miercuri, 29 februarie 2012

EUROPA E GREA

Locul Serbiei e în Uniunea Europeană, cu tot cu minorități. Ceea ce presupune două lucruri compatibile și complementare: un stat sîrb apt de practică europeană și minorități respectate. Destulă lume crede că statutul de candidat la admitere și, mai apoi, admiterea în UE sînt formalități automate. Ideea e falsă, deși, uneori, un anume suflu german a permis Croației și Serbiei să parieze pe apariția unei scurtături care lasă în beznă corupția sau tratamentul minorităților. Cine crede în continuare europenizarea unui stat e o chestiune festivă poate întreba România.

Pe parcurusl unei lungi istorii de neînțelegeri și acomodări, România a învățat să accepte și să respecte constrîngeri în care a descoperit, treptat, avantaje. Mecanismul de Cooperare și Verificare nu e o fericire dar o instalație de îndreptare mai bună nu vom găsi. Dosarul Schengen e, deasemenea, în felul lui, un bun preparator, deși manualul de utilizare e scris doar în olandeză și conține mari erori de ortografie. Recent, un ex-diplomat olandez a conchis că tot ce e viu și îmbrăcat între Balcani și Prut nu e om. N-are rost să ne pierdem umorul. Avem zăcăminte masive în materie, comparativ cu Olanda care e, din acest punct de vedere, un pustiu. Putem conchide, la rîndul nostru, că nici diplomații nu mai sînt ce erau. Putem adăoga, deasemenea, că Europa e un sistem de conviețuire extrem de complex și, în nici un caz, un concubinaj în care partenerii își iartă reciproc viciile.

Cine insistă, totuși, pentru relații suplimentare, poate trece la Țările Baltice, obligate de norme europene să acorde drepturi greu justificabile rusofonilor lăsați în urmă de armata de ocupație sovietică. Locul natural al problematicii baltice e colonialismul. Dacă nu era vorba de Rusia, chestiunea ar fi fost tratată cu vehemența aplicată fostelor puteri coloniale occidentale. Fiind vorba de Rusia, chestiunea s-a politizat iar balticii au trebuit să accepte consensul european. Și Ungaria poate da relații. Recenta retragere de fonduri europene de coeziune a fost aplicată din rațiuni inexplicabile economic și pe deplin explicabile politic. Ungaria e prea de dreapta pentru lumea bună a Europei și, în acest caz, dublul standard devine o practică oficială.

Așadar, Serbia n-are de ce se plînge. Disputa cu România nu e altceva decît salutul de bun venit în antecamera europeană. Și, încă, Serbia are parte de un tratament rezonabil. Astfel, autoritățile sîrbe nu pot susține că află abia acum de problema minorității românești. În primul rînd, pentru că s-au ocupat activ de dezbinarea zisei minorități de un car de vreme. În al doilea rînd, pentru că au pe birou un kilometru de dosare remise, de acleași car de vreme, de autoritățile române. În plus, rezolvarea problemei nu cere eforturi faraonice și nu poate strivi bugetul de stat sîrb. Românii din Serbia sînt o minoritate modestă cu cerințe modeste. Adevărat, palmaresul istoric sîrb tinde să rezolve asemenea probleme prin cu totul alte mijloace dar abia aici e șansa. Căci vocația europeană a Serbiei poate fi demonstrată tocmai prin capacitatea de a rezolva chestiuni minoritare în termeni opuși balamucului și balcanismului.

E România nedreaptă? Dacă e așa, atunci consecvența e nedreaptă. România acceptă rigori europene și se așteaptă ca rigorile europene să fie o normă comună. De aici pînă la șantaj mai e cale lungă. Mai precis, distanța între metrul etalon și topografia care folosește, după caz, piciorul, stînjenul, mila, versta, nodul și, chiar, kilogramul.

Unificarea și armonizarea criteriilor sînt fundamentale în spațiul european. Dar și în afara lui, unde PSD a ratat, încă o dată, opinia comună. Acum cîteva săptămîni, PSD se bifurca pe tema Pactului fiscal european. Năstase și Iliescu erau împotriva, Ponta era aproape de acord. Acum e invers. Ponta afurisește atitudinea guvernului român față de Serbia, Năstase o aprobă. Știm, deci, că în orice privește Europa, PSD funcționează ca două partide care își împart prin rotație puterea și opoziția. Jocul e interesant și util pentru gimnastică internă a partidului. Pentru România, nu. România nu poate fi simultan în interiorul și în afara Europei, după cum cade mai bine uneia sau alteia din aripile PSD.
AUTOR TRAIAN RAZVAN UNGUREANU
SURSA TOTUL IN SCRIS 

luni, 20 februarie 2012

MARILE JOCURI

Unul dintre aspectele minunate ale modului în care mass-media generalistă determină ”agenda zilei” și modul în care publicul larg percepe realitatea constă în existența a două planuri mediatice distincte. Primul și cel mai vizibil plan cuprinde interpretări ”acceptabile” și foarte simplificate ale problemelor globale cu care consumatorul de media oricum va intra în contact, existând astfel nevoia implicită de a-i sugera un anumit mod de interpretare. Un exemplu (deja) clasic este criza economică care n-a mai putut fi ignorată și, momentan, consumatorului de media i se sugerează o idee simplă: ”următorul summit european/mondial va rezolva problema și totul va fi bine”. În același plan se regăsesc problemele cu care consumatorul de media nu se confruntă personal, dar proprietarii rețelelor mass-media consideră că ar trebui creată o opinie în rândul consumatorilor. Cel mai recent caz este cel al operațiunii de pregătire mediatică a campaniei militare împotriva Siriei. Un număr impresionant de consumatori media care în mod normal ar avea dificultăți în identificarea Siriei pe hartă au devenit bombardați cu relatări despre presupusele atrocități ale regimului Assad, creându-se astfel o situație în care consumatorii de media ar fi fost dispuși să considere că orice presiune asupra Siriei este absolut justificată din punct de vedere moral. Într-un alt plan, mult mai puțin vizibil pentru cei care nu dispun de serviciile unor centre analitice specializate, există informații despre evenimente economice și politice care influențează semnificativ paralelogramele de forță la nivel regional și global.
Judecând după temele prezentate astăzi în spațiul mediatic românesc, planul ”profan” este compus din bătălia pentru semnarea ”Tratatului de guvernare fiscală” și răfuielile în cadrul guvernului și administrației prezidențiale. În editorialul de luni vom încerca să creionăm o analiză referitoare la ”Tratatul de guvernare fiscală”, iar astăzi dorim să atragem atenția asupra câtorva evenimente care se află în alt plan mediatic și pe care le considerăm cu adevărat importante. Jocurile mari care influențează substanțial situația economică și politică se pot desluși din asemenea informații.

Se pare că asistăm la apariția unui nou focar de tensiune în Europa. Partea vizibilă a mizei este un depozit de gaz cu un potențial de producție estimat la 84 miliarde de dolari. Acest depozit de gaze naturale (cel mai probabil este doar primul dintr-un lung șir de depozite încă neprospectate) se află în apropierea Ciprului, ceea ce reaprinde o serie de conflicte existente în zonă. Pe de o parte, Turcia și (nerecunoscuta) Republica Ciprului de Nord au declarat că depozitul poate fi exploatat numai cu acordul lor,iar un grup de nave de luptă turcești au fost trimise în zonă pentru a demonstra dorința liderilor de la Ankara să nu permită exploatarea gazului. În același timp, Israelul manifestă interes față de același depozit de gaze naturale și diplomația israeliană este activă ”la ambele capete” lucrând atât la Ankara cât și la Nicosia. Autoritățile cipriote organizează un tender în vederea exploatării acestor zăcăminte, tender la care deja s-au înscris peste 30 de companii din SUA, Marea Britanie, Franța, Israel, Rusia și o serie de alte țări. Complexitatea situației crește inclusiv din cauza relațiilor speciale care există între Rusia și Cipru. Moscova a salvat Ciprul de la faliment național, injectând în țară 2,95 miliarde de dolari la momentul în care toți experții considerau că șansele de evitare a falimentului sunt nule. Președintele cipriot a invitat personal companiile rusești să participe la tender, dar victoria acestora nu este deloc asigurată. Oricare ar fi câștigătorul potențial, este foarte probabil ca toți perdanții să se coalizeze pentru a-i crea dificultăți în exploatare, opțiunile fiind destul de numeroase. Ciprul nu este o țară mare sau excesiv de stabilă din punct de vedere politic și economic și în aceste condiții ea ar putea deveni atât monedă de schimb în jocurile geopolitice globale cât și un câmp de luptă între marile puteri.

În ciuda faptului că presa internațională mustește de articole în care autorii ”demonstrează” existența dorinței Chinei de a salva Uniunea Europeană, cifrele și declarațiile oficialilor de la Beijing arată cu totul altceva. O scurtă analiză a datelor referitoare la importul de aur în China arată că există o discrepanță între importurile totale de aur și importul de aur, monede numismatice și ”lingouri investiționale”. Dimensiunea discrepanței observată de analiștii de la World Gold Council este de 139 de tone de aur și existența acesteia poate fi explicată numai prin achizițiile făcute de o entitate ce nu are obligația să le raporteze organelor statistice. Jurnaliștii de la Financial Times au dedus că este vorba de Banca Centrală a Chinei și au cerut reprezentanților acestei instituții să comenteze această situație. Refuzul de a comenta care a venit din partea chineză este mult mai grăitor decât orice altă confirmare posibilă. Concluzie: China nu salvează Europa, China vinde obligațiuni americane și cumpără aur. Implicațiile acestei strategii sunt lesne de înțeles.
Situația Greciei se apropie de sfârșitul pe care l-am prevăzut cu mult timp în urmă: faliment dezordonat. Sursele Financial Times din cadrul CDU susțin că ministrul de finanțe al Germaniei Wolfgang Schäuble a ajuns la concluzia că ”grecii nu pot face mai mult” și că Grecia ar trebui lăsată să ”intre odată în faliment”. Aceleași surse susțin că Angela Merkel încă nu este de aceeași părere, însă credem că triumful rațiunii economice asupra intereselor politice este doar o chestiune de timp.

Există motive serioase să credem că ne apropiem de niște evenimente care vor avea impact substanțial asupra situației economice și politice atât în plan regional cât și în plan global. Europa nu poate spera să fie salvată de Beijing, personaje-cheie din cabinetul Merkel nu mai cred în salvarea Greciei, iar Ciprul se transformă într-un butoi cu pulbere. Acestea sunt ingrediente pentru o primăvară explozivă.
SURSA CRONICA ROMANA

duminică, 19 februarie 2012

CINE-A PUS CARCIUMA-N DRUM?

