Se afișează postările cu eticheta basarabia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta basarabia. Afișați toate postările

miercuri, 25 ianuarie 2012

CRIZA ROMANEASCA

Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de 18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta? Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face? Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia? Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.
 
Referitor la aceste proteste, ele sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi. Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.
 
Iar România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii, este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot, şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.
 
Ca să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului, astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este vreo societate de binefacere.
 
La fel s-a întâmplat şi în cazul Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi, cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern, către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi 4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale, decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi salva economiile naţionale.
 
O paranteză despre criza începută oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii 1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt, cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această lege abolită, dezastrul era la orizont.
 
În ce sens? În perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte, căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată. Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite, aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică, generată de creditul excesiv.
 
Aşa s-a declanşat criza din 2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra, globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume. Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?
 
Indiferent de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune, apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea depresiune este mai sus decât precedenta.
Până la urmă, criza actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme. Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul. Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea numită, despre care vorbeam la începutul articolului.
 
Criza ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza, aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate, amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom ieşi din ea.
Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze, este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate deja în stradă?
 
Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente. Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.
Să fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La 21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici jumătate din cea  a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti, estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?
O altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi. Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.
Pe lângă faptul că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.
 
Ori, când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea, dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?
Realitatea este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost, astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai puţin în România.
Mergând mai departe, referitor la dialogul autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume,  nu vei vedea vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou descoperite veleităţi politice.
 
De aceea, manifestanţii îşi exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect, ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din partea autorităţii să discute cu ei.
Revendicările comune şi clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu, România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea, fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel de naiv.
 
Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii, să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.
Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.
AUTOR CRISTIAN NEGREA
SURSA www.ziaristionline.ro 

duminică, 23 octombrie 2011

LUPTE ANTIBOLSEVICE DUPA UNIRE

Deja către sfârşitul lui ianuarie 1918, teritoriul Basarabiei era aproape complet curăţat de plaga bolşevică. Armata română disciplinată, motivată, dornică de revanşă, a reuşit cu preţul unor lupte grele să cureţe întreg teritoriul până la Nistru, obligând bandele ruseşti să fugă dincolo de râu, aducând liniştea şi pacea atât de necesară populaţiei basarabene greu încercate. Nu mai erau bande de soldaţi care jefuiau, violau, incendiau şi omorau totul în calea lor. În locul lor veniseră soldaţii români care aveau ordine stricte să nu se amestece în disputele politice. Au fost primiţi prin sate cu pâine şi sare, au fost invitaţi pe la cumetrii sau nunţi, ofiţerii români au năşit cupluri sau copii basarabeni, şi pretutindeni s-au comportat cu onoare, făcând cinste armatei române. Ţăranii basarabeni erau lămuriţi acum, nu le mai trebuiau demonstraţii, se înţelegeau perfect în limba română cu aceşti soldaţi despre care lise spunea că sunt moşieri. De fapt, în discuţiile, şezătorile la care au participat în comun, a fost limpede pentru toată lumea că sunt acelaşi popor, spre deosebire de stăpânii ruşi de până atunci care nici nu vorbeau limba lor, ba mai mult, îi tratau cu dispreţ ca şi pe un popor inferior.

Despre cultura românilor

În această idee trebuie menţionate scrierile autorilor ruşi care permanent încercau să acrediteze ideea conform căreia moldovenii, şi prin extensie românii, sunt un popor inferior care au avut norocul să fie „civilizaţi", prin cucerire bineînţeles, de cultura superioară a poporului rus. Aici sunt mari semne de întrebare. În primul rând, nu cred că mujicul rus de rând era cultural superior ţăranului basarabean sau român, ba dimpotrivă. De sute de ani cercetătorii continuă să descopere noi şi noi comori artistice din sufletul ţăranului român, nu degeaba folclorul nostru este poate unic în lume. „Veşnicia s-a născut la sat" spunea Lucian Blaga, şi avea mare dreptate. Iar noi încă tot mai descoperim bucăţi din această veşnicie, din acest patrimoniu unic şi nepieritor al poporului român. Toţi marii autori, scriitori, compozitori români, şi-au extras inspiraţia de la rădăcini, din arborele imens al creaţiei populare, care încă este departe de a-şi fi epuizat tainele. Folclorul nostru este unic în lume la fel ca şi poporul român, „o enigmă şi un miracol", după cum spunea istoricul Gheorghe Brătianu, ucis de comunişti în închisoarea de la Sighet în 1953.
Marii noştri savanţi, Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor, marii noştri filozofi, mândria universităţilor din lume, Eugen Ionesco, Cioran şi mulţi alţii, şi-au extras seva din acest arbore al culturii populare, atât de vie şi atât de necunoscută chiar şi astăzi. Să mai spunem că riturile noastre de sărbători încă sunt enigme pentru cercetători din întreaga lume? Că DOINA, acest cuvânt sfânt pentru orice român, nu are echivalent în nicio limbă a pământului?
Grecii au un folclor populat de zei, grecii sunt unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, cu o civilizaţie înfloritoare. Legendele Olimpului au fost şi sunt studiate în întreaga lume. Spre deosebire de ei, românii au un folclor poate mai bogat, populat de eroi. Sunt eroi care luptă pentru biruinţa binelui, printre personaje fantastice care ar putea să facă să pălească clişeele preluate cu elfi, dragoni, orci sau alte închipuiri mitologice. Noi îi avem pe Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Harap Alb şi mulţi alţii. Folclorul nostru este populat cu balauri, iele, vrăjitoare, pitici, spâni, dar şi cu personaje din creştinătatea timpurie, ca şi Sfânta Vineri. Nu prea ştiu să fi dat ceva comparativ cultura populară rusă, chiar şi în materie de legende şi balade cred că le suntem superiori.
Tot timpul ruşii, în cursul expansiunii lor şi-au motivat tendinţele cum au putut mai bine, sub semnul eliberării creştinilor de sub jugul păgân, apoi când au cotropit creştini, în numele ortodoxiei, când au ajuns să cotropească popoare ortodoxe, în numele civilizării lor de către cultura rusească superioară. A apărut comunismul, un alt pretext spre expansiune, în numele „eliberării" proletariatului mondial. După căderea comunismului, este coaptă ideea panslavistă. În momentul în care Rusia a cotropit teritorii poloneze sau româneşti, ideea civilizatoare a ocupaţiei nu prea a stat în picioare, deoarece atât nobilii polonezi, cât şi boierii români aveau un nivel cultural net superior nobilimii ruse. Acesta este unul dintre motivele tendinţei continue de rusificare a elitelor, iar mai apoi, în timpul comunismului, când s-a văzut că această politică nu dă rezultate, pur şi simplu de masacrare a acestor elite. Preoţi, învăţători, cărturari, intelectuali, toţi cei ce aveau rolul de a lumina poporul, inclusiv ţărani înstăriţi au fost exterminaţi. Katyn, Gulag, cuvinte devenite comune acum.
De ce nu au reuşit ruşii, cu aşa zisa lor civilizaţie superioară faţă de cea a basarabenilor, să asimileze populaţia basarabeană, inferioară cultural cum ziceau ei comparând-o cu cea a samoazilor? Mai mult, erau învăţaţi ruşi care susţineau că limba moldovenească, respectiv cea română, nu are mai mult de 200 de cuvinte! Atunci, de ce nu au fost asimilaţi basarabenii de marea cultură rusă în mai mult de o sută de ani de stăpânire crudă, la fel cum au făcut cu alte popoare siberiene, printre care şi cel mai sus menţionat, al samoazilor, despre care nimeni nu a mai auzit nimic?
Răspunsul este simplu. O civilizaţie poate fi asimilată doar de o alta superioară, la fel cum românii i-au asimilat pe migratorii care s-au stabilit aici, fie că vorbim de rămăşiţele cumanilor sau ale slavilor. O civilizaţie inferioară nu poate asimila una superioară, o poate doar extermina. Iar românii, ca şi polonezii, erau cultural superiori ruşilor, aşa se explică rezistenţa lor constantă. Un singur exemplu. La începutul secolului XX, în Imperiul Rus funcţionau nouă universităţi (Petersburg, Moscova, Kiev, Kazani, Odessa, Harkov, Varşovia, Tartu, Tomsk) dintre care patru erau înfiinţate de români.

Unirea

Dar românii basarabeni erau deja lămuriţi de ascendenţa şi apartenenţa lor la începutul lui 1918. Proclamarea independenţei faţă de Rusia a venit firesc, prin actul Sfatului Ţării de la 24 ianuarie 1918, o dată cu rezonanţă istorică în inima tuturor românilor. Era logic şi firesc, Basarabia nu mai avea frontieră comună cu Rusia în urma faptului că Ucraina se declarase deja independentă. La 16 martie 1918, apare a doua pretenţie a Ucrainei faţă de Basarabia (prima, din vara lui 1917, a fost respinsă de adunările moldovene cu indignare) a premierului ucrainean Golubovici. Deputaţii din Sfatul Ţării o resping şi pe aceasta, se poate ca această pretenţie directă să fi grăbit actul de la 27 martie 1918.
Între timp, guvernul român condus de generalul Averescu începe negocieri cu Rumcerodul de la Odessa prin intermediul colonelului Boyle. Scopul principal al lui Averescu era fără îndoială eliberarea românilor arestaţi de bolşevici la Odessa. Vorbim aici de oficiali înalţi, inclusiv de generalul Coandă, fostul ataşat român la curtea ţarului pe timpul războiului. Se schimbă o serie de propuneri, printre care bolşevicii cer evacuarea de către români a Basarabiei, în etape, şi lăsarea doar a unei garnizoane de 10 000 de oameni pentru paza depozitelor şi căilor de transport. Deşi au fost unele acorduri în faza iniţială pe timpul negocierilor, până la urmă tratativele au picat odată cu ocuparea Odessei de către austro-germani. Delegaţiile române între timp au fost eliberate. Aceste negocieri au fost folosite ulterior de către istoriografii sovietici pentru a demonstra „ocuparea samavolnică" a Basarabiei de către România. Este un fals, au fost negocieri pe mai multe paliere, inclusiv eliberarea ostaticilor români, regimul de transport şi multe altele. Sunt mai multe aspecte care în mod sigur Averescu le-ar fi urmărit. Odată, dorea să-i liniştească pe Aliaţi că armata română nu-şi împrăştie forţele şi va păstra pe linia frontului suficiente trupe contra germanilor, mai ales după ce ruşii nu mai contau pe frontul românesc, ba dimpotrivă, eram nevoiţi să luptăm şi împotriva lor. Apoi, ţinând cont că eram siliţi să pornim negocierile de pace cu Germania şi Austro-Ungaria deoarece şi ruşii făceau la fel, Averescu nu dorea să dea de înţeles că ar accepta Basarabia ca şi o compensaţie pentru o eventuală pierdere a Dobrogei către bulgari la tratativele de pace. Indiferent, după alungarea Rumcerodului din Odessa de către austro-germani, negocierile deveneau caduce, la fel cum s-a întâmplat şi cu pacea de la Buftea-Bucureşti după înfrângerea Austro-Ungariei şi Germaniei.
Timpul se grăbea, evenimentele se succedau cu repeziciune. Ofensiva austro-germană în Ucraina care a ajuns până la Odessa ne-a făcut să fim total înconjuraţi de Puterile Centrale, ce a mai rămas din România şi Basarabia, două insule înconjurate de inamici, dar menite să devină una singură. Încă de la începutul anului zemstvele (adunările de reprezentanţi) din diferite părţi ale Basarabiei trimiteau Sfatului Ţării telegrame cu rezoluţii în care se cerea unirea cu ţara mamă România. La 27 martie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării, acesta a decis cu 86 de voturi pentru şi 3 împotrivă (Balmez Ştefan, bulgar, Osmolovski Arkadie şi Starenki Mihail, ucraineni), 36 abţineri şi 13 absenţi, unirea Basarabiei cu România. Idealul spre care năzuiseră generații de patrioți mai bine de o sută de ani a devenit realitate prin vot, în mod democratic, în ziua de 27 martie 1918.
"În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ
Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa
Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan"

Recunoașterea Unirii

Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională. Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și U.R.S.S.-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte din tezaurul polonez. Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.
În 1918, bolșevicii fac mai mult decât confiscă tezaurul, dar la intrarea trupelor române în Basarabia îl arestează pe ministrul Diamandi la Petrograd, dar acesta este eliberat la intervenția insistentă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor. Radiograma lui Troțky anunță confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei au fost arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și ai lui la Odessa. La 1 mai, Lenin ne va da ultimatum, ca în trei zile să evacuăm Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată).
La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.
La Paris, rușii albgardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva "țărani basarabeni", dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeană, pe lângă delegația românească la negocieri. Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.
Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliați. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși la 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru asta, dar de fapt nu este așa. Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii spuneau că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia spunând că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.
U.R.S.S. a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei. Au împiedicat-o cu ceva aceste tratate să le ocupe, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939? L-a împiedicat pe Stalin să ia teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța? Pe Stalin, care spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise? În concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu i-ar fi împiedicat să le cotropească atunci când momentul le-ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Brejnev sau Gorbaciov, dacă este vorba de U.R.S.S., Rusia țaristă sau cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a pus și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de O.N.U.?
Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță, în același timp în care făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele. Atunci, de ce nu și Basarabia?
Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator, dar românii vor rezolva problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919 ocupând Budapesta (vezi Războiul româno-ungar de la 1919 din Apuseni pe Tisa și cele două următoare).

Atacuri bolșevice după unire

Frontul de est a rămas problematic după desființarea Ungariei bolșevice de trupele române, aici luptele și provocările vor continua fără încetare. Voi da numai câteva exemple.
Noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1919, județul Hotin, 83 de soldați bolșevici înarmați trec Nistrul, împart arme populației rusofone și îndeamnă la răscoală, în zona localșității Atachi. Coducătorii sunt Liscun și Tocan. Noi treceri de trupe și de arme fac să se extindă mișcarea antiromânească și la Bârnova, Romancăuți, Ocnița (Lipnic), sub conducerea unui anume Maievski. Regimentul 40 Călugăreni, regimentul 35 Matei Basarab și un batalion condus de ofițerul Lascăr intervin. Luptele durează mai multe zile, bolșevicii fiind aruncați peste Nistru. În aceste lupte cade generalul Stan Poetaș, eroul de la Topraisar, Neajlov și Mărășești. Ulterior i s-a ridicat o statuie la Atachi, dispărută după 1940.
După câteva zile, un nou atac prin surprindere asupra Hotinului. Bolșevicii, trecuți peste Nistru, îmbrăcați ca și oamenii locului, surprind pichetele de grăniceri. Soldații români schingiuți, mutilați, cu limbile tăiate și ochii scoși sunt spânzurați de copacii înghețați. Șeful siguranței din Hotin a fost aruncat în puțul fortăreței. Armata română condusă de generalul Davidoglu intervine și aruncă bolșevicii care au scăpat înapoi dincolo de Nistru.
Tactica bolșevicilor se diversifică, îmbinând activitatea subversivă, atacurile armate cu presiunile internaționale. Permanent, în Basarabia, Siguranța statului descoperea și aresta nuclee teroriste care depozitau arme și împărțeau materiale de propagandă bolșevică. După calculul ministrului de interne Gheorghe Tătărăscu, în perioada 1919 - 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste și efectuate 3 002 de arestări. Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicați agenții bolșevici, așa cum a fost de exemplu aruncarea în aer la 10 decembrie 1922 a clădirii siguranței din Tighina. În rest acești agenți asasinau, aruncau în aer poduri și alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichete de grăniceri sau patrule românești. Ciocnirile la graniță cu teroriștii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obișnuit. În grupuri de 15 - 30, uneori mai mulți, treceau înarmați cu pistoale, grenade, explozivi, chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unități ale armatei cu aceste bande. Un exemplu al unei astfel de lupte a fost publicat în ziarul Timpul (Atacuri bolșevice după unire) sub forma raportului prefectului județului Cetatea Albă referitor la atacul bolșevic din 6 - 7 octombrie 1921.
Cea mai spectaculoasă acțiune teroristă bolșevică a fost plasarea unei bombe în Senatul României la 8 decembrie 1920. Bomba, plasată cu o seară înainte între scaunul prezidențial și cel al principelui moștenitor a explodat la ora 14.30 înaintea începerii ședinței, mai devreme decât era programat, și a ucis pe episcopul greco-catolic de Oradea Demetru Radu, pe ministrul justiției Dimitrie Greceanu și pe senatorul Spirea Gheorghiu, ultimii doi câteva zile mai târziu în urma rănilor. Șeful anarhiștilor bolșevici care au pus bomba era Max Goldstein, care încercase în luna precedentă asasinarea lui Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai anticomuniști politicieni români ai vremii, dar atentatul a eșuat, sărind în aer doar o parte a vagonului cu care se deplasa Argetoianu. Max Goldstein a fost arestat și a murit de pneumonie la închisoarea Doftana în 1924.

Tatar Bunar

O altă acțiune de referință a bolșevicilor în Basarabia a fost tentativa de organizare a unei răscoale la Tatar Bunar, în sudul Basarabiei, în 1924, cea mai mare acțiune subversivă bolșevică.
Inițial, bolșevicii au tatonat terenul, mai întâi în reginea de nord, care avea avantajul pentru ei că era populată în parte cu ucraineni. În noaptea de 3 spre 4 iunie 1924, o barcă sprijinită de soldații bolșevici din stânga Nistrului a trecut la Lopatna, atacând postul de grăniceri români cu 15 grenade și peste 400 gloanțe trase din stânga Nistrului. Atacatorii au fost respinși. La 13 august 1924, un detașament de 150 de călăreți sovietici, deci Armata Roșie, trece Nistrul la 30 kilometri de Hotin și jefuiește satul Ianouți. Sunt respinși după o luptă cu cavaleria română.
Se tatonează și în sud, la Limanul Nistrului, la sfârșitul lunii iulie, trei tentative respinse de grănicerii români. Până la urmă se decide asupra sudului, datorită amestecului etnic considerat favorabil de conducerea sovietică. În secret sunt transportate arme și muniții pe mare sau pe lacul Sărățica și sunt depozitate în ascunzători, mai ales în zona localității Tatar Bunar. Acțiunea trebuia coordonată cu una din nord, dar la 1 septembrie 1924 este descoperită de Siguranță o organizație teroristă la Chelmenenț, în județul Hotin. După o luptă aprigă, teroriștii sunt arestați și este descoperită o mare cantitate de armament, această acțiune anihilând acțiunea bolșevică din nord.
Conducătorii acțiunii subversive de la Tatar Bunar au fost Andrei Kliușnikov (cunoscut sub pseudonimul Ninin, rus născut în gubernia Reazan, fost sanitar pe frontul moldovean, apoi conducător al mișcării bolșevice din sudul Basarabiei în 1917-1918), Iustin Batiscev (pseudonim Almazov), Alexandru Dobrovolski (Gromov), Simion Koba (Krasnâi), Statstenco (rus din Ucraina), Barbalat (evreu) și Kolțov (rus).
Acțiunea a început la 11 septembrie 1924. O bandă înarmată condusă de Kolțov a ocupat satul Nicolaevna, 30 km de Cetatea Albă. Au fost uciși primarul, soția lui, un țăran și doi jandarmi. Au început jafurile și distrugerile. Nenin a ocupat Tatar Bunarul, un târg de vreo 10 000 de locuitori și localitățile împrejmuitoare, și a anunțat că Rusia a pornit războiul împotriva României și el este aici să pornească revoluția. A împărțit arme populației rusești și lipovene, silindu-i să ia parte la revoltă. Unii au luat parte de bunăvoie, alții siliți. Au fost tăiate firele de telefon și telegraf, pentru a izola localitatea și s-au dispus patrule pentru ca nimeni să nu poată fugi. Cruzimea a fost fără margini, sediul primăriei a fost incendiat pentru a carboniza cadavrele. Au fost jefuiți comercianții, mărfurile, banii și mijloacele de transport au fost "rechiziționate". Postul de jandarmi a fost atacat de un grup de bandiți conduși de Grigorie Cernenco, comandantul și doi jandarmi fiind uciși. Nenin a răspândit vestea că urmează să sosească două regimente de cavalerie sovietice, dinspre Tighina și Cetatea Albă.
Un grup de teroriști este trimis la Acmanghit, dar șeful postului de jandarmi a reușit să fugă la Sărata, de unde a adunat 40 de civili voluntari și împreună cu ei a pornit împotriva teroriștilor. I-a blocat câteva ore până la sosirea a două companii de soldați români însoțiți de țărani voluntari. În lupta de la Acmanghit, Kolțov a fost ucis.
Armata română și teroriștii s-au confruntat la Tatar Bunar la 17 septembrie 1924. Când rândurile teroriștilor s-au mai rărit, Nenin a dat ordin de retragere spre Nerusai, apoi în dimineața următoare spre Galilești, de unde să ajungă la Vâlcov, pe Dunăre. Un detașament de soldați români i-a încercuit și a capturat 120 dintre ei. Nenin și Batișcev s-au ascuns într-un câmp de porumb, iar în timp ce Nenin dormea, Batișcev i-a furat o valiză cu 200 000 lei și a fugit. În timp ce Nenin se strecura printre saline, un jandarm l-a recunoscut și l-a împușcat. Mai târziu a fost arestat și Batișcev.
Au fost arestate peste 500 de persoane, dintre care doar 9 români. Au fost inculpate 279 de persoane, procesul începând la 24 august 1925 și încheindu-se la 2 decembrie 1925. Sentința a fost confirmată în 1926. Printre avocați au fost prezenți și Henri Barbusse și Henri Torres. Din 279 de inculpați, 85 au fost condamnați la închisoare de la 6 luni la 6 ani, 2 persoane la 15 ani muncă silnică și una (Batișcev) la muncă silnică pe viață.
După eșecul de la Tatar Bunar, Stalin decide înființarea R.S.S. Moldovenească la 11 octombrie 1924, în stânga Nistrului, pentru a servi ca un punct de referință la pretențile sovietice asupra Basarabiei și a României. 8 434 kmp cu o populație de 576 306 locuitori, 60% moldoveni, chiar după statisticile sovietice, care dădeau o populație de peste 500 000 de moldoveni la stânga Nistrului. Capitala a fost inițial la Balta, apoi la 1928 la Bârzula (Kotovsk) și mai târziu la Tiraspol. Chiar la prima ședință a Comitetului Central, la 9 noiembrie 1924, secretarul general al acestei republici, un ucrainean a dezvăluit sensul întemeierii acestei republici sovietice moldovenești: "Trăiască Republica Moldovenească autonomă, leagănul României Sovietice".
Basarabia a rămas a României până la 1940, când tot echilibrul european s-a prăbușit prin alianța dintre Stalin și Hitler. Iar răzbunarea bolșevică pentru umilințele îndurate prin blocarea atât timp a pătrunderii comunismului spre centrul și sudul Europei de către eroica Românie va fi cumplită și nu va ocoli pe nimeni.

Profiluri de eroi

După cum spuneam mai devreme, unirea a fost votată la 27 martie 1918 cu trei voturi împotrivă, un bulgar și doi ucraineni. Pantelimon Halipa ne spune de soarta unuia dintre cei doi ucraineni, Mihail Starenki. După câțiva ani, a plecat în Ucraina lui, la stânga Nistrului, în raiul comunist. Halipa spune că a revenit după nici doi ani, într-un hal de nerecunoscut, slab, cu îmbrăcămintea zdrențuită. Halipa l-a întreținut până și-a găsit un serviciu. În mod sigur că s-a lămurit de binefacerile comunismului, din moment ce a venit înapoi, cum a putut, și nu a fost singurul. Au fost cazuri de evrei, ruși, lipoveni, care în 1940 aruncau cu pietre în armata română ce se retrăgea în urma ultimatumului, iar după un an de stăpânire comunistă, au primit armata română cu flori, apoi la a doua retragere, în 1944, s-au retras în România numai să nu ajungă din nou în raiul comunist. Nu este de mirare atunci că, la 1940, bolșevicii i-au ucis pe membrii Sfatului Țării pe care i-au găsit, nu numai pe cei care au votat pentru unire, ci și pe cei care au votat împotriva unirii.
Voi enumera doar o mică parte dintre patrioții basarabeni care au luptat din răsputeri pentru unire și soarta lor.
Anton Crihan s-a născut la 1893 în satul Sângerei, județul Bălți. La Universitatea din Odessa se întreține lucrând corector într-o tipografie. Izbucnirea revoluției îl aduce la Chișinău, deputat în Sfatul Țării, lider al Blocului Moldovenesc. Ministru adjunct al agriculturii a prezidat comisia care a elaborat instrucțiunile pentru comitetele agrare din Basarabia privitor la împărțirea pământurilor. Arestat de bolșevici la 6 ianuarie 1918, este eliberat de soldații basarabeni și fuge la Iași pentru a chema armata română. Votează unirea și devine deputat de Bălți în Parlamentul României Mari. Doctor în economie politică la Sorbona (1932). În guvernul țărănist din 1932-1933 a fost subsecretar de stat în ministerul agriculturii, în acre calitate a făcut ca Facultatea de Agronomie să se transfere de la Iași la Chișinău. Conferențiar, apoi profesor la această facultate. În 1948 pleacă în străinătate, având soția din Paris. S-a stabilit în Saint Louis, S.U.A., unde a militat constant pentru scoaterea Basarabiei de sub tutela U.R.S.S. și reintegrarea în cadrul statului român. A murit la 9 ianuarie 1993, anul în care ar fi împlinit 100 de ani.
Vasile Gafencu a învățat să scrie în armată. A votat unirea în 1918, apoi s-a înscris la Universitatea din Iași pe care o abandonează din lipsa banilor. Acceptă postul de învățător în satul natal, Sângerei. A fost arestat de sovietici în 1940 și nu se mai știe nimic de el.
Emanoil Catelli, născut 1883, Zgârdești, județul Bălți. Școala militară din Odessa, la 1917 căpitan în armata rusă. Tot la 1917, președinte al Comitetului Național Moldovenesc din Odessa. Membru în delegația basarabeană de la Conferința de Pace de la Paris. În perioada interbelică a fost prefect de Bălți și apoi senator, după care s-a retras în zona natală Împroprietărit cu 50 ha de pământ, datorită faptului că a făcut parte din Sfatul Țării. La 28 iunie 1940 nu a vrut să plece dincolo de Prut, cu toate rugămințile prietenilor. Spunea că „mișcarea noastră națională trebuie să aibă și martiri". Doamne, dar câți martiri a avut! Arestat de N.K.V.D. la 5 iulie 1940, ucis în Gulag, la Sverdlosk, 18.02.1943.
Teodor Neaga, născut la 1880, Dânceni, județul Lăpușna. La 1917 a fost președinte al Congresului Învățătorilor și Profesorilor moldoveni din Basarabia la care s-a hotărât introducerea alfabetului latin și naționalizarea învățământului în Basarabia. A votat unirea, deputat între 1926-1927. Arestat de N.K.V.D. și ucis în Gulag, la Penza, 20.05.1943.
Daniel Ciugudeanu, născut la 1885, Șirăuți, județul Hotin. Absolvă Facultatea de Medicină din Kiev la 1913. Arestat în mai 1912 de ohrana țaristă pentru activitate națională în cadrul societății Deșteptarea din Kiev. În ianuarie 1918 este însărcinat cu formarea unui guvern acceptat de Sfatul Țării la 16 ianuarie. A salutat unirea, a fost ministru fără portofoliu, vicepreședinte al Camerei Deputaților, senator și președinte al Senatului. În vara lui 1940 fondează Cercul basarabenilor, cu scopul de a ajuta refugiații din Basarabia. Din 1941 este mobilizat ca medic militar, pensionat în 1946. Arestat în 1950, moare în închisoare în ziua următoare.
Ion Pelivan, născut la 1876, Răzeni, județul Chișinău. Facultatea de drept a universității din Dorpat (1903). Arestat și condamnat de autoritățile ruse la un an de închisoare și cinci ani de deportare în nordul Rusiei, dincolo de Cercul polar, la Viatka și Arhanghelsk. În colaborare cu Constntin Stere, Emilian Gavriliță și alții fondează primul ziar de limba română Basarabia (1906 - 1907), în timpul revoluției ruse de atunci. Participă la fondarea Partidului Național Moldovenesc în 1917. A fost propus la președenția Sfatului Țării, dar i-a cedat locul lui Ion Inculeț, mai agreat de minoritățile din Basarabia. A votat unirea și a fost membru al delegației basarabene la Conferința de Pace de la Paris, unde a publicat ziarul Viața Basarabiei în limba franceză, precum și o serie de broșuri pentru popularizarea cauzei basarabene. Participant la Conferința de la Geneva (1922), ministru de justiție (1919 - 1920), deputat în mai multe legislaturi. Arestat de comuniștii români și închis la Sighet alături de generația unirii, ca și Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. A murit la 25.01.1954.
Ion Codreanu, numit și Moș Ion Codreanu, născut la 1879 în Ștefănești, județul Soroca, pe malul Răutului, a fost un personaj deosebit, un adevărat fenomen, apropiat mai mult de legendă, la fel ca și un alt Moș de la altă unire, Moș Ion Roată. Viața lui Moș Ion Codreanu este atât de extraordinară, încât pare desprinsă dintr-un roman, dar nu este așa. Moș Ion Codreanu a fost numit așa de către Constantin Stere, mai mare cu 14 ani, dar a fost atît de fermecat de înțelepciunea profundă a acestuia și de dragostea sa de neam încât i-a dedicat și un personaj din cartea sa "În preajma revoluției", cel al lui Ion Coman.
Moș Ion Codreanu era complet analfabet când a fost înrolat în armata țaristă. A învățat carte în armată, de la ofițerii ruși revoluționari. Și-a făcut o cultură rară, de autodidact, învățând germana ca să-i poată citi pe filozofii germani.
În 1905 a luat parte la răscoala de la Brest-Litovsk, înăbușită în sânge. Când s-a tras în răsculați, s-a trântit la pământ, fiind descoperit mai târziu teafăr printre cadavre. În Sfatul Țării a votat unirea, apoi a fost delegat la Conferința de Pace de la Paris. A fost deputat, dar în adâncul său a rămas același țăran îndrăgostit de pământul românesc. Toți cei cu care stătea de vorbă erau fermecați de glasul său și de înțelepciunea vorbelor sale, fie că era vorba Sfatul Țării sau de Parlamentul României. De exemplu, în Parlament, după o polemică cu Nicolae Iorga, în timp ce vorbea, unii din partizanii lui Iorga au început să vocifereze, dar marele istoric s-a întors spre ei strigându-le "Ascultați-l bine pe țăranul acesta, aveți multe de învățat de la el!" Apoi, când a coborât de la tribună, Nicolae Iorga l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat.
La 28 iunie 1940, era la câmp, a fost arestat de NKVD, bătut cu cruzime, schingiuit și torturat, totul numai pentru a recunoaște în scris că unirea de la 1918 s-a făcut sub presiunea și amenințarea baionetei românești. A refuzat cu încăpățânare. A stat în celulă o vreme cu Teodor Neaga. La 25 mai 1941 a fost schimbat cu Ana Pauker, fiind unul dintre cei doi foști deputați din Sfatul Țării arestați de sovietici și care au reușit să scape (celălalt a fost Ion Bivol). A murit la București, la 5 ianuarie 1949.
O vorbă a lui merită a fi amintită: „Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa, noi trebuie să ne apărăm Țara"
SURSA www.istoria.md