MERITA VICTOR PONTA TITLUL DE DOCTOR IN DREPT?

Vestile bune par sa-l copleseasca in ultima vreme pe primul-ministru al Romaniei.

Ministerul Educatiei si-a asumat public decizia de a nu-i retrage titlul de doctor, ignorând dovezile clare de plagiat si consfintind sufocarea autonomiei universitare. Sa nu uitam ca afirmatia publica a neretragerii titlului de doctor vine ca urmare a cererii Universitatii din Bucuresti pe care, iata, o vedem pusa la colt, pentru amestec in treburile statului. Caci vezi, draga doamne, nu avea competenta sa se pronunte asupra retragerii unui titlu academic pe care ea insasi l-a emis.
In ciuda plagiatului evident, sondajul “Barometrul de opinie publica – Adevarul despre România” comandat de “Adevarul ” si realizat de INSCOP Research, il da in acest moment pe Victor Ponta invingator, indiferent de candidatul impotriva caruia ar concura pentru functia de presedinte al Romaniei. Potrivit acestui sondaj, romanii par a-i da dreptate lui Victor Ponta insusi care, in decembrie 2012, dupa alegeri, spunea cu satisfactie: ” Asa suntem noi, plagiatorii, mai votati, ce sa facem, decat ceilalti, cu usturoiul”.
Cum sa intelegem toate aceste lucruri ? Pana la urma, merita sau nu merita Victor Ponta titlul de doctor in drept ?

Ca sa raspundem acestor intrebari e nevoie sa intelegem mai intai ce este meritul si cine-l legitimeaza intr-o societate. Trebuie astfel sa mentionam ca meritul nu e un dat, nu e stabilit de cineva dinafara si impus tuturor, el este o constructie sociala. Cu alte cuvinte meritul este ceea ce societatea româneasca defineste, masoara si legitimeaza ca atare. Meritul definit si legitimat social devine principiu fundamental intr-un sistem de recompensa numit meritocratie (fiecaruia dupa cât merita).
E insa iluzoriu sa vorbim de meritocratie si de merit fara a preciza cu mai multa claritate ce se afla exact in spatele acestor notiuni, mai precis cine anume masoara ceea ce intelegem prin merit.
In societatile moderne, scoala e prima institutie care e legitimata social sa furnizeze unitatea de masura a meritului. Iar institutia scolara masoara meritul in functie de efortul depus pentru a realiza o anumita activitate.

In problema plagiatului pe care incercam sa o intelegem aici intalnim diferite forme a ceea ce am numit institutie scolara in sens larg cum ar fi universitatea sau specialistii români si straini care s-au pronuntat clar asupra acestei probleme. Ne mai intalnim si cu reprezentarea plagiatului in alte societati, cum e cea germana, de exemplu. Pentru toti acestia, meritul e masurat in functie de efortul depus pentru a realiza o teza de doctorat. Plagiind sau, altfel spus, copiind de la altii inseamna ca nu ai depus efort suficient, iar in plus, fiind vorba despre furt intelectual, ai incalcat si un principiu de moralitate.

Pentru a masura insa meritul in acest fel si a dezvolta asemenea reprezentari despre sistemul meritocratic de recompensa e nevoie sa ai incredere in scoala si in valorile pe care aceasta le promoveaza. Or, in Romania, institutia scolara este discreditata: “scoala scoate tâmpiti”, iar universitatile sunt “fabrici de diplome”. Cu alte cuvinte, in ochii românilor institutia de invatamant nu este legitima sa produca masura de efort care sa defineasca ce inseamna merit sau nemerit.
In aceste conditii, in Romania, o asemenea masura de efort in baza careia se apreciaza meritul este stabilita fie de putere, fie de hazard. Cu alte cuvinte, meritocratia de tip scolar (bazata pe principiul fiecaruia dupa efortul depus) e inlocuita la români de meritocratia politica (fiecaruia dupa câta putere are) si de meritocratia aleatorie (fiecaruia dupa cât noroc are).

Combinatia otravita dintre putere si hazard din sistemul meritocratic legitimat de români face ca raspunsul la intrebarea din titlu sa fie urmatorul: Da, Victor Ponta isi merita titlul de doctor deoarece neincrederea românilor in educatie i-l legitimeaza din plin. Are multa putere, dupa cum arata sondajele. Si mai are si destul noroc. Deocamdata.
AUTOR ADRIANA GORGA
SURSA contributors.ro 

