MERITA VICTOR PONTA TITLUL DE DOCTOR IN DREPT?

Vestile bune par sa-l copleseasca in ultima vreme pe primul-ministru al Romaniei.

Ministerul Educatiei si-a asumat public decizia de a nu-i retrage titlul de doctor, ignorând dovezile clare de plagiat si consfintind sufocarea autonomiei universitare. Sa nu uitam ca afirmatia publica a neretragerii titlului de doctor vine ca urmare a cererii Universitatii din Bucuresti pe care, iata, o vedem pusa la colt, pentru amestec in treburile statului. Caci vezi, draga doamne, nu avea competenta sa se pronunte asupra retragerii unui titlu academic pe care ea insasi l-a emis.
In ciuda plagiatului evident, sondajul “Barometrul de opinie publica – Adevarul despre România” comandat de “Adevarul ” si realizat de INSCOP Research, il da in acest moment pe Victor Ponta invingator, indiferent de candidatul impotriva caruia ar concura pentru functia de presedinte al Romaniei. Potrivit acestui sondaj, romanii par a-i da dreptate lui Victor Ponta insusi care, in decembrie 2012, dupa alegeri, spunea cu satisfactie: ” Asa suntem noi, plagiatorii, mai votati, ce sa facem, decat ceilalti, cu usturoiul”.
Cum sa intelegem toate aceste lucruri ? Pana la urma, merita sau nu merita Victor Ponta titlul de doctor in drept ?

Ca sa raspundem acestor intrebari e nevoie sa intelegem mai intai ce este meritul si cine-l legitimeaza intr-o societate. Trebuie astfel sa mentionam ca meritul nu e un dat, nu e stabilit de cineva dinafara si impus tuturor, el este o constructie sociala. Cu alte cuvinte meritul este ceea ce societatea româneasca defineste, masoara si legitimeaza ca atare. Meritul definit si legitimat social devine principiu fundamental intr-un sistem de recompensa numit meritocratie (fiecaruia dupa cât merita).
E insa iluzoriu sa vorbim de meritocratie si de merit fara a preciza cu mai multa claritate ce se afla exact in spatele acestor notiuni, mai precis cine anume masoara ceea ce intelegem prin merit.
In societatile moderne, scoala e prima institutie care e legitimata social sa furnizeze unitatea de masura a meritului. Iar institutia scolara masoara meritul in functie de efortul depus pentru a realiza o anumita activitate.

In problema plagiatului pe care incercam sa o intelegem aici intalnim diferite forme a ceea ce am numit institutie scolara in sens larg cum ar fi universitatea sau specialistii români si straini care s-au pronuntat clar asupra acestei probleme. Ne mai intalnim si cu reprezentarea plagiatului in alte societati, cum e cea germana, de exemplu. Pentru toti acestia, meritul e masurat in functie de efortul depus pentru a realiza o teza de doctorat. Plagiind sau, altfel spus, copiind de la altii inseamna ca nu ai depus efort suficient, iar in plus, fiind vorba despre furt intelectual, ai incalcat si un principiu de moralitate.

Pentru a masura insa meritul in acest fel si a dezvolta asemenea reprezentari despre sistemul meritocratic de recompensa e nevoie sa ai incredere in scoala si in valorile pe care aceasta le promoveaza. Or, in Romania, institutia scolara este discreditata: “scoala scoate tâmpiti”, iar universitatile sunt “fabrici de diplome”. Cu alte cuvinte, in ochii românilor institutia de invatamant nu este legitima sa produca masura de efort care sa defineasca ce inseamna merit sau nemerit.
In aceste conditii, in Romania, o asemenea masura de efort in baza careia se apreciaza meritul este stabilita fie de putere, fie de hazard. Cu alte cuvinte, meritocratia de tip scolar (bazata pe principiul fiecaruia dupa efortul depus) e inlocuita la români de meritocratia politica (fiecaruia dupa câta putere are) si de meritocratia aleatorie (fiecaruia dupa cât noroc are).

Combinatia otravita dintre putere si hazard din sistemul meritocratic legitimat de români face ca raspunsul la intrebarea din titlu sa fie urmatorul: Da, Victor Ponta isi merita titlul de doctor deoarece neincrederea românilor in educatie i-l legitimeaza din plin. Are multa putere, dupa cum arata sondajele. Si mai are si destul noroc. Deocamdata.
AUTOR ADRIANA GORGA
SURSA contributors.ro 

O DEMISIE BINE CONTROLATA

Dacă ar fi să ne luăm după autoproclamatul lider al mişcării din Piaţa Universităţii, un anume domn Crăciun, parcă scos din pălărie de Structuri pentru a înnoi clasa politică autohtonă, demisia lui Emil Boc e o primă victorie a ieşirii în stradă.