Mai mulţi oficiali guvernamentali s-au declarat nemulţumiţi de lipsa de solidaritate a ţǎranilor leneşi ce stau la cǎldurǎ în timp ce militarii deszǎpezesc, ţǎrani care mai degrabǎ bǎtǎtoresc drumurile spre cârciumǎ decât sǎ cureţe zǎpada din faţa propriilor porţi. Un altul ne-a explicat, într-o aplicare sui-generis a dictonului „despre morţi, numai de bine", cǎ cele mai multe dintre victimele urgiei naturii cam trǎgeau la mǎsea.
În mod tradiţional, satul românesc dispunea de un sistem de relaţii sociale deosebit de strânse (în limbajul sociologiei moderne - de un capital social dezvoltat), care-i permitea sǎ rǎspundǎ adecvat provocǎrilor obişnuite sau celor excepţionale (de tipul prezentelor catastrofe naturale). Erau structuri informale, în care „fruntaşii satului" dispuneau de autoritatea necesarǎ mobilizǎrii comunitǎţii, fie cǎ era vorba despre construirea unei biserici (fǎrǎ alocǎri bugetare), ajutarea celor aflaţi în nevoie sau sancţionarea celor care încǎlcau normele de convieţuire.

Regimul comunist a identificat fruntaşii satului drept chiaburi şi a fost eficient în a-i marginaliza, atunci când nu i-a exterminat. Proprietatea colectivistǎ asupra mijloacelor de producţie a contribuit şi ea la deteriorarea relaţiilor sociale - ţǎranul a fost obligat sǎ-şi taie viţeii pe ascuns, sǎ fure din recolta „comunǎ" etc.
Sunt câteva dintre cauzele care au fǎcut ca satul românesc de azi sǎ fie unul dominat de individualism, solidaritatea manifestându-se aproape exclusiv în cadrul familiilor. În plus, el a fost golit, o datǎ în cursul industrializǎrii de acum 40 de ani şi apoi, mai recent, prin recenta emigrare masivǎ spre Europa Occidentalǎ, de populaţia activǎ în sens demografic, dar şi social. Sigur, lucrurile ar fi mult mai uşor de gestionat dacǎ, în dimineaţa de dupǎ viscol, întreaga suflare aptǎ de muncǎ a satului s-ar alinia cu lopeţile în mâini în faţa primǎriei (dar asta nu se poate, cǎci drumul e acoperit de troiene cât casa), iar primarul i-ar dirija: „Voi pe uliţa aia, voi pe aia...". Dar asta nu se întâmplǎ, evident.

Oamenii au totuşi nevoie, chiar atunci când zǎpada e cât casa, sǎ comunice între ei, sǎ dezbatǎ, eventual sǎ se organizeze. Or, centrul vieţii sociale nu este, în satul româneasc de azi ca şi în cel de ieri şi de alaltǎieri, nici cǎminul cultural, nici biserica, nici primǎria. Este cârciuma. Care, de altfel, este, în cele mai multe dintre satele mici (care fac obiectul calamitǎţilor din sǎptǎmânile acestea), şi magazin, de unde se poate cumpǎra, dacǎ nu s-au epuizat, un biscuit, o conservǎ. În Buzǎu şi Vrancea, judeţele cele mai afectate, cei mai mulţi ţǎrani au de regulǎ ţuicǎ şi vin în propriile pivniţe, n-au nevoie sǎ bǎtǎtoreascǎ drumurile dacǎ au chef sǎ se îmbete.

 Dacǎ merg la cârciumǎ, o fac din nevoia de a nu fi singuri. Nevoie care, de altfel, este condiţia pe care se construiesc relaţiile sociale.
Nu spun cǎ nu sunt, în satele troienite, şi loaze care joacǎ ping-pong în cârciumǎ în timp ce jandarmii şi ultraşii deszǎpezesc drumul, dupǎ cum putem citi într-un excelent reportaj al lui Cǎtǎlin Tolontan. Loaze care plǎtesc şi ele impozite şi taxe. Doar cǎ nu asta e astǎzi problema guvernanţilor. Ei sunt funcţionari publici, în englezǎ civil servants; adicǎ, în traducere liberǎ, servitori ai cetǎţeanului. Or, treaba servitorului nu e sǎ-şi certe stǎpânul, chiar dacǎ acesta e uneori leneş, cârcotaş, beţiv. El face tot ce-i stǎ în putinţǎ pentru a-l mulţumi, de asta e plǎtit. Din punctul ǎsta de vedere, zic cǎ reacţia guvernanţilor a fost neadecvatǎ funcţiei publice.

De aceastǎ datǎ, preşedintele a adoptat o poziţie mult mai adecvatǎ decât şeful Guvernului, atunci când a remarcat cǎ „în anumite comunităţi, simţul civic a făcut ca grupuri de oameni, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai în vârstă, să acţioneze cu un adevărat spirit civic [sic!] în susţinerea bătrânilor, cei care nu puteau să îşi deszăpezească uşile, geamurile sau curtea".
AUTOR MIRCEA KIVU
SURSA ROMANIA LIBERA 

joi, 16 februarie 2012

''BAIETII DESTEPTI'' AR PUTEA RAMANE FARA ENERGIE

Ministrul Economiei, Lucian Bode a declarat ca s-a decis  trimiterea tuturor contractelor bilaterale de energie, incheiate de Hidroelectrica cu “baietii destepti”, catre Ministerul Justitiei pentru analiza clauzelor secrete si anularea  contractelor.

Termenul limita pentru analiza Ministerului Justitiei este 23 februarie 2012. Dupa acesta data, Ministerul Economiei si Ministerul Justitiei vor prezenta un punct de vedere comun. Ministrul a mentionat ca astazi era ultima zi in care statul roman, prin Hidroelectrica, trebuia, la solicitarea expresa a FMI, sa renegocieze contractele cu ”baietii destepti”.
Renegocierea a esuat dupa ce detinatorii de contracte pentru energie ieftina cu Hidroelectrica nu au acceptat un pret majorat.

Pe de alta parte, Comisia de privatizare a Hidroelectrica va trebui reanalizata deoarece Gheorghe Ialomitianu  si Ion Ariton, fosti ministri in Guvernul Boc, nu mai fac parte din Executiv, a precizat, pentru Nasul.tv, Andreea  Paul Vass, fost consilier al ex-premierului Emil Boc.
La ultima misiune a FMI in Romania, Jeffrey Franks a cerut explicit Romaniei renegocierea acestor  contracte in vederea privatizarii companiei. “Cand investitori potentiali ai Hidroelectrica vad nivelul actual al veniturilor vor plati mult mai puţin pe acţiunile companiei decat daca aceasta companie ar castiga mai multi bani, pentru ca profitabilitatea este ceea ce conteaza pentru investitorul privat. Prin nerezolvarea problemei legate de contactele bilaterale, condamnam aceste companii sa valoreze mai putin decat ar trebui în mod normal. De aceea e mai bine pentru cetatenii romani, pentru ca actiunile lor la Hidroelectrica vor valora mai mult, dar si pentru ca posibilitatea de a le vinde unor investitori privati va genera mai multi bani si pentru stat”, a mai spus oficialul FMI.

El a mai declarat ca Hidroelectrica este o companie care ar trebui sa fie foarte profitabila, dar nu este pentru ca vinde multa energie sub pretul pietei, prin aceste contracte bilaterale.
“Nu obiectez ca unele companii sa aiba contracte bilaterale cu un furnizor de electricitate, pentru a avea o furnizare stabila. La ce obiectez sunt contractele secrete, sub preţul pieţei, cu unele companii, ceea ce, realmente, este o modalitate de a baga banii în buzunarele acestor companii, banii apartinand populatiei Romaniei. Deci, in acest context, daca o fac, vreau sa fie transparent, vreau ca si conditiile contractelor sa fie disponibile public, astfel incat, toata lumea sa poata sa vada cat se cheltuieste si toata lumea sa vada daca Hidroelectrica primeste un pret corect pentru energia pe care o da companiei X, Y, Z”, spunea Jeffrey Franks in 7 februarie.
SURSA www.nasul.tv

miercuri, 15 februarie 2012

LIBERALI, SCAPATI DE ANTONESCU

Evolutia din ultimii doi ani a lui Crin Atonescu ridica serioase semne de intrebare asupra a ceea ce a ajuns PNL. Liberalii sint reprezentanti de un personaj care nu are nimic in comun cu istoria acestui partid (faimoasa sintagma "noi sintem urmasii bratienilor"), cu modul in care se face politica europeana, dar in primul rind cu bunul simt, inteligenta, ratiunea si dramul de reticenta care ar trebui sa caracterizeze un aspirant la cea mai inalta functie in stat. Antonescu face pur si simplu de rusine PNL si tiraste politica pe drumul vadimist, unul pe care chiar romanii l-au vrut inchis definitiv. Semnificativ, Antonescu si Vadim au fost singurii politicieni care au acceptat sa intre in emisiunea de la Antena 1 si sa comenteze mizeria cu Emil Boc nud. Daca liberalii, din obedienta, frica, ura fata de Basescu sau calcule meschine, nu realizeaza mocirla in care ii afunda zi de zi acest Antonescu, au o mare problema. Una care va deveni insurmontabila pe masura ce se apropie alegerile si la care, sint convinsa, vor primi un raspuns pe masura de la electorat.
Interventia lui Antonescu in scabroasa emisiune a lui Dan Capatos- populata mereu cu cele mai sinistre personaje ale lumii romanesti si in care vulgaritatea darima orice ziduri-, doar pentru a comenta nonsalant, chicotind de satisfactie si de razbunare prost mascata imagini cu Emil Boc dezbracat nu este surprinzatoare. E in logica nefericitei evolutii a lui Crin Antonescu. Este doar drumul fara de intoarcere pe care liderul PNL marsaluieste triumfator si inconstient de doi ani incoace.

Pretinde acum ca nu stia subiectul in momentul intrarii in emisiune. Asta n-are nicio importanta, asa cum nici ce a spus nu are vreo importanta, simplul fapt ca un prezidentiabil, insusi seful liberalilor, accepta sa participe la o astfel de emisiune este ingrijorator. Ce a facut insa in momentul in care a aflat subiectul? A atentionat realizatorii ca incalca reguli elementare ale deontologiei de presa, ale dreptului la viata privata? A ripostat cumva spunind ca nu este de “rangul” lui de intelectual, politician, liberal, om de bun simt, in fine, de cetatean sa comenteze astfel de subiecte? S-a aratat, citusi de putin, indignat? Nici vorba. De altfel, nici acum Antonescu, desi sustine ca era mai bine sa nu intervina in emisiune, nu regreta si nici nu se delimiteaza de o astfel de presa, de asemenea abordari politice. Nici n-ar avea cum, pentru ca Antonescu pur si simplu nu intelege fondul chestiunii. De aceea spun ca scandalul emisiunii nu este un simplu incident neplacut, ci reprezinta insasi esenta personajului Antonescu, asa cum ni se releva ea din 2009 incoace.

Exista vreo luare de pozitie, vreun discurs, conferinta de presa, talk-show in care Antonescu sa nu cada in grobianism, sa nu-si insulte interlocutorii absenti, adversarii politici si criticii? A coborit discursul politic pina in subsolurile cele mai rau mirositoare, a vadimizat pina la insuportabil mesajul liberal si, cel mai grav, tine captiv electoratul de stinga (cel liberal de mult nu se mai regaseste in prestatia antonesciana) intr-o interminabila mahala, constestare fara substanta si radicalism periculos. Il impiedica sa evolueze spre o politica a decentei si asumarii, constienta si receptiva la lumea europeana din care Romania se lupta a face parte. Antonescu este, pur si simplu, inadecvat. Iar daca ne gindim la aspiratia lui de viitor presedinte, este de-a dreptul periculos.

In principal e vorba de inconsistenta individului, de lipsa de convingeri si de neadaptarea la rolul pe care niste vremuri strimbe ar putea sa i-l rezerve. Mai e ceva, despre care apropiatii sai liberali, din pacate doar o camarila, “colegi” din PSD si prieteni de aiurea evita sa vorbeasca. Ceva care razbate insa din tavalugul aiuritor al interventiilor sale publice. Nestapinire, grimase, gestica, incapacitatea de a se concentra pe subiect. Altfel spus, probleme multe si de o cu totul alta natura.

Parasit de mai toti intelectualii care l-au sustinut in campania din 2009, Antonescu a ramas inconjurat de o ceata de persoane capabile de orice pentru a ajunge la putere. Care au acceptat fara cricnire aruncarea partidului in bratele unui turnator al Securitatii, devenit incet-incet stapinul PNL. Cu acordul acestor oameni, strategia partidului, mesajele, programele se fac la Grivco. Unica sansa a tovarasului Felix de a supravietui in marea politica si in marile afaceri este ca Antonescu sa ajunga presedinte.
In fapt, PNL s-a autodizolvat. Au ramas insa miile de liberali. Incotro se vor duce, nu stiu. Daca isi vor ridica vocea, iarasi mi-e greu sa spun. Cert este insa ca Antonescu si camarila au distrus PNL. Sau, in tot cazul, imaginea pe care acesta si-o crease in constiinta publica.

Dupa cum stau lucrurile la virful partidului, nu exista nici cea mai mica sansa ca Antonescu sa fie inlaturat. Singurii care ar putea pune lucrurile pe un alt drum sint cei de la PSD. Ponta si alti liderii PSD au spus cu subiect si predicat ca vor face de acum incolo alt tip de politica si ca ii rezerva lui Antonescu rolul jenant al maimutoiului de serviciu din simplul motiv ca tine capacitat, in priza cum s-ar zice, electoratul fanatizat de acest tip de discurs. Cuplul Antene-Antonescu face parte din strategia PSD. Un calcul cinic.
Asa cum insa Antonescu s-a intors impotriva propriului electorat, toate analizele arata asta, tot asa va pune pe butuci si strategia PSD. Schimbarea la fata devine necredibila, o simpla cosmetizare, in situatia in care PSD accepta si incurajeaza modul de a face politica al lui Antonescu. Nu am vazut pina acum nicio delimitare clara de la PSD fata de gestul lui Antonescu de a comenta nudul lui Boc. A-l mentine pe Antonescu drept candidat al USL la prezidentiale, inseamna a subscrie la politica pe gaura cheii. La irational, isterie, radicalism juvenil, regres. Cu Antonescu candidat, PSD va da un semnal clar ca nu doreste cu adevarat modernizarea Romaniei, asa cum afirma. E un joc periculos.

Evident, cel mai bine ar fi ca insisi liberalii neinregimentati sa scape de Antonescu. Pina nu e prea tirziu, prostiile si iesirile acestuia fiind greu de anticipat. Si de controlat.
AUTOR ANDREEA PORA
SURSA www.revista22.ro 

marți, 14 februarie 2012

GRECIA DE ASTAZI, ROMANIA DE MAINE

Astăzi, Grecia se confruntă cu aceleași probleme pe care va trebui să le rezolve România de mâine. Desigur, între cele două țări există diferențe semnificative, însă problemele de fond sunt aceleași. În mod paradoxal aproape nimeni dintre analiștii care se ocupă de studierea problemelor Greciei nu atrag atenția asupra faptului că principala cauză a situației critice în care a ajuns această țară nu este dimensiunea datoriei publice, ci o economie absolut nefuncțională fără acces la creditare ieftină din exterior. Dimensiunea catastrofal de mare a datoriei publice contribuie la restricționarea accesului la finanțare din piețele de capital, însă aceasta nu este cauza principală a lipsei de finanțare. Analiștii Standard and Poor’s au avut perfectă dreptate atunci când au susținut că situația Greciei nu se va stabiliză nici în cazul reducerii datoriei Greciei cu 70%, specialiștii de la Credit Suisse au mers și mai departe și au construit un model în care toată datoria publică a Greciei este ștearsă, dar nici în acest caz economia nu se va simți mai bine. Problema Greciei nu este datoria publică, ci o economie nefuncțională în noul context global.

Dacă excludem din ecuație turismul, ”motoarele” creșterii economice care a existat în Grecia, Portugalia și România au fost aceleași: specula imobiliară și consumul finanțat cu ajutorul creditelor oferite (direct sau indirect) de sistemul bancar internațional. Pe lângă creditarea propriu-zisă, a existat și creditare indirectă prin intermediul ”măsurilor de protecție socială” care de fapt nu erau altceva decât pomeni electorale, finanțate prin îndatorarea statului. Dorința piețelor de capital de a finanța cheltuielile publice și private ale periferiei europene se datora atât încrederii oarbe în ”egalizarea nivelului de viață” în spațiul european cât și dorinței gestionarilor fondurilor de investiții de a identifica modalități de a obține randamente mai mari în condițiile în care ratele dobânzilor de referință practicate în SUA și partea civilizată a UE (Germania, Franța etc) se aflau sub valorile normale. Acest fenomen de căutare a randamentelor mai mari fără a ține seama de riscurile asociate a primit în argoul profesional un apelativ grăitor: ”dash for trash”, în traducere liberă ”căutarea febrilă de gunoi”. Acum, ”gunoiul” nu este la modă și are loc un proces invers: retragerea capitalurilor și transferarea acestora în economia americană care este percepută ca fiind mai sigură decât periferia europeană. Loviturile punctuale pe care Washintonul se aplică economiei europene prin intermediul agențiilor de rating contribuie la continuarea acestui exod de capital.

Periferia europeană nu mai poate funcționa pe bază de datorie fiindcă nimeni nu mai crede în egalizarea nivelului de viață la nivel european, nimeni nu mai crede în posibilitatea plății datoriilor acumulate interior, iar trendul investițional s-a inversat la nivel global. Mentalitatea investitorilor nu se mai bazează pe dimensiunea randamentului, ci caută siguranța investițiilor, iar periferia europeană, inclusiv România, nu poate oferi aceeași siguranță ca SUA sau Germania.

Dacă am fi avut lideri politici capabili de gândire strategică, atunci anii în care România a fost scăldată în bani ieftini ar fi putut fi utilizați pentru reindustrializare și crearea unui sector exportator viabil. În schimb, ne-am ales cu mall-uri și ansambluri rezidențiale pustii. Toate economiile de la periferia europeană s-au axat pe deservirea consumului bazat pe credit (contractat la nivel privat sau la nivel public) și acum va trebui să urmeze o reajustare extrem de dureroasă.

În Grecia, în ciuda unor proteste extrem de active, nu se întrevede o soluție politică. Dacă la putere va ajunge extrema dreaptă, aceasta nu va rezolva problemele țării, deoarece unica ”soluție” pe care am reușit s-o deslușim în discursurile liderilor ei se rezumă la expulzarea imigranților, de parcă asta ar fi principala problemă acum. Dacă la putere ajunge extrema stângă, lucrurile nu vor fi cu nimic mai bune, deoarece extrema stângă în cazul Greciei se pricepe foarte bine la emancipare, drepturi sociale și nediscriminarea cuplurilor gay, dar nu vorbește despre reindustrializare sau reorientarea economică spre activități productive. În mod firesc, contemplând incendiul ce mistuie centrul Atenei, ne întrebăm dacă în România există o forță politică capabilă să ofere soluții reale la problemele cu care ne confruntăm cu toții.
SURSA CRONICA ROMANA

luni, 13 februarie 2012

MRU, SOLIDARITATEA SI PRESA DE ASISTATI

Primul semnal a apărut încă de la momentul investiturii cabinetului său în Parlament, joi. Atunci când MRU a mărturisit că lucrează cu plăcere încă de la 6 dimineaţa şi că, pentru el - asta a repetat-o! - munca e o formă nobilă de patriotism. Scurt, mi-am zis în barbă: gata, şi-o va încasa în curând!

Ei bine, nici 48 de ore nu au trecut şi MRU e linşat de pseudojurnalisti (mulţi, dintre aceia care practicau presa prin batista!) sau de mulţimi confuze de literaţi rataţi pe FaceBook. De ce? Pentru că a îndrăznit să sugereze că şi oamenii care stau înzăpeziţi ar trebui să dea o mână de ajutor militarilor. În fond, nu e nimic în neregulă, nu e nimic neconstituţional să îţi faci pârtie prin curte, să nu aştepţi să vină soldaţii să te duce pe braţe la budă din fundul curţii şi, în genere, să dai o mână de ajutor. Să coci o pâine, să pui mâna pe o lopată, să întinzi o mână…

Pare (încă) un exemplu aparent banal din ceea ce e România, dar nu e deloc aşa - avem aici, în mic, ceea ce e ţara asta în mare! Avem o mână de chibiţi care ocupa, cu impostura, spaţiul public, avem o parte semnificativă a presei compusă din asistaţi, avem ipocrizie, avem ticăloşie şi un dispreţ imens pentru ideea de muncă. Plus că, în cazul ăsta aparte cu dezapezirea, de vreme ce sunt implicaţi militarii, între două reprize de bocete crocodilesti pe umerii poporului, canaliştii politici mai pot să dea şi câteva capete în gura generalului Oprea, nu?
AUTOR CRISTIAN PATRASCANOIU
SURSA hydepark.ro

sâmbătă, 11 februarie 2012

TREI MUTARI LA INCEPUT DE JOC

Noul Prim Ministru al României reprezintă multe lucruri pentru diferite categorii de analiști politici. De la omul Președintelui, la cel al Serviciilor Secrete, dl. Mihai Răzvan Ungureanu a primit în doar câteva zile o sumedenie de epitete care de care mai fanteziste. Nu o să subscriu celor mai aberante dintre ele, care vedeau în evenimentele din ultimele 48 de ore, numeroase corelații cu Rusia lui Putin – deși în cazul rusesc, analiștii de la noi cred că au rămas între ultimii de pe planetă care consideră colosul răsăritean doar un fief KGB și nu o variantă extinsă a primăriei St. Petersburgului, unde Putin, Medvedev și mulți alți colaboratori din guvern au lucrat împreună, ceea ce este de fapt. Nici nu o să apelez la argumentul puterii, care consideră actualul cabinet ca fiind parte a unui suflu nou în viața politică de la noi – nu chiar tehnocrați, dar aproape. Mulți dintre miniștri sunt funcționari cu vechime în ministere, iar despre subsecretarii de stat aflați în subordinea noului lider de guvern nu s-a scris până acum nici un rând, deși ei sunt la fel de importanți, chiar deocamdată nimeni din noua structură nu pare a se bucura de independența d-nei Udrea.

Trei puncte rămân esențiale în analiza ultimelor zile. Primul dintre ele ridică întrebarea, ce anume a făcut ca opțiunea Președintelui și a ex-Primului Ministru să fie tocmai șeful SIE? L-am văzut acum doi ani la o lansare de carte la Cluj, când, în prezența profesorului Vasile Pușcaș, Mihai Răzvan Ungureanu a răspuns unor întrebări ridicate de studenții de la Relații Internaționale. Ce a frapat în tonalitatea și explicațiile celui interpelat a fost tocmai profesionalismul, coerența și nu în ultimul rând o impresie de superioritate greu de ascuns. Pare un om serios, care știe ce vrea și cum să obțină, dar mai ales numeroasele referințe la echipele cu care a lucrat sugerează multă atenție la sfătuitori și la analizele bine făcute care îi ajung pe masă. Propunând un astfel de om, Președintele Băsescu a rezolvat două probleme esențiale cu care mandatul său se confruntă: prima, impresia de incoerență, delăsare și dezinteres pe care finalul mandatului Boc o făcuse în rândul electoratului; iar în al doilea rând, răpește opoziției principala țintă a atacurilor vehemente din ultima perioadă. Noul Guvern moștenește o întreagă paletă de probleme cu șanse mici de rezolvare în viitorul apropiat, aspect ce ar putea dinamita foarte repede bruma de legitimitate câștigată odată cu demisia dl. Boc.
Al doilea punct este legat de reacția USL, ce putea fi de a continua aceeași strategie critică, de data aceasta asupra altor personaje sau de a aștepta efectele începutului de mandat, oferind între timp șansa dialogului și așteptând greșelile inevitabile ale puterii. Răspunsul a fost diferit în cazul PNL și PSD. Pe de o parte dl. Ponta a fost inspirat în a folosi tonul englezesc pe care îl impută dl. Antonescu, oferind partidului său un plus de imagine și dovedind că PSD nu este doar un grup al distrugerii guvernărilor PDL, centrat pe alegerile din toamnă. Acest gest ar putea înclina balanța indecișilor spre social–democrați. Pe de altă parte, colegul de alianță de la liberali s-a pripit în a ataca Puterea cu aceeași tonalitate cu care ne-a obișnuit.  Confundând grav mesajul și strategia mult mai înțeleaptă, mai viabilă electoral și mai periculoasă la adresa rivalilor a dl. Ponta, liberalii au preferat să vadă în discursul acestuia o capitulare în fața PDL. Tind să cred că adevăratul învingător al ultimelor zile este însă liderul social-democrat, care în momentul de față are poziția centrală atât în opoziție cât și la masa negocierilor cu puterea.

După calculele actorilor politici și dintr-o parte și din cealaltă se pot trage câteva concluzii asupra următoarelor luni de mandat. Pe de o parte liderii PDL vor încerca să abată valul de antipatie din această iarnă, folosind probabil imaginea de expert a noului Prim Ministru. Nu ezit să consider că vedem un moment copiat atent după cel italian al demisiei lui Berlusconi și numirii lui Monti, cu rezervele de rigoare. Pe de altă parte, doar PSD pare a fi înțeles că revolta populară viza clasa politică în general, accentul fiind pus asupra PDL pentru simplul fapt că, fiind la putere, este mai ușor de asimilat vinovăției, iar Opoziția nu putea juca acest dans al străzii care devenea periculos și penibil pentru membrii ei. Bineînțeles nu va exista o negociere în adevăratul sens al cuvântului între Guvernul actual și liderii PSD, un astfel de gest reprezentând o pierdere mult prea mare pentru ambele tabere, cu toate asigurările dl. Ponta. Singurul perdant rămâne PNL, care fără o regândire atentă a strategiilor de apel la mulțime riscă să devină tributarul unui populism care poate îndepărta electoratul tradițional al partidului. Tonul moderat nu ar fi afectat opoziției nici fieful media, nici nu ar fi coborât nivelul opțiunii electoratului pentru USL sau mai precis pentru liberali. Dl. Antonescu ar trebui poate să fie mai atent la lecția de parlamentarism britanic dată de dl. Ponta.
AUTOR MIHAI MURESAN
SURSA www.contributors.ro 

vineri, 10 februarie 2012

TRANSFORMAREA LUI VICTOR PONTA

Ce anume s-a întâmplat în ultimele zile pentru a justifica această schimbare aproape incredibilă a atitudinii lui Victor Ponta faţă de putere? In răspunsul la această întrebare stau, în mod cert, soarta alianţei PNL- PSD şi, probabil, rezultatul alegerilor din 2012.

Discursul liderului PSD din Parlament, cu ocazia votului referitor la Guvernul Ungureanu, i-a luat prin surprindere pe aliaţii liberali, care au boicotat singuri puterea şi nu au participat la eveniment. Chiar dacă, ulterior, Crin Antonescu a vrut să pară îngăduitor faţă de prietenia neaşteptată arătată de Ponta cabinetului lui Mihai Răzvan Ungureanu, liderul PNL nu a reuşit să mai convingă pe nimeni, în ciuda abilităţilor sale oratorice recunoscute. In realitate, liberalii sunt mai îngrijoraţi ca oricând în urma ultimelor evenimente, iar discuţiile care se poartă acum în partid se învârt în jurul unor întrebări chinuitoare: ce plan secret au pus la cale pesediştii? Mai putem să ne bazăm pe Victor Ponta? Oare PSD vrea să intre la guvernare alături de PDL?

Intemeiate sau nu, toate aceste speculaţii pleacă de la un fapt care nu poate fi contestat: Victor Ponta şi-a schimbat radical atitudinea faţă de putere. Transformarea liderului PSD este atât de bruscă încât am fi naivi să încercăm să o justificăm cu explicaţii de genul "liderul PSD s-a maturizat", "şi-a dat seama că trebuie să aibă o atitudine constructivă". Vi-l mai amintiţi pe Ponta de acum trei zile: "Este o naivitate să crezi în Traian Basescu"? Dar pe Ponta de acum doua săptamani: "Traian Băsescu este un dictator în delir"? Sau de acum câteva luni: " Traian Băsescu este un iresponsabil"? Noul Ponta, cel din 9 februarie, tocmai a promis sprijin unui guvern girat de Traian Băsescu, (dictatorul în delir), evident în anumite condiţii, a considerat deplasate unele atacuri împotriva guvernului făcute de partenerul său din USL Dan Voiculescu ("guvernul clonelor") iar, ce este cu adevărat halucinant, câteva ore mai tarziu, într-o intervenţie la Antena 3 a vorbit despre necesitatea unei vieţi politice mai decente, fără jigniri şi atacuri la persoană.
Dacă am fi picat acum în România, după o călătorie de vreo zece sau 20 de ani, am fi avut toate motivele să salutăm această atitudine civilizată a unuia dintre liderii opoziţiei: Bravo domnule Ponta! Aşa se face politică într-o ţară civilizată!

Cum nu suntem în această situaţie, şi cum România nu este o ţară civilizată, nu avem motive să fim atât de optimişti. Asta pentru că în politica românească, pur şi simplu nu există astfel de transfomări. Aveţi exemple de politicieni care, fără să fie forţaţi de cineva, şi-au abandonat discursul agresiv, injuraturile, demagogia, în favoarea unei atitudini echilibrate şi constructive? Din păcate, în România, politicienii care au adoptat o astfel de ţinută au eşuat la prima confruntare mai serioasă cu electoratul. Doar două exemple: Mugur Isărescu şi Cristian Diaconescu.

Alegătorul român nu suporta astfel de oameni (din pacate) pentru că vrea în campanii electorale sânge pe pereţi, scuipaţi în ochi şi injurături televizate. (Uitaţi-vă la audienţele Antenei 3 şi o să-mi daţi dreptate).
In aceste conditii, schimbarea lui Ponta nu poate avea decât două explicaţii: ori liderul PSD a ales să experimenteze noi strategii politice, într-o perioadă în care, inclusiv prin lozincile mitocăneşti din Piaţa Universităţii la adresa lui Băsescu şi Boc, s-a dovedit că nu rentează să fii gentleman, ori a fost forţat să-şi refacă toate calculele legate de carieră.

Putem exclude cu inima împăcată prima variantă: Ponta chiar nu este atât de subtil. A doua variantă pare, din păcate, mult mai credibilă. Ce anume s-a întâmplat după nominalizarea şefului SIE pentru funcţia de prim ministru, ce i-o fi spus acesta lui Victor Ponta în discuţia avută zilele astea (şi care nu a fost negată de părţi)? Deocamdată există doar zvonuri. Unele poate răutăciose. Acest eveniment poate arăta însă, ceea ce ştie aproape toată lumea dar nu poate dovedi nimeni. Şi anume că oamenii politici din Romania se comportă, în toate momentele cheie ale carierei lor, de parcă s-ar fi născut cu toţii în acelaşi loc. În sensul de instituţie , nu de loc al naşterii. 
AUTOR GABRIEL BEJAN
SURSA ROMANIA LIBERA 

joi, 9 februarie 2012

PREMIERUL DESEMNAT SI ARMATA SA SECRETA


Cotidianul ro.: Domnule general, dacă facem apel la cazuistica internaţională a premierilor ori a şefilor de stat proveniţi din lumea informaţiilor secrete, cum aţi putea comenta desemnarea ca prim-ministru a directorului Serviciului de Informaţii Externe?
Aurel I. Rogojan (gen.br.(r)): Drept soluţie de avarie intempestivă, o măsură cu caracter excepţional şi, pe cale de consecinţă, o eludare premeditată a bunelor practici şi proceduri constituţionale. Precedentul, odată comis, este posibil să genereze, ca o reacţie în lanţ, şi alte asemenea practici extreme de guvernare.

Când spuneţi "practici extreme de guvernare" aveţi în vedere ceva concret anume sau enunţaţi generic o astfel de posibilitate?
Logistica serviciilor de spionaj este inimaginabilă, iar unele dintre tainele folosirii acesteia sunt mult prea apropiate şi atât de dragi celor care conduc serviciile încât, după ce nu mai sunt în funcţii, dar rămân în sfera exercitării puterii, nu pot rezista tentanţiei de a nu recurge la păcat. Spionii sunt deprinşi să acţioneze numai în afara regulilor, fără a fi prinşi. Ei nu se ghidează după principii morale sau legi. Ei studiază meticulos şi în profunzime regulile tocmai pentru a le încălca sub aparenţele legalităţii. Concret, premierul desemnat dacă va fi şi confirmat în funcţie, va avea întotdeauna căi şi soluţii "de scurtătură". Ca să mă fac mai bine înţeles, am să iau ca exemplu viteza cu care a anunţat prezentarea programului de guvernare şi care a fost taxată de oameni politici, analişti, dar şi de figuranţi care au invadat în această seară platourile televiziunilor drept superficialitate, atitudine de "yes men" şi aşa mai departe. Ce au omis cei care s-au grăbit să-l judece astfel? Au omis că în portofoliul unui serviciu de informaţii care se respectă se pot găsi programele de guvernare trecute, prezente şi viitoare ale tuturor partidelor de aici sau de aiurea. Domnul Crin Antonescu făcea o remarcă, uşor ironică, în legătură cu anunţarea peste noapte a programului de guvernare, spunând că echipa dânsului lucrează de apropape doi ani... Poate să fie sigur că cineva a ajuns "pe scurtătură" la ceea ce lucrează de doi ani şi să nu fie surprins dacă se va regăsi în programul pe care îl va prezenta premierul la învestitură.
În alte situaţii, iar acestea nu vor fi puţine, un premier provenit "din servicii" va recurge la exercitarea guvernării prin oamenii acestora aflaţi dintotdeauna în umbră şi la adăpostul puterii. Mecanismele democratice vor funcţiona pro forma, pentru a susţine aparenţele, dar pe fond, actorii reali ai puterii vor fi nişte parainstituţionali.

Să înţelegem că prin această desemnare Traian Băsescu oficializează guvernarea bazată pe puterea secretă a serviciilor?
Întrebarea dumneavoastră conţine, în parte, şi răspunsul. Spun doar în parte, deoarece a te baza pe serviciile secrete înseamnă a fi receptiv la semnalele şi evaluările acestora, să vezi în ceea ce ele îţi pun la dispoziţie şi soluţii alternative. Or, din ceea ce ni s-a întâmplat nouă până acum, nu am avut preşedinţi care să se bazeze cu bună-credinţă pe informaţiile corecte şi oportune, ci preşedinţi care au privit serviciile cu reticenţă şi s-au folosit de ele după cum au crezut de cuviinţă... Dacă preşedintele era de bună-credinţă în raport cu semnalele serviciilor, aveam un alt premier nu acum, ci cu mult timp înainte de a fi nevoie de această soluţie de avarie. Premierul demisionar, deşi s-a compromis iremediabil prin numeroase acte de guvernământ anticonstituţionale, a fost tolerat, chiar încurajat şi susţinut public, până când puterea s-a prăbuşit sub povara jafului care pare a fi fost unic scop al guvernării.

Dar directori de servicii care să-şi înţeleagă menirea am avut, avem?
Sub acest aspect, trebuie să distingem două situaţii. Prima, când directorul şi preşedintele îşi încep concomitent mandatul. A doua, când preşedintele păstrează în funcţie directorul din mandatul predecesorului său. În prima situaţie, directorul îşi înţelege menirea cam pe la jumătatea mandatului, când este prea târziu pentru a putea reconstrui relaţia cu preşedintele. În cea de-a doua situaţie, când preşedintele lucrează un timp cu directorii de servicii din mandatul predecesorului, este interesat să şi-i apropie, până când este convins că ştie ce trebuie despre activitatea secretă a serviciilor, apoi numesc alţi directori, asupra cărora să aibă ascendent. Aceşti directori nu-şi vor înţelege cu adevărat menirea, decăt post-factum, când îşi vor depăna memoriile, prezentaâdu-ni-se aşa cum ar fi trebuit să fie.

Este firesc să se întâmple aşa? De ce se întâmplă aşa?
Cauzele ţin de cultura clasei politice, de insuficienţe legislative grave, de neexercitarea unui control democratic civil - în cadru legal riguros şi exigent definit - asupra activităţii serviciilor secrete, dar şi în legătură cu sectorul securităţii naţionale, în ansamblul său. La noi s-au inversat rolurile. Prin servicii se controlează totul, iar serviciile sunt în afara controlului.

Găsiţi o explicaţie a acestei anomalii?
Da, şi nu-mi face deloc plăcere să o spun. Serviciile să-şi retragă agenţii de acolo unde nu au ce căuta.

Va fi Mihai Răzvan Ungureanu premierul de care este nevoie?
Depinde pentru cine este nevoie să fie... Dacă avem în vedere cum a fost desemnat, nu este omul momentului. Dacă avem în vedere prestaţia sa ca director al SIE şi starea relaţiilor externe ale României, domeniu în care a avut răspunderi importante, nu se califică. Dacă avem în vedere cum zburdă "capitaliştii" români prin paradisurile fiscale, iar nu se califică. Dacă avem în vedere gravele acte de subminare economică, asociate trădării de ţară, unde întotdeauna există o entitate străină, iar nu se califică. Dacă avem în vedere conexiunile de afaceri ale unor foşti din spionaj, iar nu se califică. Sau, dimpotrivă, pe un alt sistem de axiologie politică, toate acestea îl recomandă...

Dar tocmai susţinerea sa externă a fost invocată chiar înainte de desemnare...
Dacă avem în vedere nişte interese externe, care nu sunt deloc transparente, nu înseamnă neapărat că ceea ce este bun pentru alţii ni s-ar potrivi şi nouă. Aseară am urmărit comentariile principalilor agenţi de operaţiuni media ai unor entităţi externe. Nu ştiu cum s-a întâmplat că nu au fost primii prezenţi în platourile televiziunilor, unde outsiderii începuseră să combată potrivnic. După intervenţiile a patru-cinci proeminenţi mandatari externi, aflaţi permanent în grila posturilor respective, mi s-a făcut de două ori jenă. O dată pentru tupeul, dezinvoltura şi uşurinţa cu care şi-au deconspirat profesia, pe care eu o respect şi nu suport să o văd compromisă. A doua oară, pentru replierea oportunistă a laşilor cărora le-a dispărut imediat curajul de a mai fi consecvenţi în propriile opinii. Şi aşa ceva poate explica ceea ce ni întâmplă. Desigur, au existat şi excepţii, dar ele tocmai că întăresc regula nefirescului.

Va fi învestit premierul desemnat?
Nu este de dorit o învestire prin dictatul unei coaliţii de putere constituite nedemocratic, urmare a unei interpretări cu rea-credinţă a unui text constituţional, cel referitor la caracterul neimperativ al mandatului. Votul uninominal, dacă tot s-a legiferat, trebuia să conducă la o altă interpretare a textului constituţional. Mandatul nu poate fi imperativ în relaţia cu partidul, dar trebuie să fie imperativ în relaţia cu alegătorul, fiindcă acesta îşi transferă partea sa de putere şi suveranitate alesului, iar traseistul politic îşi trădează alegătorii. Mai direct spus, o coaliţie de putere bazată pe trădarea unor parlamentari nu este ea însăşi legitimă, deci nu poate conferi legitimitate unui guvern.
Interviu realizat de Alexandru Petre
SURSA www.cotidianul.ro

miercuri, 8 februarie 2012

UN PARTID LA RASCRUCE

Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată.
Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată. Modul în care PDL va gestiona tensiunile interne fără precedent şi va aborda viitoarele alegeri nu îi priveşte însă doar pe liderii şi membrii săi, dintre care mulţi începuseră să creadă că vor guverna veşnic, ci va avea un efect mult mai profund: va modela raportul de forţe pe scena politică pentru o perioadă lungă de timp.

După cum scriam săptămâna trecută, demisia premierului şi formarea unui nou Cabinet sunt iminente. Acesta este principalul răspuns pe care Traian Băsescu şi Emil Boc îl pregătesc pentru detensionarea situaţiei politice, dar şi pentru ca PDL să-şi stopeze declinul accelerat în sondaje şi, eventual, să recupereze ceva din ce a pierdut - o mişcare la care premierul nu s-a opus niciodată, contrar speculaţiilor, fiind în continuare fidel total parteneriatului pe care îl are cu preşedintele.

Însă, chiar dacă Traian Băsescu va reuşi să convingă un tehnocrat de marcă să preia conducerea Guvernului şi să demonstreze astfel că resursele de competenţă ale actualei puteri se extind dincolo de rezerva destul de limitată a activiştilor de partid, este evident că mişcarea nu poate avea rezultate miraculoase pentru PDL. În cel mai fericit caz va stabiliza cota sa electorală la 20%, absolut insuficient pentru a putea spera că va mai rămâne la putere.

Impasul în care se află atât principalul partid de guvernământ, cât şi protectorul său - al cărui mandat prezidenţial ar putea deveni irelevant dacă USL vine la putere - era cât se poate de previzibil. Cu mult înainte de gestul jenant comis faţă de Raed Arafat şi de protestele ce i-au urmat, devenise evident că PDL nu va putea depăşi un prag electoral modest - ceva peste 20%, după cum au indicat sondajele din decembrie. Şi asta nu din cauza (doar a) măsurilor de austeritate pe care şi le-a asumat, cât mai ales a contradicţiilor fundamentale ce au caracterizat acest partid în ultimii ani, pe care nimeni nu a avut tăria să le abordeze frontal şi, cu atât mai puţin, să le rezolve.

Cum poate un partid care a venit şi a rămas la putere pe baza unui discurs justiţiar să se aştepte să fie votat din nou pentru măsurile de reformare a justiţiei pe care le-a luat, pentru libertatea de acţiune de care se bucură procurorii, judecătorii şi agenţii de integritate, dacă în acelaşi timp a tolerat şi chiar s-a hrănit din corupţia multora dintre liderii săi?

Cum poate un partid să pretindă că militează pentru promovarea unui nou tip de politician, iar în realitate să lase majoritatea pârghiilor de conducere locală în mâinile unor lideri care nu ştiu altceva decât practicile capitalismului roşu?

Cum poate un partid să pretindă că a introdus noi standarde etice pentru politicienii săi, dacă ignoră analizele propriei comisii de etică, golind de sens o instituţie internă vitală oricărui partid care doreşte să se reformeze?

Cum poate un partid să pretindă că este modern, european, dar să mizeze, pentru a se menţine la putere, în primul rând pe voturile pe care poate să le adune în schimbul sacoşelor cu ulei şi făină şi al plicurilor cu bani, sau prin maşinaţiunile primarilor fidelizaţi cu procentele care le revin din proiectele de infrastructură ce trec prin mâinile lor?

După cum scriam cu exact un an în urmă, marea performanţă a Partidului Democrat Liberal este că a devenit şi a rămas principala forţă politică a României fără să dea răspunsuri explicite la întrebările de mai sus. În timp ce toate celelalte partide au eşuat lamentabil în tentativa de a invoca circumstanţe atenuante care să le justifice falimentul moral, PDL a făcut slalom printre contradicţiile jenante, oferindu-ne numai adevăruri sugerate: toate partidele trăiesc în ipocrizie; nu poţi schimba lucrurile peste noapte; într-o ţară în care marea majoritate supravieţuieşte practicând corupţia, nu poţi câştiga decât jucând în aceeaşi horă; nu poţi guverna fără să dai ceva la schimb structurilor de putere; predarea ştafetei către noua generaţie de politicieni trebuie făcută cu grijă, deoarece tinerii nu au experienţă şi nici nu trebuie să îi supărăm pe veterani; nu putem să nu cumpărăm voturi. Şi mai ales: "noi suntem răul mai mic". Spaima şi dezgustul faţă de răul cel mare i-au făcut pe mulţi să uite să mai întrebe de ce nu poate fi PDL mai mult decât un rău mic.

Democrat-liberalii nu au fost preocupaţi să reflecteze la această idee şi nici să-şi rezolve problemele identitare pe care le genera. Priorităţile, dar mai ales beneficiile guvernării au amânat toate deciziile radicale, dar vitale pentru ca partidul să iasă din ambiguitatea ideologică şi morală care i-a subminat toate bunele intenţii.

Întrebările pe care le puneam înainte de congresul PDL de anul trecut au devenit şi mai acute în prezent. Pentru că ele tot fără răspuns au rămas. Deşi a existat o schimbare de lideri la vârful partidului, aceasta nu a dus la modernizarea partidului, aşa cum fusese ea promisă de Emil Boc în campania pentru realegerea sa ca preşedinte. Blaga, Videanu, Berceanu - identificaţi la vremea respectivă drept principala forţă retrogradă a partidului - au făcut un pas înapoi, dar atitudinea noii conduceri faţă de principalele teme ce au oprit partidul de la a capitaliza lucrurile bune pe care le-a făcut nu s-a modificat substanţial.

Nici politizarea administraţiei nu a fost stopată, nici numirile în funcţii importante ale unor incompetenţi, mediocri sau corupţi nu au încetat, nici atragerea de profesionişti neînregimentaţi politic care să primească poziţii-cheie în administraţie nu a devenit o prioritate şi nici corupţia la vârful partidului nu s-a domolit.

Prezenţa timp de aproape trei ani în fruntea Secretariatului General al Guvernului a unui personaj precum Daniela Andreescu spune totul despre cât de prost funcţionează politica de resurse umane la cel mai înalt nivel al PDL - ca de altfel şi la nivelul Preşedinţiei, deoarece Andreescu a fost şi consiliera lui Traian Băsescu aproape doi ani. Nu atât faptul că rude de-ale ei au obţinut spaţii comerciale şi posturi în Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, din subordinea SGG, este uluitor - la scara golăniilor care s-au comis şi se comit cu imobilele RA-APPS, fapta echivalează cu o găinărie -, cât reacţiile ei după ce a fost sancţionată.

După ce a pledat în apărarea sa folosind argumentul că "soţul nu e rudă", Andreescu îl dă acum în judecată pe fostul ei şef, Emil Boc, pentru abuz în serviciu, avându-l ca avocat pe celebrul Doru Giugula, colaborator cu acte al Securităţii, potrivit CNSAS. Acelaşi Giugula a fost şi şef al grupului PSD în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe vremea când celălalt fost şef al Danielei Andreescu, Traian Băsescu, devenise ţintă vie pentru aceştia. Dacă în materie de profesionalism şi onestitate ne-am lămurit, nici măcar când vine vorba de loialităţi PDL nu este în stare să găsească oamenii potriviţi? Se pare că nu.

Dacă problema loialităţii îi priveşte în exclusivitate pe Emil Boc şi ai săi, nu acelaşi lucru se poate spune despre corupţie. Aici interesul celor ale căror voturi le regretă acum a fost şi rămâne maxim. Şi în această privinţă momentul schimbării din mai 2011 a fost ratat. Misiunea descoperirii şi eliminării din partid a corupţilor şi a incompatibililor a fost lăsată în exclusivitate în sarcina DNA şi a Agenţiei Naţionale de Integritate.

Chiar nu ştiau Emil Boc şi adjuncţii săi cu ce se ocupă primarul Clujului, Sorin Apostu, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Radu Bica, şeful Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă, Silviu Bian, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Virgil Baciu, şeful Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov, Ionel Spătaru, ministrul Muncii, Ioan Botiş, secretarul de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ioan Andreica, liderul PDL Maramureş, Mircea Man, şi şefa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Crinuţa Dumitrean?

Primul semn că marea schimbare din mai 2011 nu este doar o vorbă în vânt ar fi trebuit să fie eliminarea acestor oameni din partid. Ulterior, când DNA şi-ar fi înfipt colţii în afacerile lor necurate, şeful partidului ar fi putut para lejer acuzaţiile privind complicitatea celor de mai sus cu oameni din imediata sa apropiere, cum este Ioan Oltean. De ce nu a făcut-o? Poate pentru că aceste complicităţi valorau mai mult decât integritatea partidului.

În aceste exemple, însă, stă răspunsul la întrebarea de ce se prăbuşeşte PDL în condiţiile în care în anumite domenii, chiar foarte importante, a performat mult mai mult decât oricare alt partid: pentru că a lăsat permanent impresia că tot ce a făcut bine i-a fost impus din altă parte, de către alte instituţii, şi că singurul merit autentic este că nu s-a opus vectorilor schimbării, aşa cum a făcut-o permanent, violent, Partidul Social Democrat.

Concluzia, poate uşor nedreaptă faţă de o mână de lideri ai partidului, este că PDL nu are forţa interioară de a evolua singur, de a merge pe picioarele sale fără ajutor sau fără a fi obligat. Iar dacă un partid nu poate să se împingă pe sine înainte, cum o să reuşească să facă asta cu o ţară întreagă?!

Pentru PDL este mult prea târziu pentru jumătăţi de măsură. Dacă doreşte să rămână un partid de prim rang, nu are altă şansă decât să ia decizii radicale, care să convingă acel segment al societăţii, profund apolitic, care numără milioane de oameni, că modernizarea României, şi nu rămânerea la putere, cu orice preţ, este misiunea sa principală.

Nu manipularea legilor electorale şi redesenarea colegiilor îi vor salva de la o înfrângere istorică, ci ideile şi principiile prin care unii lideri PDL şi-au construit deja o consistentă platformă de popularitate. Nu voturile din mediul rural, cumpărate la preţ de criză, îi vor ajuta să reziste manipulării televizate a opoziţiei, ci acelea primite în schimbul unor gesturi politice cât se poate de concrete, care să marcheze o reală desprindere de strategia fesenistă de fidelizare a unor clase privilegiate şi de ignorare a intereselor pe termen lung ale României.

Iar dacă Emil Boc nu are convingerea şi forţa de a promova, începând de mâine, o altă strategie de conducere a PDL şi de a se despărţi definitiv de acei secunzi care sabotează constant deciziile reformiste ale colegilor, cel mai onorabil gest pe care îl poate face este să renunţe şi la funcţia de preşedinte al partidului. Există oameni în politică, în PDL, pentru care viitorul nu este dominat de angoase, ci de speranţe, şi care i-ar putea lua locul fără ezitare. Le lipseşte doar sprijinul celor ce spun că le pasă de viitorul României, dar nu îndrăznesc să se desprindă de trecutul ei.
AUTOR DAN CRISTIAN TURTURICA
SURSA ROMANIA LIBERA 

marți, 7 februarie 2012

O DEMISIE BINE CONTROLATA

Dacă ar fi să ne luăm după autoproclamatul lider al mişcării din Piaţa Universităţii, un anume domn Crăciun, parcă scos din pălărie de Structuri pentru a înnoi clasa politică autohtonă, demisia lui Emil Boc e o primă victorie a ieşirii în stradă.
Autointitulându-se şi el trimis al străzii în palatele boierilor, Crin Antonescu, acest “sans-culottes” al României înghețate, s-a fălit, la rându-i, cu o victorie. De angajaţii lui Dan Voiculescu nu  mai vorbesc. Pentru ei, tot ce se întâmplă în România ultimului timp, de la iarna benefică pentru semănături şi până la ultima cucerire a Cruduţei sunt victorii ale clăcilor la care e prezent, printre altele, speculantul imobilar Cornel Nistorescu.

Aş fi tentat să cred că Emil Boc a demisionat ca  o victorie a ieşirii în stradă şi pentru că însuşi premierul plecat a făcut trimitere la bombănelile populare.
Şi dacă aş lua în serios cuvintele pompoase ale politicienilor despre disponibilitatea lor de a se sacrifica pe altarul intereselor naţionale,  l-aş propune pe Emil Boc, fără să clipesc, pentru Panteonul autohton care nu s-a construit încă.

Aş fi tentat să cred în varianta cu victoria Poporului revoltat şi pentru că distinşii analişti occidentali nu s-au sfiit să  identifice în momentul de luni o dovadă a democraţiei exemplare din România.

E drept, ei s-au grăbit imediat să-l  dea pe Emil Boc drept exemplu lui Bashar Al Assad al Siriei, dovadă că mintea analiştilor occidentali nu întrece totdeauna nivelul de genunchi al broaștei și nivelul  analiştilor români.

M-aş precipita să văd în demisia lui Emil Boc orice victorie vreţi – a democraţiei, a protestelor de stradă, a caracterului – şi să scarpin un pic pe burtă poporul ghiftuit de manele dacă n-aş fi dibuit câteva fapte mai aparte:

1) Emil Boc a demisionat luni dimineaţa, fără ca în ordinea socială, politică şi meteorologică a României să se fi întâmplat ceva peste noapte.
Cum demisia nu e punctul culminant al unui şir de declaraţii, reuniuni şi intrigi prin boscheți, putem susţine, fără a greşi, că nu se întâmpla nimic dacă Emil Boc rămânea premier până la trecerea codului portocaliu.

2) Emil Boc e primul premier din istoria postdecembristă care nu numai că demisionează cu scandal, dar mai mult, demisionează fără să i-o fi cerut cineva public.

E drept, au fost în ultimele zile ştiri pe surse (adică pe intoxicare) despre un soi de ziceri prin încăperi  ale unor lideri PDL, au fost şi formulări publice blânde ale altor lideri, în genul, e nevoie de o schimbare.

Un lucru e însă sigur . N-au existat până luni dimineaţa nicio declaraţie publică în care să se ceară demisia lui Boc şi niciun document PDL care să-i dea un ultimatum. E suficient să raportăm demisia lui Emil Boc la dramele naţionale provocate de plecarea altor premieri, pentru a observa imediat diferenţa.
Petre Roman a demisionat în septembrie 1991, numai după ce Capitala a fost trecută prin focul şi para bâtelor minereşti. Pentru ca Victor Ciorbea să demisioneze a fost nevoie de o lună de balamuc.  Radu Vasile a plecat numai după ce Emil Constantinescu a încălcat Constituţia.

Notând deosebirea dintre demisia lui Emil Boc şi demisiile celorlalţi n-o fac pentru a înşira despre fostul premier rânduri gen Cântarea României, deşi un cuvânt de apreciere ar merita. O fac pentru a semnala că demisia a fost astfel gândită încât Emil Boc să plece cu un capital electoral crescut.

Celor două fapte de mai sus, să le adăugăm un altul. Duminică după-amiază, Delegaţia Economică a FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană a prezentat concluziile ultimei deplasări în România. Concluziile care par, prin lucrurile bune spuse despre guvernul Boc şi, implicit  despre premierul Boc, scrise de un jurnalist de la un organ de presă guvernamental. A doua zi, dimineaţa, când toată România s-ar fi aşteptat ca Emil Boc să vină la serviciu revigorat de aceste laude, ne-am trezit cu demisia.

De ce luni dimineaţă şi nu luni după-amiaza? Pentru că luni dimineaţa era primul moment de după plecarea Delegaţiei, când se putea anunţa demisia. Aşadar, Emil Boc a demisionat nu pentru că românii au ieşit în stradă, nu pentru că i-au cerut-o colegii de partid, ci pentru că aşa era programat de mai mult timp să demisioneze. Avem de-a face astfel cu o demisie controlată până la ultima virgulă. Rămâne de văzut dacă şi restul procesului va fi la fel de bine controlat!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro 

luni, 6 februarie 2012

CLEPSIDRA LUI TRAIAN BASESCU

Ultimele acțiuni și declarații ale președintelui Traian Băsescu dau dovadă de o totală lipsă de coerență. Propunerile și aprecierile de ordin politic și economic pe care le-a făcut în ultima perioadă nu pot fi descrise altfel decât inepte, amatoricești și chiar stupide. Este dificil de înțeles cum poate un președinte să ajungă în situația în care fiecare declarație îl decredibilizează atât în fața cetățenilor raționali ai propriei țări cât și în fața unor importante forțe geopolitice.

Înțelegem că președintele Băsescu nu are studiile necesare ca să-și formeze în mod independent o opinie cu privire la problemele complexe ale economiei globale, dar un președinte trebuie să aibă și niște consilieri capabili să-i sugereze o interpretare adecvată a realității economice și geopolitice. Exemplul perfect este dat de declarațiile președintelui care au fost făcute după întâlnirile pe care le-a avut cu șefii băncilor austriece din România, Treichl și van Groeningen. Atunci când Banca Centrală a Austriei a început să ia măsuri menite să forțeze băncile austriece să-și reducă expunerile în România, noi am fost printre cei care am avertizat despre consecințele acestor măsuri și retragerile de capital din economia românească. Președintele și o mare parte din presa economică autohtonă au preferat să-i creadă pe cuvânt pe bancherii austrieci care au promis să nu retragă nimic. Recent, șefii Erste și Raiffeisen s-au întâlnit cu președintele Băsescu și i-au repetat aceleași povești, povești pe care președintele le-a reprodus în fața camerelor de luat vederi. Astăzi, se vede clar (pe cifre) că austriecii au mințit, iar președintele a repetat minciunile lor. Raportul Băncii Reglementărilor Internaționale arată faptul că băncile austriece au redus expunerea pe România cu 2 miliarde de euro în decursul trimestrului III din 2011. Nimeni dintre consilierii economici ai președintelui nu i-a explicat diferența între Austria și România. În România bancherii privați care lucrează pentru băncile străine fac ce vor cu Isărescu, iar Isărescu, de facto, lucrează pentru ei. În Austria, Banca Centrală se subordonează intereselor statului și nu a băncilor private. Mai trist este faptul că nu s-a găsit nimeni dispus să ia un raport de la BNR sau BRI și să verifice declarațiile bancherilor austrieci, iar problema principală constă în faptul că președintele, probabil, nici nu a cerut un asemenea raport.

Poziția președintelui în privința crizei economice și politice a Uniunii Europene nu poate fi catalogată altfel decât schizofrenică. Într-unul dintre discursurile sale, președintele a punctat (corect) că zona non-euro va ieși din criză înaintea zonei euro care se confruntă o acută criză a datoriilor suverane și a menționat că România va trebui să se bazeze pe resursele proprii în condițiile în care finanțarea externă va fi dificil de găsit. Astăzi, discursul prezidențial a fost reorientat la 180 de grade. Ideea Statelor Unite ale Europei îl bântuie pe Băsescu. În timp ce toți liderii politici europeni duc o luptă disperată pentru a-și menține suveranitatea, președintele României consideră că cedarea suveranității este un lucru benefic și necesar pentru asigurarea competitivității Uniunii Europene care trebuie transformată în Statele Unite ale Europei. Ne întrebăm dacă președintele crede că o uniune făcută cu personaje de genul lui van Groeningen sau Treichl chiar are șanse să fie o entitate competitivă. De unde a luat președintele idea că o uniune formată din state de facto falimentare ar putea fi performantă din punct de vedere economic? La fel cum o fuziune dintre mai multe companii insolvabile nu produce o companie performantă, nici uniunea statelor falimentare nu va produce o entitate competitivă în plan global. Experiența de până acum a Uniunii Europene a demonstrat că o economie continentală viabilă nu poate funcționa fără egalizarea veniturilor. Astăzi, cetățenii țărilor performante (a se citi: germanii, olandezii, finlandezii) nu vor dori să-și reducă veniturile, iar bani pentru creșterea veniturilor românilor, bulgarilor și altor cetățeni ai periferiei europene nu există. Datoriile acumulate de periferia europeană nu pot fi plătite decât prin utilizarea tiparniței și inflație galopantă, dar vor fi oare nemții de acord să-și sacrifice nivelul de viață, economiile și pensiile pentru a plăti datoriile acumulate de greci și italieni? Chiar dacă (prin absurd) vor fi de acord, problemele structurale ale economiei unionale fac ca viitorul dezastru economic să fie absolut inevitabil. Despre ce uniune poate fi vorba în aceste condiții? Lăsând la o parte considerentele de ordin economic, reamintim președintelui un fragment din jurământul pe care l-a depus:

“Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu !”

Astăzi, președintele Băsescu a spus:

”S-a accentuat cedarea de suveranitate, dar ea e insuficientă pentru ca în viitor să putem avea o UE competitivă. Pașii următori va trebui să-i facem destul de repede, pentru că aici nu mai e vorba de interes național, discutăm de un interes european… Va trebui să avem curajul să spunem că soluția corecta e realizarea Statelor Unite ale EuropeiVa trebui să ne punem cu toții la un loc suveranitatea pentru a crea suveranitatea UE.
(sursa: Hotnews)


Traian Băsescu înțelege să apere suveranitatea, independența și integritatea teritorială a României prin renunțarea la suveranitate în favoarea Statelor Unite ale Europei. Președintele consideră co cedarea suveranității este insuficientă! Înseamnă că dorește ceva mai semnificativ decât doar cedarea suveranității. Grav. E posibil ca în următoarele zile sau luni să vedem o nouă tentativă de a mima o nouă reorientare economică și geopolitică, însoțită de un nou discurs actoricesc, dar pentru președintele Traian Băsescu nisipul din clepsidră s-a scurs și credibilitatea nu mai poate fi restabilită.
SURSA CRONICA ROMANA

vineri, 3 februarie 2012

ISTORICUL CRIN SI DICTATURA

Anna Politkovskaia, Paul Klebnikov sau oricare din ceilalţi zece jurnalişti asasinaţi în Rusia de când Putin a preluat puterea nu mai pot defini dictatura pentru liderii Opoziţiei de la Bucureşti.

Aşa că Ponta şi Antonescu ar face bine să-i viziteze pe Mihail Hodorkovski şi pe Platon Lebedev în celulele lor siberiene, la o aruncătură de Cercul Polar, dacă vor să vadă pe viu ce soartă au oligarhii într-o dictatură. În Belarusul lui Lukaşenko liderii USL nu ar putea face o documentare serioasă, fiindcă opozanţii de calibru nu prea mai ajung în închisori, ci dispar, pur şi simplu.

Despre dictatori precum Carol al II-lea, Hitler, Stalin, Franco, Mussolini şi Ceauşescu, istoricul Crin Antonescu ar trebui să ştie aproape tot ce se poate şti. Dictaturile instaurate de ei au făcut milioane de victime, au suprimat libertăţi cetăţeneşti, au ucis orice formă de democraţie în timp ce o proclamau cu neruşinare. Liderul liberal ce se doreşte viitor preşedinte al României se comportă amnezic, de parcă n-ar fi absolvit facultatea de istorie şi s-ar fi născut odată cu evenimentele din decembrie 1989, pe când intra în PNL şi, pe listele partidului, în Parlament. Antonescu face din istoria recentă sau contemporană exact ceea ce-i dictează interesele politice. El este chiar mai vocal decât Victor Ponta şi toată Opoziţia la un loc atunci când demască odioasa dictatură în care noi, nătărăii de români, nu ştim că trăim. Dacă îi ascultă pe Crin Antonescu, Victor Ponta şi colegii lor de cauză politică, milioanele de români care nu văd dictatura cu ochiul liber ar trebui să se simtă vinovaţi pentru asta şi, eventual, să dea năvală la oftalmologie ca să-şi trateze miopia.

Lăsând gluma la o parte, strategii din umbră ai Opoziţiei au pus în practică dictonul formulat de Lenin şi însuşit ulterior de Goebbels şi Stalin: "O minciună repetată la nesfârşit devine adevăr". Halucinanta teorie a dictaturii lui Traian Băsescu, după ce a fost proclamată ani de zile la televiziuni, în dezbateri, discursuri sau campanii electorale, a devenit un cap de acuzare şi în recenta audiere solicitată de Opoziţie la Parlamentul European. Există voci care spun că spectacolul regizat pentru ochii şi urechile celor de la Bruxelles a fost un fiasco, o audiere între alte mii de audieri, uzuale în practica europeană, că lăcrămaţiile nu au impresionat pe nimeni cât timp Europa ştie bine ce se întâmplă în România.

Sunt şi analişti care scuză sau ignoră acţiunea de la Parlamentul European pe motiv că Ponta şi compania nu au cerut sancţionarea României prin sistarea fondurilor europene nerambursabile sau prin suspendarea dreptului de vot pentru România.

Nu sunt de acord cu aceste voci şi cred că nici un român n-ar trebui să fie. Până la această audiere, PSD şi PNL, apoi USL au scris zeci de memorii în care denunţă dictatura invizibilă din România. Însă audierea de la Bruxelles este prima acţiune publică în care liderii USL cer colegilor europeni din familiile lor politice - socialiştii şi liberalii - să condamne România, să o judece la pachet cu Ungaria pentru "grave derapaje democratice" şi "suspendarea democraţiei".
Nu mă interesează că liderilor USL nu le-au ieşit socotelile de acasă, nici dacă şi cine i-a crezut, ci intenţiile lor. Iar aceste intenţii sacrificau interesele românilor. Propagarea externă pe cale instituţională a unei minciuni, încercarea de manipulare a parlamentarilor europeni pe fondul protestelor din România este o trădare a intereselor românilor, oricât de dur vi s-ar părea termenul.

Liderii USL ştiau bine că acţiunea nu va genera amestecul statelor europene în bucătăria românească, că parlamentarii UE îi vor asculta din politeţe fiindcă asta e fişa postului, dar nu le vor da crezare, că numai electoratul poate arbitra, prin vot, războiul dintre Putere şi Opoziţie. Ponta şi Antonescu mai ştiau şi că imaginea a României este grav afectată de acest tip de acţiuni. Vorba Monicăi Macovei, chiar râde Europa de noi. Şi lor nu le pasă...
AUTOR NICOLETA SAVIN
SURSA www.evz.ro 

joi, 2 februarie 2012

ALEA ACTA EST!

Daca ACTA se va ratifica, probabil că Hydepark va fi interzis iar cei care au comis articole şi au înfăptuit crima de a scrie, pro sau contra, nu contează, vor lua ani grei de puşcărie, conform Capitolului 2 din tratat. Sigur că exagerez, dar citiţi cu atenţie cele 45 de articole ale ACTA, făcute special interpretabile, neclare, confuze - ceea ce va da, cu siguranţă, naştere la abuzuri.
Anti-Counterfeiting Trade Agreement, ACTA, pare, la prima vedere, o reglementare benefică de comerţ internaţional care să protejeze drepturile proprietăţii intelectuale, drepturile de autor. Dar cum toate drumurile pavate cu intenţii bune duc direct în infern, nici ACTA nu face excepţie. În forma semnată de secretarul comercial al Ambasadei României la Tokyo, ACTA este o expresie a dictaturii, o limitare inacceptabilă a drepturilor omului, o restrângere drastică a dreptului la libera exprimare, o violare a intimităţii şi a secretului corespondenţei şi o aplicare a unei cenzuri stricte în spaţiul virtual al internetului.

Începutul ACTA este învăluit în mister. Se pare că încă din 2003 mai multe multinaţionale cu sediul în SUA au făcut lobby pentru obţinerea unei reglementări legale în vederea controlului Internetului şi mai ales pentru suprimarea descărcărilor gratis de soft, muzică şi filme. În martie 2006, SUA şi Japonia au început tatonări în vederea stabilirii unui accord în ceea ce priveşte controlul internetului. Din 2007 negocierile se purtau între SUA, Japonia, Canada, Uniunea Europeană şi Elveţia, totul în cel mai mare secret. Textul de negociat provenea, era opera unui grup de multinaţionale cu activitate în SUA.

Pe 22 mai 2008 mai multe texte privind ACTA şi negocierile apar pe net prin Wikileaks. Supriza şi apoi indignarea opiniei publice este imensă, dar puţini citesc cu atenţie textul ACTA. UE se disculpă şi arată că este doar un proces de negociere. Textul nu se pune în dezbatere publică. În faţa dezaprobării generale, sigur, cu excepţia celor interesaţi în profit, sunt atrase şi alte ţări în negocieri după principiul că “dacă sunt mulţi au şi dreptate". După aproape o duzină de runde de tratative, la 1 şi 2 octombrie 2011, SUA, Japonia, Canada, Australia, Maroc, Singapore, Coreea de Sud şi Noua Zeelandă semneză dubiosul tratat. Sunt urmate de 22 de ţări din UE printre care şi România, în ianuarie 2012. În Europa tratatul va deveni valid doar prin ratificare de către Parlamentul European, în mai 2012. Două ţări au refuzat să semneze, Mexic, afirmând că ACTA este neconstituţional şi Elveţia spunând mai direct că “textul tratatului este interpretabil şi poate cauza efecte nedorite".

Care vor fi efectele ACTA? Pe scurt se va supraveghea, controla şi interzice tot ce se încarcă şi se descarcă de pe internet. Vor apărea agenţii de supraveghere pe net, paznici ai dictaturii prostiei, tot felul de inspectori şi băgători de seamă. Vor dispare Youtube, FaceBook, Tweeter, Wikipedia, toate reţelele de socializare. Adio descărcări de soft, jocuri, filme şi muzică. Nici măcare pozele cu bunica nu o să le mai putem trimite în State, dacă cad sub incidenţa ACTA. E-mail-urile vor fi controlate şi şterse dacă conţin subiecte incriminate de ACTA (şi orice subiect poate cădea sub incidenţa controversatului Capitolul 2). Orice blogg sau site poate cădea victimă aplicării ACTA. Industria farmaceutică a produselor generice va fi greu lovită de ACTA, ca şi multe alte industrii. Poliţia îţi poate confisca notebook-ul, laptop-ul sau smartphonul ca să vadă dacă nu conţin soft-uri fără licenţă sau fişiere “cu probleme". Seria efectelor negative produse de ACTA este foarte lungă.

Bănuiesc, mai mult, am certitudinea că, împotriva dorinţei opiniei publice, ACTA va fi ratificat. Şi că primele “victime" vor fi ziariştii. Oare de ce?
AUTOR RADU STEFANESCU
SURSA hydepark.ro 

miercuri, 1 februarie 2012

TREI CRAI DE LA USL SI JALBA LA INALTA POARTA

Nu mai este un secret pentru nimeni ca Victor Ponta, Crin Antonescu si anonimul lor coleg de uniune, Daniel Constantin au fost astazi la Bruxelles cu jalba in protap. Cei trei crai de la USL au vrut, astfel, sa arate Parlamentului European ca in Romania au loc derapaje grosiere de la democratie, ca drepturile omului nu sunt respectate si ca oamenii care protesteaza nu fac asta din cauza crizei economice, ci pentru ca sunt lipsiti de libertate. Zis si facut. Pe langa propriile voci, nu indeajuns de convingatoare pesemne, au simtit nevoia unor sustinatori in ale democratiei originale, implementata de tatucul Iliescu in urma cu 20 de ani. Asadar “dregatorii opozitiei” si-au luat cu ei “ciracii societatii civile”, persoane cu priviri vigilente care constata, in fiecare zi, cum tinde Romania cu pasi repezi spre dictatura.

Pe langa propriile voci, nu indeajuns de convingatoare pesemne, au simtit nevoia unor sustinatori in ale democratiei originale, implementata de tatucul Iliescu in urma cu 20 de ani. Asadar “dregatorii opozitiei” si-au luat cu ei “ciracii societatii civile”, persoane cu priviri vigilente care constata, in fiecare zi, cum tinde Romania cu pasi repezi spre dictatura.

Cristian Parvulescu, Victor Alistar si celebrul realizator al Antenei 3 Razvan Dumitrescu sunt cei trei stalpi ai democratiei, care au sustinut astazi in forul european jalba opozitiei.
Mai mult decat atat, in timpul dezbaterilor a fost prezentat un film “ marca Antena 3”, in care se demonstra cum Roberta Anastase a furat voturile la Legea pensiilor, in care Traian Basescu prezideaza sedintele de guvern sau isi asuma de la Cotroceni, intr-un discurs public si la o ora de varf,  taierea pensiilor si a salariilor. Din film n-au lipsit nici imaginile cu “jandarmii ucigasi” care au calcat in picioare ”protestatarii pasnici”.
Acestea fiind zise, mai ramane sa vedem cine sunt cei trei stalpi ai societatii civile, ca pe cei ai opozitiei ii cunoaste toata lumea, mai mult sau mai putin.

Cristian Parvulescu, presedintele asociatiei neguvernamentale “Pro Democratia”, este unul dintre artizanii celebrei legi electorale, alaturi de PNL si PSD, care a dus la intrarea in Parlamentul Romaniei a unor personaje clasate pe locurile 2, 3 si chiar patru in procesul electiv. Este unul dintre sustinatorii ideii mai vechi a lui Adrian Nastase ca ONG-urile trebuie sa ia si ele niste bani de la bugetul de stat. La ultimele alegeri prezidentiale l-a girat pe Mircea Geoana ca prezidentiabil, iar (ca sa ma opresc aici) sotia lui a lucrat in Guvernul Romaniei in mandatul de premier al lui Calin Popescu Tariceanu.
Razvan Dumitrescu, celebrul realizator al Antenei 3, s-a facut remarcat in timpul campaniei prezidentiale din 2009, cand l-a pus pe actualul presedinte sa comenteze filmul in care se presupunea ca acesta lovea un copil.  Dupa ce fiscul a descoperit cateva nereguli in privinta modului in care incasa bani de la patronul sau de atunci, Sorin Ovidiu Vantu, dar si a modului in care isi platea datoriile catre stat, a virat imediat in curtea mogulului din Baneasa. Explicatia: “Realitatea” il cenzura.

Victor Alistar, al treilea si ultimul pe lista cu voia dvs., este nimeni altul decat directorul executiv al Transparency International. Domnul Alistar are la activ un dosar penal in derulare, fiind acuzat de fals si uz de fals. Functiile publice cu greutate si rezonanta in justitie i-au facut cu ochiul de-a lungul timpului si a sperat pe rand ca va ocupa postul de ministru, sef la ANI sau chiar si-un simplu membru CSM, fiind sustinut prin rotatie de PNL sau PSD.
Pe scurt, cum zicea Monica Macovei, rade lumea de noi… cu gura pana la urechi! Nici dregatorii de la Inalta Poarta nu apleaca urechea daca nu ai argumente.
AUTOR RADU MORARU
SURSA www.nasul.tv