DIN LAC IN PUT

Sub presiunea publică și cea a opoziției, ministrul Educației Ioan Mang s-a înduplecat ieri să își dea demisia. Cel supranumit „greu de demis” nu a mai rezistat deficitului de imagine creat de plagiat grosolan din lucrarea sa de doctorat și și-a anunțat demisia după ce Ponta trimisese după el „portăreii” de la Academia Română. Într-o conferință de presă ținută ieri, Ponta a anunţat că Ioan Mang a solicitat să fie eliberat din postul de ministru al Educaţiei, cerere pe care a acceptat-o pentru a-i permite acestuia ca, fără presiunea portofoliului, să "restabilească adevărul" în urma acuzaţiilor de plagiat. Interimatul la conducerea ministerului va fi asigurat de către ministrul delegat pentru Dialog Social, Liviu Pop, urmând ca în termenul legal de 45 zile să fie nominalizat un alt ministru. Liviu Pop este un sindicalist al FSLI, fapt ce demonstrează încă o dată că sindicatele din România se află în siajul PSD. Mai precis al clasei politice și servesc mai puțin interesele oamenilor pe care îi reprezintă și cărora li se pretinde o cotizație lunară abuzivă. Tocmai într-un astfel de scandal este implicat și FSLI-ul lui Liviu Pop, după ce în toamna anului trecut Ministerele Educației și cel al Administrației și Internelor au interzis o practică ce devenise regulă în relaţia dintre unităţile de învăţământ, angajaţii acestora şi sindicate.

Pop, un agramat avid după bani

Potrivit ordinului de atunci, unităţile de învăţământ nu mai au aveau voie să reţină automat cotizaţiile sindicale din salariile cadrelor şi nici ratele acestora la Casele de Ajutor Reciproc sau la bănci. Practic, acest ordin le-a luat pâinea de la gură sindicatelor care au strâns averi colosale din astfel de cotizații impuse muncitorilor pe care îi reprezintă. Mai mult, Liviu Pop este unul dintre sindicaliștii care a acționat în instanța statul român din această cauză. Curtea de Apel București a respins la începutul acestui an cererea de suspendare a executării unor acte ce scot de pe statul de plata cotizația de sindicat a profesorilor. Aproximativ 23.000 de cadre didactice plăteau cotizație la sindicat, suma totala virata direct în bugetele sindicatelor fiind anul trecut de aproape 70 de milioane de lei. Liderii de sindicat sunt nemulțumiți de modificarea inițiată de Ministerul Educației, întrucât de acum înainte vor fi nevoiți sa-i convingă pe oameni ca merita banii respectivi, iar organizațiile concurente vor lupta pentru fiecare posibil membru cotizant. Din această categorie de „nemulțumiți” a făcut parte și Liviu Pop, care acum este instalat de PSD în această funcție. Liviu Marian Pop, profesor şi lider al Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ, ministru delegat pentru Dialog social şi nominalizat interimar pentru portofoliul Educaţiei după demisia ministrului Ioan Mang, acuzat de plagiat, a avut, în 2010, un venit de patru ori mai mare de la sindicat decât de la catedra de matematică a liceului la care predă.  Totodată. Pop a scris greşit, atât în CV-ul postat pe blogul personal cât şi în declaraţia de avere din 2011, numele academicianului inginer Anghel Saligny, care dă numele liceului la care este profesor de matematică de şapte ani, Colegiul Tehnic "Anghel Saligny", folosind doi de "y". Între "competenţele" şi "abilităţile sociale" ale sale, Pop enumeră spiritul organizatoric, "receptivitatea şi flexibilitatea la nou", faptul că este "uşor adaptabil" şi respectuos cu cei cu care lucrează. Am putut observa „adaptabilitatea” sa foarte lesne când din sindicalist a devenit cu acte în regulă doar un instrument politic.
AUTOR DRAGOS STANCULESCU
SURSA CURENTUL 

PREMISA IMPOSTURII UNIVERSITARE

Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar roamânesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).
La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, universităţile înşile în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina transparenţă a sistemului.
În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În mod cert, dacă presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a “amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea răspândirii ei.

CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi. Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul, cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi, etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi: lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)

Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10) sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne, măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o “Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10 autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? – nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum studenţii se înoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid – economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”, iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”: într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă: cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior – profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea “Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe similarităţi.

Neîndoielnic, lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune (ba poate chiar mai bine, având în vedere că, de la un anumit nivel încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi “documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de rasism), dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau salariile. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”, s-a dovedit a fi un cadou otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându-se în universităţi, în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau relativ constante), acum, dintr-o dată, salariile acestor profesori au început să apese asupra bugetului. Şi asta deoarece s-a descoperit că profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. Mai mult: un nou eşalon venea, cu viteza avalanşei, pentru a accede la singurul salariu adevărat din învăţământ. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor, tare ma tem că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi întreţine doar cel mai mare grad universitar. Drept care logica financiară a decis: cine s-a ajuns, s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în România Principiu cu P mare); cine nu, nu. Adăugaţi la toate acestea şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale), şi obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine dramatic. Peste noapte, acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de teste” te făceau profesor, au început să se interpună “criterii”, “metodologii”, “cerinţe”, etc. din care nimeni nu înţelegea nimic. Şi pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume, i s-a spus ISI. Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii, mai sperioşi de felul lor, s-au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze), dar toţi au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că, de aici înainte, sub semnul lui le va sta viaţa în universitate.

Drept care a început goana după ISI. Pe parcurs oamenii au mai aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea multe în lume, că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi cele tehnice. Mai mult, că la poşta redacţiei lor se face coadă cu anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într-acolo îi va fi publicat vreo dată. Mai ales acest lucru a avut efecte cutremurătoare: dacă e aşa, adio avansare. Numai că providenţa i-a salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Iar acestea sunt, cel mai adesea, simple instrumente de înregistrare, care primesc şi consemnează orice. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios: nu ne publică străinii în ISI-urile lor; nu-i nimic, via BDI ne facem ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. Această bruscă convertire s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Toate “Analele” universităţilor – cel mai adesea fascicole serbede editate doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în titlu), s-au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”. În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”, de preferinţă fie cunoştinţe personale, fie profesori de la nenumăratele universităţi americane care nu joacă în Ivy League. Greu de spus dacă cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi dau acordul, probabil România nu le spunea mare lucru, dar – la fel de probabil – poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi board-uri. Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la Piteşti, ţara s-a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI. Mai mult, în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor, fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. În general trimitea texte (greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine intenţionat şi, în rest, publicau – neapărat în engleză – vechii colaboratori ai “Analelor”. E drept că traducerea într-o limbă străină dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Totuşi, se cuvine să ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. Teoretic, ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră, fie abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de date cunoscute, fie luări de poziţie – argumentate – în marginea faptelor/teoriilor propuse de alte articole. Toate acestea le fac să fie actuale, vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor. BDI-urile noastre de curte, făcute nu născute, publică de-a valma tot ce se-ntâmplă să trimită străinii, dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam – noi, spoit cu ceva tabele, grafice (dacă se poate colorate) şi inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese, mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe internet. Rezultatul? Nişte fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile “Anale” şi pe care, în general (şi în ciuda bazelor de date internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea, dar pentru clasificarea cărora s-a făcut o comisie la Minister La fel ca şi “Introducerile” şi “Testele”, şi aceste pastişe ale revistelor academice sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV, al doilea – să nu fie citite. Conţinutul lor poate fi oricare – şi independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin probabil să le citească, iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea travaux-uri; ar fi prea de tot să le şi citească.

(Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident; ştiu de asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Nu despre ele vorbesc aici, ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din nevoia de-a pune ceva in CV, care – tocmai prin caracterul lor inflaţionar – riscă să le marginalizeze, inregistrându-le ca simple titluri printre altele, pe cele meritorii.)
Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”, “Testele” şi cele mai multe BDI-uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe şi colocvii, neapărat internaţionale) e una simplă, dar eficientă: aceea că nu sunt citite. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a universităţilor româneşti. Iar universitarii noştri se cunosc prea bine între ei ca să nu ştie ce, cum (şi de ce) citesc. Şi, de vreme ce nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în engleză, nu şi citesc), ce mai contează ce conţin? În egală măsură e greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile adevărate altfel decât prin interpuşi sau, în cel mai bun caz, pentru a culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to date cu trendul din lumea bună. Cine să-i verifice dacă umplu pagini întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă, ori, dimpotrivă, dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt “contribuţii majore”; din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor la un simpozion intră la n rubrici (participare, “key speaker”, revistă locală, volum al conferinţei, culegere de articole proprii, etc.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti. Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le reneagă. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi fiind doar dezvăluirea cacealmalei, ci şi faptul că un evreu, un japonez şi un taiwanez chiar le-au citit.
CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Nimeni nu mai stă să le parcurgă, să-şi dea cu părerea asupra lor, să le judece, să le includă într-un dialog mai larg. Ele doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. Multiplele comisii de calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi vor cifre. Calitatea se exprimă în cantitate, tot aşa cum conţinutul se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”, căci orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). Nu asta spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”, scientometria, care are toate şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau aşa şi totul se joacă pe grosimea CV-ului, independent de orice valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a conţinutului lui, atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.

De altfel, fapt simptomatic, nici o televiziune nu s-a gândit la un lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui Mang la dezvoltarea domeniului comun. Poate atunci s-ar fi văzut mai bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie, alţii lăsându-se seduşi de muzica ei atonală), lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi domeniu, absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect împărtăşit contre tout espoir. Din toate aceste absenţe şi-a brodat D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii universitare, singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea învăţământului românesc.
AUTOR MIHAI MACI
SURSA www.contributors.ro