamna niciodată pe Năstase. Scurt, brutal, fără ruşine şi atât de cinic încât bieţii europeni au rămas cu gurile căscate. Dar ce anume îi poate determina pe reprezentanţii celei mai importante instituţii a sistemului de justiţie din România să recunoască deschis şi fără complexe că nu dau doi bani pe propria misiune, pe propria integritate, pe propria onoare şi pe interesele fundamentale ale României? Pe scurt, impunitatea. Şi aici nu este vorba de inamovibilitatea judecătorilor ci de apartenenţa acestora la reţeaua subterană din care fac parte judecătorii de la Curtea Supremă, politicieni, generali de poliţie şi ai fostelor şi actualelor servicii secrete care parazitează ţara ca un cancer ce nu poate fi extirpat. Este reţeaua care îl plasează pe Ion Iliescu la palatul Cotroceni, pe Cătălin Voicu în funcţia de consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu, pe Adrian Năstase în funcţia de prim-ministru şi pe soţii Costiniu la Curtea Supremă. Deîndată ce devii membru al reţelei, eşti un om făcut pentru că ai câştigat cel mai valoros lucru: Impunitatea. Reţeaua va avea grijă ca niciun om de-al ei să nu păţească nimic. Mecanismul nu este complicat. L-a descris acelaşi Voicu, un om care pare să ştie totul despre reţele şi gherila urbană. În cazul „Mătuşa Tamara‘‘ faptele erau relativ clare: Doamna Dana Năstase s-a dus cu un geamantan de bani cash - 400.000 de dolari - la o bancă unde a spus că suma reprezintă valorificarea bunurilor moştenite de la celebra mătuşă matusalemică. În 1999, Oficiul pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor a făcut un document legat de toată afacerea asta iar în 2000, când a devenit prim-ministru, chiar la prima şedinţă a proaspătului guvern Năstase, l-a numit pe Ion Melinescu în fruntea OPCSB. La scurtă vreme documentul cu pricina a dispărut. Avem aici de toate: evaziune, spălare de bani, dare şi luare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu. Primul lucru pe care trebuie să-l faci dacă DNA-ul îţi face dosar şi dacă acesta ajunge la Curtea Supremă este să obţii un număr cât mai mare de amânări. Pe măsură ce amânările se succed la nesfârşit, interesul public pentru caz se diminuează, indignarea se stinge şi faptele însele tind să se estompeze. Inculpatul însuşi este transformat în victimă „târâtă prin tribunale‘‘ şi atunci când vremurile sunt coapte vine şi achitarea. Şi exact în acel moment apare Ion Iliescu care deplânge faptul că „bietul om a fost tracasat‘‘. Cercul este închis, reţeaua, solidă. E sufficient să ne uităm numai la dosarele de corupţie cu cele mai multe amânări şi lucrurile vor deveni clare.

Dacă s-ar rupe numai câteva noduri, dacă un grup mic de judecători curajoşi şi integri ar reuşi să spargă Sistemul, acesta s-ar prăbuşi sub propria greutate. Dar achitarea lui Adrian Năstase transmite mesajul că Sistemul este intact. Năstase va fi, probabil, achitat şi în celelalte două dosare, se va întoarce în fruntea partidului şi, poate, a ţării şi totul va reveni la normal. Dacă nu, nu-i nicio problemă, pentru că şi dincolo, la PDL e la fel. Când ai de ales între Năstase şi Elena Udrea, care îşi face mai nou campanie cu oamenii lui Năstase, - Oprea, Miki Şpagă sau, mai nou, Piedone - atunci nu ai realmente de ales. Or, o ţară coruptă şi nedreaptă în care Năstase şi Udrea câştigă iar Monica Macovei pierde, este o ţară tristă şi lipsită de speranţă.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA