E o mare îndrăzneală să scrii astăzi despre Mihail Sadoveanu, când
vântul „democraţiei” animă noi orientări, stârneşte sentimente confuze,
iscă sminteli de tot felul. Nu din curaj, ci din respect faţă de
condeierul care a lăsat posterităţii cronica vremurilor zbuciumate ale
Moldovei, pe când era întreagă, consemnând atât cotidianul vieţii cu
primitivismul vremii, cât şi momentele eroice ale frământărilor seculare
care au culminat cu înscrierea în analele Europei a figurii luminoase a
voievodului Ştefan cel Mare, vrednic păstrător al independenţei moşiei
în faţa tuturor jinduitorilor străini.
Scrierile sadoveniene, cu bune
şi mai puţin bune, culminează cu romanele istorice din care se
conturează nucleul luptei neîntrerupte pentru libertate a moldovenilor,
ca o înţelegere a datoriei transmise prin porunca lui Ştefan de a păstra
Moldova pentru viitorime. Să nu uităm că tot de acolo a plecat
rostuirea unirii românilor şi tot în acea parte de ţară se găsesc
rădăcinile celei mai frumoase grăiri poetice româneşti.
Urmărind
încrengătura de idei desprinse din şirul istorisirilor, reies câteva
aspecte care pun în lumină factori dătători de tărie celor care n-au
acceptat umilinţa. Inspirându- se din cronicile vremii, Mihail Sadoveanu
aşterne, nu fără intervenţia fanteziei, pagini de vibrantă dorinţă de
libertate, care a turnat putere în braţul moldovean, care a transformat
în viteji de poveste pe feciorii Vrancei, care a clădit zid de netrecut
din ciobanii munţilor prăvăliţi peste balaurul otoman.
Atribuindu-i
marelui romancier - considerat cândva creator al epopeii naţionale -
semnificaţia de „punte peste Prut”, punem în balanţa judecăţii drepte
prezenţa spiritului Sfântului Ştefan, care a implantat în vechea Moldovă
însemnele izbânzilor sale, marcate prin domuri înălţate drept
recunoştinţă lui Dumnezeu, mănăstirile la care şi astăzi ne închinăm cu
pioşenie. Acest spirit înlănţuie toate acţiunile romanelor istorice
plăsmuite de autor.
Prezent direct ca personaj în trilogia „Fraţii
Jderi”, Ştefan cel Mare, având alături pe „oamenii Măriei Sale”, nu
pleacă la luptă înainte de a asista la slujba de binecuvântare a oştii.
Încărcat cu credinţa în dreapta biruinţă, Ştefan frânge visul de
expansiune peste întreaga Europă al Imperiului Otoman, izbândă datorată
faptului că toţi moldovenii devin „oamenii Măriei Sale”. Spre
justificata mândrie românească, în muzeul Mănăstirii Putna, stă scrisă
pe plachetă mare mărturia elogioasă a unui cronicar polonez, care
atribuie lui Ştefan cel Mare titlul de voievod, apărător al Europei.
Străbătând
veacurile, duhul lui Ştefan cheamă mai departe la luptă contra
asupritorilor, îmbărbătează pe urmaşi cu spiritul dreptăţii în acţiunea
de a-şi apăra viaţa, bunurile şi demnitatea. Mihail Sadoveanu urmăreşte
destinul foştilor oşteni ai marelui voievod, care se pieptoşează, în
trecerea vremii, cu certificatul de răzeş, adică luptător răsplătit de
domn pentru fapte vitejeşti. Meritul marelui povestitor constă în
dezvăluirea dovezilor de semeţie răzeşească din generaţie în generaţie,
aşa cum se întâmplă în romanul „Neamul Şoimăreştilor”, în care
colectivitatea din ţinutul Orheiului nu acceptă umilinţa asupririi
boierilor aflaţi sub oblăduirea domniilor trădătoare. Tudor Şoimaru, fiu
de răzeş, plăteşte cu dreptate boierului Orheianu care i-a ucis tatăl,
restabilind drepturile obştii răzeşeşti asupra pământurilor luate de
boier.
Dar ideea legăturii dintre generaţii, care duce în timp faima
voievodului cel Mare, străbate istoria Moldovei ca un pronunţat fir
roşu, învăluind în desfăşurarea lui figura lui Tudor Şoimaru, bătrân cu
plete albe şi orb, prezent la curtea Ducăi- Vodă, unde îl mustră pe
nemilosul domn pentru fărădelegile sale faţă de cei obidiţi şi lipsiţi
de apărare: „… nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se suie pănă la cer
plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei neînţelepţi şi orbi te
blastămă să mori neiertat şi singur”. Ameninţat cu moartea pentru
îndrăzneală, bătrânul rămâne demn, fără teamă în dojana sa: „… aştept să
mă loveşti, ca să pier de buzduganul măriei tale, cum a pierit şi
părintele meu de buzduganul lui Aron Vodă” („Zodia cancerului sau vremea
Ducăi-Vodă”, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 207)
Aceeaşi idee
care, în concepţia scriitorului, alcătuieşte osatura istoriei
libertăţii şi independenţei Moldovei, cu toate momentele ei de vânturare
a unor domnii nedemne, se conturează şi în „Nicoară Potcoavă”, al cărui
fir narativ înşiră aventurile fiilor lui Ion Vodă cel Cumplit, în
încercarea de a pedepsi pe trădătorii şi ucigaşii tatălui lor.
Încrederea scriitorului că Moldova îşi va păstra prin veacuri demnitatea
înscăunată de Ştefan cel Mare îşi găseşte expresia în mesajul eroului
Nicoară Potcoavă, aflat pe eşafod: „Din sângele meu va creşte
răscumpărarea cum creşte grâul dintr-o sămânţă”. Tot astfel, un martor
la supliciu, povesteşte că „Măria sa Nicoară a trecut ca un vis al
moldovenilor. Din duhul său, care nu se stânge, ne-om aprinde noi şi
alţii de după noi, cum se aprinde lumina din lumină” („Nicoară
Potcoavă”).
Că moldovenii l-au canonizat demult pe Ştefan, alăturând
numelui său atributul „cel Sfânt”, o dovedeşte simţul datoriei ostăşeşti
al unor bieţi paznici ai Cetăţii Neamţului, care îndrăznesc să se opună
faimoasei armate a regelui Sobieski, refuzând să se predea la somaţie
şi închizând porţile „să nu zică leahul c-au intrat într-o românească
cetate ca-ntr-o ţarină pustie” (C. Negruzzi, „Sobieski şi românii”),
reuşind să atragă admiraţia orgoliosului rege.
Mai aproape de veacul
nostru, străbate mândria răzeşească în prezentarea de către Ion Creangă a
satului Humuleşti: „… sat vechi răzeşesc, întemeiat în toată puterea
cuvântului” („Amintiri din copilărie”).
El însuşi descendent din mamă
moldoveancă, poartă în sânge spiritul de justiţiar preluat din trăirile
poporului. Povestirile sale, pronunţă condamnare la adresa celor
puternici şi răi ori dau curs acţiunii de pedepsire cu dreptate a
faptelor criminale, ca în „Judeţ al sărmanilor” şi în „Baltagul”.
Opera
lui Mihail Sadoveanu nu poate fi scoasă în afara valorilor literare
naţionale, atâta vreme cât în paginile creaţiei sale stă scrisă o
frământare de veacuri a acestei părţi de Românie. Municipiul Alba-Iulia
păstrează o legătură de suflet cu Mihail Sadoveanu, omagiind jertfa
fiului său în al doilea război mondial, soldatul Paul-Mihu Sadoveanu, al
cărui mormânt se află în Cimitirul Eroilor din oraşul nostru.
AUTOR GEORGETA CIOBOTA
SURSA condeiulardelean.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu