MIHAIL SADOVEANU, PUNTE LITERALA PESTE PRUT DESPRE ISTORIA MOLDOVEI

E o mare îndrăzneală să scrii astăzi despre Mihail Sadoveanu, când vântul „democraţiei” animă noi orientări, stârneşte sentimente confuze, iscă sminteli de tot felul. Nu din curaj, ci din respect faţă de condeierul care a lăsat posterităţii cronica vremurilor zbuciumate ale Moldovei, pe când era întreagă, consemnând atât cotidianul vieţii cu primitivismul vremii, cât şi momentele eroice ale frământărilor seculare care au culminat cu înscrierea în analele Europei a figurii luminoase a voievodului Ştefan cel Mare, vrednic păstrător al independenţei moşiei în faţa tuturor jinduitorilor străini.
Scrierile sadoveniene, cu bune şi mai puţin bune, culminează cu romanele istorice din care se conturează nucleul luptei neîntrerupte pentru libertate a moldovenilor, ca o înţelegere a datoriei transmise prin porunca lui Ştefan de a păstra Moldova pentru viitorime. Să nu uităm că tot de acolo a plecat rostuirea unirii românilor şi tot în acea parte de ţară se găsesc rădăcinile celei mai frumoase grăiri poetice româneşti.

Urmărind încrengătura de idei desprinse din şirul istorisirilor, reies câteva aspecte care pun în lumină factori dătători de tărie celor care n-au acceptat umilinţa. Inspirându- se din cronicile vremii, Mihail Sadoveanu aşterne, nu fără intervenţia fanteziei, pagini de vibrantă dorinţă de libertate, care a turnat putere în braţul moldovean, care a transformat în viteji de poveste pe feciorii Vrancei, care a clădit zid de netrecut din ciobanii munţilor prăvăliţi peste balaurul otoman.
Atribuindu-i marelui romancier - considerat cândva creator al epopeii naţionale - semnificaţia de „punte peste Prut”, punem în balanţa judecăţii drepte prezenţa spiritului Sfântului Ştefan, care a implantat în vechea Moldovă însemnele izbânzilor sale, marcate prin domuri înălţate drept recunoştinţă lui Dumnezeu, mănăstirile la care şi astăzi ne închinăm cu pioşenie. Acest spirit înlănţuie toate acţiunile romanelor istorice plăsmuite de autor.
Prezent direct ca personaj în trilogia „Fraţii Jderi”, Ştefan cel Mare, având alături pe „oamenii Măriei Sale”, nu pleacă la luptă înainte de a asista la slujba de binecuvântare a oştii. Încărcat cu credinţa în dreapta biruinţă, Ştefan frânge visul de expansiune peste întreaga Europă al Imperiului Otoman, izbândă datorată faptului că toţi moldovenii devin „oamenii Măriei Sale”. Spre justificata mândrie românească, în muzeul Mănăstirii Putna, stă scrisă pe plachetă mare mărturia elogioasă a unui cronicar polonez, care atribuie lui Ştefan cel Mare titlul de voievod, apărător al Europei.

Străbătând veacurile, duhul lui Ştefan cheamă mai departe la luptă contra asupritorilor, îmbărbătează pe urmaşi cu spiritul dreptăţii în acţiunea de a-şi apăra viaţa, bunurile şi demnitatea. Mihail Sadoveanu urmăreşte destinul foştilor oşteni ai marelui voievod, care se pieptoşează, în trecerea vremii, cu certificatul de răzeş, adică luptător răsplătit de domn pentru fapte vitejeşti. Meritul marelui povestitor constă în dezvăluirea dovezilor de semeţie răzeşească din generaţie în generaţie, aşa cum se întâmplă în romanul „Neamul Şoimăreştilor”, în care colectivitatea din ţinutul Orheiului nu acceptă umilinţa asupririi boierilor aflaţi sub oblăduirea domniilor trădătoare. Tudor Şoimaru, fiu de răzeş, plăteşte cu dreptate boierului Orheianu care i-a ucis tatăl, restabilind drepturile obştii răzeşeşti asupra pământurilor luate de boier.
Dar ideea legăturii dintre generaţii, care duce în timp faima voievodului cel Mare, străbate istoria Moldovei ca un pronunţat fir roşu, învăluind în desfăşurarea lui figura lui Tudor Şoimaru, bătrân cu plete albe şi orb, prezent la curtea Ducăi- Vodă, unde îl mustră pe nemilosul domn pentru fărădelegile sale faţă de cei obidiţi şi lipsiţi de apărare: „… nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se suie pănă la cer plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei neînţelepţi şi orbi te blastămă să mori neiertat şi singur”. Ameninţat cu moartea pentru îndrăzneală, bătrânul rămâne demn, fără teamă în dojana sa: „… aştept să mă loveşti, ca să pier de buzduganul măriei tale, cum a pierit şi părintele meu de buzduganul lui Aron Vodă” („Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă”, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 207)

Aceeaşi idee care, în concepţia scriitorului, alcătuieşte osatura istoriei libertăţii şi independenţei Moldovei, cu toate momentele ei de vânturare a unor domnii nedemne, se conturează şi în „Nicoară Potcoavă”, al cărui fir narativ înşiră aventurile fiilor lui Ion Vodă cel Cumplit, în încercarea de a pedepsi pe trădătorii şi ucigaşii tatălui lor. Încrederea scriitorului că Moldova îşi va păstra prin veacuri demnitatea înscăunată de Ştefan cel Mare îşi găseşte expresia în mesajul eroului Nicoară Potcoavă, aflat pe eşafod: „Din sângele meu va creşte răscumpărarea cum creşte grâul dintr-o sămânţă”. Tot astfel, un martor la supliciu, povesteşte că „Măria sa Nicoară a trecut ca un vis al moldovenilor. Din duhul său, care nu se stânge, ne-om aprinde noi şi alţii de după noi, cum se aprinde lumina din lumină” („Nicoară Potcoavă”).
Că moldovenii l-au canonizat demult pe Ştefan, alăturând numelui său atributul „cel Sfânt”, o dovedeşte simţul datoriei ostăşeşti al unor bieţi paznici ai Cetăţii Neamţului, care îndrăznesc să se opună faimoasei armate a regelui Sobieski, refuzând să se predea la somaţie şi închizând porţile „să nu zică leahul c-au intrat într-o românească cetate ca-ntr-o ţarină pustie” (C. Negruzzi, „Sobieski şi românii”), reuşind să atragă admiraţia orgoliosului rege.
Mai aproape de veacul nostru, străbate mândria răzeşească în prezentarea de către Ion Creangă a satului Humuleşti: „… sat vechi răzeşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului” („Amintiri din copilărie”).
El însuşi descendent din mamă moldoveancă, poartă în sânge spiritul de justiţiar preluat din trăirile poporului. Povestirile sale, pronunţă condamnare la adresa celor puternici şi răi ori dau curs acţiunii de pedepsire cu dreptate a faptelor criminale, ca în „Judeţ al sărmanilor” şi în „Baltagul”.

Opera lui Mihail Sadoveanu nu poate fi scoasă în afara valorilor literare naţionale, atâta vreme cât în paginile creaţiei sale stă scrisă o frământare de veacuri a acestei părţi de Românie. Municipiul Alba-Iulia păstrează o legătură de suflet cu Mihail Sadoveanu, omagiind jertfa fiului său în al doilea război mondial, soldatul Paul-Mihu Sadoveanu, al cărui mormânt se află în Cimitirul Eroilor din oraşul nostru.
AUTOR GEORGETA CIOBOTA
SURSA condeiulardelean.ro 

CUM A INTRAT ROMANIA IN RAZBOIUL DIN EST

Mărturiile ofiţerilor români arată noi faţete ale conflagraţiei mondiale.
Ofiţerul superior George Magherescu, din Statul Major al Armatei Române, un apropiat al generalului Ion Antonescu, ne-a lăsat mărturii deosebit de interesante pentru cei ce studiază istoria celui de al doilea război mondial. La care se adaugă o completare absolut inedită: „Românii pe frontul de Est. Războiul între viaţă şi moarte", mărturiile a 12 veterani, participanţi pe frontul din Est - soldaţi şi ofiţeri - luate de cercetătorul Cornel Jurju, de la Institutul de Istorie Orală Cluj.

În trenul „Patria"

Magherescu îşi amiteşte că, în după amiaza zilei de 21 iunie 1941, a fost chemat în trenul „Patria", unde se aflau mai mulţi ofiţeri din Statul Major, vicepremierul Mihai Antonescu, dar şi şeful de cabinet al generalului Ion Antonescu, colonelul Elefterescu, precum şi doamna Maria Antonescu, a cărei prezenţă semnifica un eventual eveniment ieşit din comun. Generalul Ion Antonescu se întreţinea pe peron cu Ioaniţiu, în aşteptarea cuiva important, ceea ce se întâmpla în jurul orei 1.00 din noaptea de sâmbătă spre duminică, 22 iunie, când l-a întâmpinat pe generalul comandant al Armate 11 germane, Friedrich Schebert.

Acesta şi armata lui făceau parte din Grupul de Armate de sub conducerea generalului Ion Antonescu. Apoi, toată lumea a intrat în vagonul salon, unde, cu cupele de şampanie pline, au fost prezentaţi ofiţerii oaspetelui german, după care generalul Antonescu, în picioare, a anunţat că a sosit „ceasul luptelor pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe a armatei şi că, în puţin timp, armata va primi ordinul să treacă Prutul".

Apoi, a dat oficial ordinul: „Ostaşi! Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte! Dezrobiţi de sub jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi! Reîmplantaţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voivodali ai Bucovinei (...) Ostaşi! Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare (...)".

Ofensiva a început la ora 02.00

Şi astfel, în zorii zilei de 22 iunie, ora 02.00, trupele române şi germane de la frontiera de est a ţării, au început ofensiva. Era războiul ce va deveni mondial, ceea ce, după cum ştim, a marcat profund şi România, care a dat o mare jertfă de sânge, iar prin actul de la 23 august 1944, când România a trecut de partea Naţiunilor Unite, ţara noastră a scurtat durata războiului cu cel puţin şase luni.

Interesante şi chiar emoţionante sunt şi amintirile unor veterani de război, aşa cum le-a înregistrat Cornel Jurju şi le-a publicat în Anuarul Institutului de Istorie Orală. Aceştia au afirmat, la „unison", că „am plâns de bucurie aflând ordinul generalului „Soldaţi, treceţi Prutul!". În ziua aceea, toată lumea a îngenuncheat unde s-a aflat, în Moldova sau în Ardeal.

La Sibiu, mărturisea altul, toată piaţa era plină de lume şi, când s-au tras clopotele, oamenii s-au pus în genunchi şi s-au rugat. În toată ţara a fost o atmosferă de entuziasm şi speranţe, cu toate că, se ştia, războiul înseamnă moarte, distrugeri, suferinţe.

Dar odiosul şi nedreptul

Diktat de la Viena i-a înăsprit pe oameni, revoltaţi că Ardealul a fost cedat fără să fi tras măcar un cartuş. La fel s-a întâmplat, în iunie 1940, şi cu Basarabia şi cu Bucovina de Nord, iar în septembrie 1940, cu Cadrilaterul.

De aceea, românii au plecat pe front cu un entuziasm de nedescris şi, oarecum, nefiresc, iar acolo, în tranşee, nu-şi doreau decât un singur lucru: să nu rămână mutilaţi. Orice, chiar şi moartea, le era mai convenabilă decât mutilarea, au mărturisit veteranii de război intervievaţi de Cornel Jurju. Încolo au răbdat cu stoicism mizeria tranşeelor, foametea, istovirea până cădeau cu capul culcat pe trupul unui inamic mort, dar, în luptă, erau neînfricaţii care aminteau de Mărăşeşti şi Oituz, bătăliile primului război mondial.

Cu toate acestea, urmările celui de-al doilea război mondial au fost pentru România şi poporul său catastrofale, din toate punctele de vedere. Concret, ele au însemnat o jumătate de secol de regim comunist, dur şi criminal.
SURSA ROMANIA LIBERA

REZOLUTIA ADUNARII NATIONALE DE LA ALBA IULIA

La 1 decembrie 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi, şi sprijinită de peste 100.000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o Rezoluţiune care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul (cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre) cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei românilor pentru întregire statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia (27 martie 1918) şi Bucovina (15 / 28 noiembrie 1918). Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma Primului Război Mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională, proclama:

Rezoluţia Marii Adunări

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul-Lege No. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919, în unanimitate.

SURSA: http://www.dailywow.ro