Autointitulându-se şi el trimis al străzii în palatele boierilor, Crin Antonescu, acest “sans-culottes” al României înghețate, s-a fălit, la rându-i, cu o victorie. De angajaţii lui Dan Voiculescu nu  mai vorbesc. Pentru ei, tot ce se întâmplă în România ultimului timp, de la iarna benefică pentru semănături şi până la ultima cucerire a Cruduţei sunt victorii ale clăcilor la care e prezent, printre altele, speculantul imobilar Cornel Nistorescu.

Aş fi tentat să cred că Emil Boc a demisionat ca  o victorie a ieşirii în stradă şi pentru că însuşi premierul plecat a făcut trimitere la bombănelile populare.
Şi dacă aş lua în serios cuvintele pompoase ale politicienilor despre disponibilitatea lor de a se sacrifica pe altarul intereselor naţionale,  l-aş propune pe Emil Boc, fără să clipesc, pentru Panteonul autohton care nu s-a construit încă.

Aş fi tentat să cred în varianta cu victoria Poporului revoltat şi pentru că distinşii analişti occidentali nu s-au sfiit să  identifice în momentul de luni o dovadă a democraţiei exemplare din România.

E drept, ei s-au grăbit imediat să-l  dea pe Emil Boc drept exemplu lui Bashar Al Assad al Siriei, dovadă că mintea analiştilor occidentali nu întrece totdeauna nivelul de genunchi al broaștei și nivelul  analiştilor români.

M-aş precipita să văd în demisia lui Emil Boc orice victorie vreţi – a democraţiei, a protestelor de stradă, a caracterului – şi să scarpin un pic pe burtă poporul ghiftuit de manele dacă n-aş fi dibuit câteva fapte mai aparte:

1) Emil Boc a demisionat luni dimineaţa, fără ca în ordinea socială, politică şi meteorologică a României să se fi întâmplat ceva peste noapte.
Cum demisia nu e punctul culminant al unui şir de declaraţii, reuniuni şi intrigi prin boscheți, putem susţine, fără a greşi, că nu se întâmpla nimic dacă Emil Boc rămânea premier până la trecerea codului portocaliu.

2) Emil Boc e primul premier din istoria postdecembristă care nu numai că demisionează cu scandal, dar mai mult, demisionează fără să i-o fi cerut cineva public.

E drept, au fost în ultimele zile ştiri pe surse (adică pe intoxicare) despre un soi de ziceri prin încăperi  ale unor lideri PDL, au fost şi formulări publice blânde ale altor lideri, în genul, e nevoie de o schimbare.

Un lucru e însă sigur . N-au existat până luni dimineaţa nicio declaraţie publică în care să se ceară demisia lui Boc şi niciun document PDL care să-i dea un ultimatum. E suficient să raportăm demisia lui Emil Boc la dramele naţionale provocate de plecarea altor premieri, pentru a observa imediat diferenţa.
Petre Roman a demisionat în septembrie 1991, numai după ce Capitala a fost trecută prin focul şi para bâtelor minereşti. Pentru ca Victor Ciorbea să demisioneze a fost nevoie de o lună de balamuc.  Radu Vasile a plecat numai după ce Emil Constantinescu a încălcat Constituţia.

Notând deosebirea dintre demisia lui Emil Boc şi demisiile celorlalţi n-o fac pentru a înşira despre fostul premier rânduri gen Cântarea României, deşi un cuvânt de apreciere ar merita. O fac pentru a semnala că demisia a fost astfel gândită încât Emil Boc să plece cu un capital electoral crescut.

Celor două fapte de mai sus, să le adăugăm un altul. Duminică după-amiază, Delegaţia Economică a FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană a prezentat concluziile ultimei deplasări în România. Concluziile care par, prin lucrurile bune spuse despre guvernul Boc şi, implicit  despre premierul Boc, scrise de un jurnalist de la un organ de presă guvernamental. A doua zi, dimineaţa, când toată România s-ar fi aşteptat ca Emil Boc să vină la serviciu revigorat de aceste laude, ne-am trezit cu demisia.

De ce luni dimineaţă şi nu luni după-amiaza? Pentru că luni dimineaţa era primul moment de după plecarea Delegaţiei, când se putea anunţa demisia. Aşadar, Emil Boc a demisionat nu pentru că românii au ieşit în stradă, nu pentru că i-au cerut-o colegii de partid, ci pentru că aşa era programat de mai mult timp să demisioneze. Avem de-a face astfel cu o demisie controlată până la ultima virgulă. Rămâne de văzut dacă şi restul procesului va fi la fel de bine controlat!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro