TOTALITARISMUL CUPLULUI PONTA - ANTONESCU

Marea greşeală pe care au făcut-o partenerii occidentali ai României a fost să creadă că Ponta şi Antonescu sunt la fel ca orice alt politician, de stânga sau de  dreapta, că aparţin aceleiaşi specii politice căreia îi aparţin şi ei. Puţin populişti, puţin imorali, dar atât. În fond nu toţi politicienii sunt la fel? Câtă vreme lupta se dă în cadre democratice e în regulă. Greşit. Cei doi aparţin unei cu totul alte specii.

Cu câteva luni în urmă, un diplomat german ne-a cerut părerea asupra liderului PSD, Victor Ponta. I-am mărturisit că ceea ce ne îngrijorează cel mai mult la persoana acestuia este fibra profund totalitară care străbate personalitatea politică a lui Ponta. Totalitară?, ne-a replicat diplomatul cu neincredere. Nu e exagerat? Când ne-am revăzut recent, reprezentantul Germaniei s-a scuzat că nu ne-a crezut de prima dată: „De unde să fi ştiut că va face astfel de lucruri inimaginabile?''.

Or, tocmai asta este problema cu prietenii noştri din Occident. Educaţia democratică primită şi respectul pentru reguli înscris adânc în ADN-ul lor îi face incapabili să perceapă adevărata natură a politicienilor din Estul Europei şi din România. Cumva, în naivitatea lor inocentă îşi închipuie că trecutul comunist a fost şters din moştenirea genetică a politicianului român şi că între occidentalul guraliv, populist, poate puţin corupt şi cel de la Bucureşti nu există nicio diferenţă fundamentală. De aici şi reacţia neobişnuit de dură a occidentalilor, de dreapta şi de stânga, faţă de acţiunile guvernului Ponta: S-au simţit trădaţi de nişte oameni care au încălcat regulile jocului şi acum reacţionează cu furia celui tras pe sfoară. Din păcate, ceea ce s-a câştigat începând din 2005, când România a început să iasă cu eforturi uriaşe din groapa în care o lăsase regimul Adrian Năstase şi să îşi croiască drum spre credibilitate internaţională, normalitate şi respectabilitate s-a pierdut într-o săptămână. Indiferent cum se va încheia episodul suspendării lui Traian Băsescu, credibilitatea României este făcută fărâme şi vor trece ani, cum avertiza Viviane Reding, până o vom reface.
Nu că semnele caracterului totalitar al cuplului Ponta&Antonescu nu erau deja acolo, la vedere pentru orice observator înzestrat cu o minimă onestitate intelectuală. Cei doi şi-au creat propria realitate politică favorabilă refuzând sistematic să recunoască impactul devastator pe care l-a avut criza economică asupra României. În felul acesta au reuşit să impună cu succes prin intermediul aparatului de propagandă al televiziunilor de ştiri mogulizate o realitate alternativă în care criza nu exista iar tăierea salariilor, îngheţarea pensiilor, închiderea spitalelor şi concedierea bugetarilor aveau o cu totul explicaţie, una exclusiv internă care nu avea nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în Europa şi în lume. Pasul al doilea al acestui proces a fost să identifice personajul vinovat de această situaţie: Traian Băsescu şi clica pedelistă. În varianta Ponta&Antonescu a realitatii - contrafacuta de ei insisi -, salariile nu s-au tăiat pentru că România risca să dea faliment, ci pentru că Băsescu şi PDL, în infinita lor lăcomie, le-au furat de la gura poporului. O poveste simpla si suficient de simpla ca sa prinda la "popor". Si a prins.

În felul acesta Băsescu nu a mai fost identificat drept un adversar politic cu care cei doi se aflau într-o bătălie politică legitimă şi democratică, ci ca inamicul nr. 1 al naţiunii, care nu trebuia doar învins în jocul democratic, ci anihilat pentru salvarea ţării. Această tactică a demonizării şi delegitimării adversarului, a identificării „duşmanului din interior'' care ameninţă însăşi fiinţa ţării,  care trebuie zdrobit, şi care a fost utilizată atât de bolşevici cât şi de nazişti pentru a prelua puterea şi a-şi legitima dictatura este principala linie de atac a USL împotriva preşedintelui şi nu vor renunţa la ea, indiferent dacă Traian Băsescu va rămâne sau nu la Cotroceni. Când Relu Fenechiu declară în conferinţă de presă că „Traian Băsescu este în război cu poporul român'', Fenechiu încearcă de fapt să legitimeze cvasi-anihilarea statului de drept de către USL prin „urgenţa'' creată de existenţa duşmanului intern şi a războiului cu acesta dus în numele poporului român. Când Antonescu afirma că „PDL trebuie să dispară'' sau când Ponta susţinea că „Băsescu şi Boc nu sunt români'', cei doi funcţionau în aceeaşi logică totalitară.

Un alt procedeu totalitar este delegitimarea vocilor opoziţiei ca „vândute'', deci trădătoare de ţară. Să nu uităm că primul din seria atacurilor USL a avut drept ţintă Institutul Cultural Român, o insulă de cultură liberă de control politic, care trebuia adusă rapid la ordine. Aici rezidă „urgenţa'' din Ordonanţa de Urgenţă. Au urmat apoi atacurile împotriva jurnaliştilor acreditaţi la Bruxelles sau care lucrează pentru prestigioase publicaţii străine precum The Economist sau EUObserver. Rând pe rând, Carmen Valică de la Radio România Actualităţi, Liliana Ciobanu, colaborator al The Economist şi Valentina Pop, jurnalistă la EUObserver au fost acuzate că reprezintă „coloana a cincea'' în presa internaţională a aceluiaşi duşman intern. Când atacurile în „publicaţiile USL'', în fapt versiuni 2.0 ale României Mari, nu au mai fost de ajuns, s-a trecut la ameninţări directe, cum i s-a întâmplat ieri colegei noastre Ondine Gherguţ.
Bineînţeles că se încearcă o lovitură de stat şi bineînţeles că aceasta va continua şi după eventuala demitere a lui Traian Băsescu pentru că sistemul totalitar în care „operează'' politic Ponta&Antonescu are oroare de democraţie şi libertate.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA   ROMANIA LIBERA

CE AU INVATAT DE LA EMIL BOC CANDIDATII PDL CARE ACUZA ACUM ''VOTUL POLITIC''

„Am pierdut pentru că s-a votat politic!" Aceasta este explicaţia în spatele căreia se ascund deja cei mai mulţi dintre candidaţii PDL la primării şi consilii judeţene care au înregistrat eşecuri în alegerile de duminică. Probabil că unii au dreptate. Pentru alţii este doar o scuză ridicolă.

Cu câteva zile înainte de alegeri, într-o anumită conjunctură privată am avut prilejul să stau la masă cu doi candidaţi ai PDL. Unul, primar în exerciţiu al unei comune, se pregătea să obţină detaşat al treilea mandat, cu o majoritate confortabilă de peste 80%. Celălalt vroia să câştige primăria unui oraş reşedinţă de judeţ condus în ultimii 20 de ani doar de PSD. Într-o atmosferă relaxată, cei doi vorbeau depre motivele pe care le-ar avea alegătorii să-i voteze. Primarul de comună spunea că nu are nici o grijă în condiţiile în care tocmai semnase recepţia unei investiţii de peste 2 milioane de euro, pe bani europeni, în localitatea pe care o conducea: apă curentă, canalizare, staţie de epurare etc. Pentru comuna respectivă o asemenea lucrare ar fi fost până nu demult de domeniul SF. „Marele meu regret este că puteau şi alţi primari PDL să facă astfel de proiecte şi ar fi fost şi ei acum siguri pe victorie!" „Ce i-a oprit?", l-am întrebat pe gospodar. „Păi, cei mai mulţi nu se pricep, iar altora le-a fost pur şi simplu frică să semneze un contract de câteva milioane de euro."
 În timp ce micul primar de ţară îşi baza optimismul politic pe propriile realizări, candidatul PDL pentru primăria oraşului vorbea exclusiv despre calcule. „Dacă reuşim să ne scoatem oamenii la vot, câştigăm. Pe cifre vorbesc. Totuşi, noi, PDL, am salvat această ţară, sunt mulţi oameni conştienţi de asta. Din păcate, există şi foarte mulţi care se uită la Antena 3 şi care nu sunt de aceeaşi părere", spunea candidatul. Din câte am înţeles, omul vroia să ajungă primar doar pentru că făcea parte dintr-un partid care a fost la putere şi care într-un anumit moment a luat decizii guvernamentale bune. El, în schimb, nu prea avea mare lucru de spus despre propria persoană (în ciuda sloganului folosit în campanie - „Om bun"). Poate doar faptul că fusese prefect şi subprefect PSD, fără nici o realizare concretă, iar din 2008 era senator PDL, funcţie din care se remarcase doar pentru câteva contracte de milioane de euro încheiate de firmele sale (trecute pe numele mamei) cu ministerul condus de Elena Udrea.

Rezultatele de duminică au arătat, în mod logic, faptul că primarul de ţară a câştigat detaşat al treilea mandat, în timp ce candidatul de la oraş s-a clasat pe locul al patrulea, cu un scor aflat foarte aproape de marja de eroare.

Este adevărat că în mare măsură votul de duminică a conţinut în el o apreciabilă doză de sancţiune electorală. La fel de adevărat este că în multe situaţii PDL a mizat pe oameni nepotriviţi. Ce argumente ar putea avea acum foşti primari în exerciţiu precum Cristian Poteraş de la sectorul 6 sau Liviu Negoiţă de la sectorul 3 să dea vina pentru pierderea alegerilor doar pe scăderea partidului în încrederea electoratului? Au făcut ei ceva semnificativ pentru primării în ultimul mandat ca să mai merite încă unul? Sau cum ar putea să vorbească Silviu Prigoană despre votul politic în condiţiile în care chiar şi în campanie acesta i-a luat în balon pe bucureşteni folosind un slogan idiot („Plici de aici!")?

În schimb, despre cum se poate învinge un vot politic poate vorbi în acest moment Emil Boc, oficial câştigător al alegerilor pentru Primăria Cluj. Premierul cel mai înjurat din istoria României, omul care probabil a strâns cea mai mare ură populară din cauza măsurilor de austeritate pe care a fost nevoit să le adopte din fruntea Guvernului se întoarce în fruntea oraşului în care şi-a început cariera politică. De ce? Explicaţia poate fi simplă: un bun primar va fi tot timpul votat. Chiar şi în condiţiile unui vot politic negativ.
AUTOR GABRIEL BEJAN
SURSA ROMANIA LIBERA

UN AN DE LA ''RUSINEA SEVERIN''

S-a împlinit un an de la scandalul privind comerţul cu amendamente pe care europarlamentarul român, Adrian Severin, s-a arătat dispus să-l facă în schimbul unor remuneraţii mai mari decât cele clasice, "după buget".
În ciuda gravităţii dezvăluirilor făcute la acea vreme de jurnaliştii de la Sunday Times, cu toate că subiectul a fost documentat de publicaţia britanică inclusiv cu camera ascunsă, în pofida demisiilor imediate la care au recurs ceilalţi politicieni europeni care s-au pretat la faptele de care se face vinovat şi Adrian Severin, oficialul român a ţinut să-şi agaţe definitiv demnitatea în cui şi să apuce o cale, altminteri atât de bătătorită în ţara de origine: a negat evidenţle şi a arătat un dispreţ uluitor faţă principii, faţă de concetăţeni şi, în paticular, faţă de alegătorii săi.

De la momentul martie 2011 până în prezent, dosarul Severin a traversat câteva momente interesante (aşa cum o relevă un scurt istoric realizat recent de Hotnews), dar, în esenţă, situaţia politicianului român a cam rămas aceeaşi. Şi-a păstrat mandatul, iar anchetele deschise pe numele său nu au ajuns încă la un final.
Aşa stand lucrurile, ne-au luminat în vreun fel, în acest interval de 12 luni, efectele concluziilor trase de ancheta jurnalistică a Sunday Times?
Pentru standardele româneşti în materie de moralitate şi corupţie, scandalul iscat de comportamentul lui Adrian Severin poate trece drept o simplă bagatelă.
Un bun indicator pentru a ne lămuri clar şi distinct cât de departe suntem faţă de restul lumii civilizate l-a constituit la vremea respectivă atitudinea incriminaţilor.
În timp ce alţi eurodeputaţi căzuţi în capcana întinsă de cei de la Sunday Times au demisionat, oficialul român nu a renunţat nici până azi la mandat.

Şi nu este aici vorba numai de nesimţirea lui Severin, ci, mai grav, de rădăcinile acestei nesimţiri. Ele îşi trag seva din atitudinea generală a publicului românesc, pe care politicienii acestei ţări îl percep, poate corect, drept infinit mai ignorant decât ar fi cel din restul statelor UE, însetat la nivel declarativ de dreptate, dar şi prea puţin dispus la efort în acest sens, doritor de schimbări majore în viaţa de zi cu zi, dar încă dificil de convins că poate el însuşi forţa istoria, bineînţeles, cu preţul câtorva broboane de sudoare.
Ce presiune publică poate simţi un personaj ca Adrian Severin, când priorităţile oamenilor se orientează mai mult după soare?
Vara la picnic, cu mici, grătare, pet-uri. Iarna cu ţuică fiartă şi cu celebrele "bucate tradiţionale româneşti", la miile de târguri şi festivaluri de sezon care sufocă viaţa socială din România tot mai mult cu fiecare an.
Sub ochii acestui public - destul de liniştit raportat la greutăţile cotidiene pe care le întâmpină şi la destrăbălarea multor politicieni şi funcţionari de stat - Severinii nu pot decât prospera.
Ce alte resorturi pot justifica tupeul lui Adrian Severin, de a se considera, public, victimă, nu vinovat în dosarul traficului cu amendamente?

Dar tupeul Noricăi Nicolai, care deşi considera că Severin ar fi trebuit să-şi dea demisia de onoare, nu s-a sfiit să susţină că scandalul din Parlamentul European părea să fie comandat?
Sau cum se poate explica ezitarea iniţială a liderilor PSD în a-l exclude fără să clipească, cuplată cu regretele împărtăşite de unii social-democraţi faţă de soarta colegului Severin?
De specia Severinilor, însă, România este plină, de la Bucureşti la Arad şi de la Suceava la Craiova. Cât timp vor avea sentimentul că publicul nu contează, aceşti oameni vor prospera şi, implicit, numărul lor nu va conteni să crească.
Acum, că se apropie alegerile, se înmulţesc şi controversele privind profilul unor candidaţi. Ne vom mira cu siguranţă de unele nominalizări, de faptul că au intrat în cursă vreun excentric incurabil sau, poate, vreunul cu trecut şi relaţii din zona gri.
 Dar niciodată nu-şi vor autoimpune patidele standarde de "personal" mai ridicate dacă nu simt presiuni reale din partea cererii.
AUTOR LAURENTIU MIHU
SURSA ROMANIA LIBERA

UN NOU PROIECT POLITIC - CINE IL SUSTINE CINE L-AR VREA INGROPAT

În urmă cu o jumătate de an am fost invitat să moderez una dintre dezbaterile Conferinţei Naţionale a Economiei Sociale din România. Tema principală a sesiunii privea perspectivele şi problemele de care se lovesc Casele de Ajutor Reciproc.
Cei ce nu au mai auzit de iniţialele CAR din perioada comunistă trebuie să ştie că mecanismul de împrumuturi reciproce, fără dobânzi, care funcţiona printre salariaţii din fabricile şi uzinele patriei, prin care milioane de români au reuşit de-a lungul timpului să pună deoparte o sumă suficientă pentru a-şi cumpăra mobilă, sau televizor color, aragaz, frigider, aspirator sau măcar să-şi plătească datoriile la prieteni, nu doar că a supravieţuit capitalismului, ba chiar a evoluat într-un sistem care acordă credite mici, la dobânzi mult mai scăzute decât băncile.

Banii luaţi de la CAR-uri au rămas şi astăzi pentru un număr foarte mare de salariaţi sau pensionari cu venituri la limita supravieţuirii unica soluţie pentru a-şi cârpi sărăcia. Aproape un milion de români apelează curent la ea, mulţi împrumutând doar câteva sute de lei, pentru a-şi plăti medicamentele sau întreţinerea. Ei nu sunt clienţi, ci membri ai Caselor de Ajutor Reciproc.
În ciuda rolului vital pe care aceste instituţii îl au în existenţa celor mai dezavantajaţi dintre noi, sprijinul pe care îl primesc de la stat este aproape egal cu zero. Şi nu este vorba de sprijin financiar, ci de înlăturarea unor obstacole birocratice şi de promovarea unor politici publice care să ajute atât CAR-urile cât şi toate instituţiile "economiei sociale" - acel segment al economiei care nu urmăreşte în primul rând profitul, ci mai degrabă satisfacerea nevoilor unor comunităţi mai largi - să-şi îndeplinească misiunea.
Mai surprinzător decât forţa argumentelor care demonstrează că "economia socială" uşurează povara cheltuielilor publice, pentru că ia de la stat o parte din responsabilitatea ajutorării celor defavorizaţi, a fost faptul că ministrul Muncii, reprezentantul statului, a lipsit de la acea dezbatere, deşi confirmase participarea cu mult timp înainte.

Nu lipsa de politeţe faţă de o categorie de oameni care în general primeşte doar bobârnace de la mai marii zilei mi-a rămas în mod special în memorie şi nici dezinteresul faţă de o temă foarte fierbinte. Un stat care se jură cu lacrimi în ochi că nu are bani pentru săraci ar trebui să ciulească bine urechile la toate propunerile care l-ar ajuta să-şi îndeplinească datoria faţă de aceştia fără să se împrumute în străinătate, ci doar prin promovarea unor legi bine chibzuite.
Ce mi-a rămas, însă, bine în minte a fost numele ministrului, scris pe un carton în dreptul unui scaun gol: Sebastian Lăzăroiu. Cel care într-o vreme părea că are ceva interesant de spus despre o mişcare politică menită să revoluţioneze raporturile dintre cetăţeni şi cei cărora le încredinţează puterea.
Nu aş fi considerat niciodată acest episod suficient de relevant pentru a fi povestit dacă discuţiile despre Mişcarea Populară (numele din buletin al Albei ca Zăpada) nu ar fi luat o turnură atât de ciudată. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni întreabă, cu speranţă sau doar din curiozitate, ce este cu această Mişcare, ea îşi diminuează, tot mai mult, şansele de reuşită, înainte încă de a se naşte.

Cum este posibil? Falsa Mişcare Populară, gândită ca o alianţă electorală între PDL şi diverse partide de buzunar, a fost împinsă în mod diversionist în prim plan, în timp ce ideea care ar fi trebuit să anime adevarata Mişcare Populară moare din lipsa unui număr suficient de oameni şi organizaţii care să o transpună în realitate. Iar dacă motivaţiile unor lideri PDL de se înfrăţi cu Gigi Becali, cu UNPR, cu partidul lui Dan Diaconescu, sunt cât se poate de străvezii, iar comentariile inutile, cauzele eşecului celor ce păreau că au o viziune asupra unui nou tip de mişcare politică merită analizate.
Întâlnirea ratată dintre Lăzăroiu şi reprezentanţii caselor de ajutor reciproc este emblematică din mai multe puncte de vedere. În primul rând, era o ocazie perfectă pentru a afla direct de la cei în cauză despre un set de probleme care afectează cel puţin un milion de oameni. Acesta putea fi punctul de plecare al unui demers consistent care ar fi trebuit să se finalizeze prin promovarea unor legi sau măsuri care să rezolve problemele şi să îmbunătăţească viaţa unui număr mare de cetăţeni - misiunea esenţială a oricărui politician.
În al doilea rând, o astfel de întâlnire, urmată de găsirea şi implementarea unor soluţii, ar fi fost un bun prilej de a demonstra concret că există şi un alt mod de a reacţiona la nevoile oamenilor, firesc, empatic, constructiv. Există vreo altă cale mai onestă şi mai eficientă de a-ţi face campanie electorală, ţie şi proiectului politic pe care îl reprezinţi, decât aceasta? Nu.

Al treilea aspect ţine de competiţia politică. Deşi "economia socială" este domeniul pe care performează politicienii de stânga, în cazul de faţă toate atuurile erau la reprezentantul dreptei. Motivul: PSD o dăduse în bară. Unul dintre punctele de discuţie de pe ordinea de zi era proiectul Legii Antreprenorului Social, iniţiat de parlamentarul PSD Iulian Iancu, proiect criticat vehement pentru că "în forma adoptată de către Senat este în contradicţie cu toate principiile europene în domeniul economiei sociale şi poate aduce grave deservicii beneficiarilor finali ai economiei sociale, persoanele defavorizate", după cum se scria într-unul dintre documentele prezentate la conferinţă.
Un ministru care, altfel, spunea lucruri interesante a ratat trei bile albe dintr-o lovitură: ocazia de a face un bine altora, ocazia de a-şi face un bine sieşi şi ideilor pe care le susţine, ocazia de a puncta împotriva adversarilor politici chiar pe terenul lor.

Este foarte posibil ca Sebastian Lăzăroiu să fi avut un motiv întemeiat pentru a absenta de la conferinţa dedicată economiei sociale. I se poate întâmpla oricui. O şedinţă de urgenţă, un eveniment neprevăzut, o mulţime de situaţii de ultim moment pot da peste cap agenda unui demnitar. Fapt este că după întâlnirea cu pricina, mulţi dintre cei ce veniseră la conferinţă, unii de foarte departe, au rămas cu un gust amar. Veniseră şi pentru că urmau să fie ascultaţi de cineva care putea schimba ceva.
Deşi există posibilitatea ca experienţa mea să fi surprins o pură întâmplare, dezertarea ulterioară, intempestivă, a lui Lăzăroiu din plutonul celor care fac ceva palpabil pentru schimbarea la faţă a României arată că ministeriatul său a fost doar un flirt cu politica şi că nici măcar el nu şi-a crezut propriile basme.
Lăsând la o parte accidentele, întrebarea esenţială este alta: câte astfel de întâlniri şi oportunităţi au ratat şi ratează zilnic toţi politicienii şi profesioniştii din diverse domenii, care cochetează cu politica şi care, în teorie, ştiu ce nevoi ar trebui să servească o nouă mişcare politică şi ce ar avea de făcut?
Iar aici răspunsul este fără echivoc: multe, prea multe! Dovada constă în numărul imens de anomalii care ne perturbă viaţa în fiecare clipă, dar şi în absenţa propunerilor interesante pentru a scăpa de ele. Dacă ar exista o rutină bine pusă la punct a dialogului, urmat de ajustări, între autorităţi şi cetăţeni, România ar fi arătat deja altfel. Dacă ar exista o disponibilitate reală pentru acţiune a celor ce visează la politică, chiar şi România promisiunilor ar arăta altfel.

Absenţa conversaţiilor aplicate dintre elită şi oamenii nereprezentaţi nu o regăsim ca problemă doar la nivelul statului ci şi a multor organizaţii neguvernamentale, care, din comoditate sau dintr-o inabilitate a comunicării, intră prea puţin în contact direct cu cei pe ce ar trebui să-i ajute. Cei ce aspiră la a da consistenţă Mişcării Populare, sau oricum s-ar numi iniţiativa menită să impună un nou stil de a face politică, au şanse mari să eşueze mai ales din cauză că nu şi-au dezvoltat mecanisme de a colecta detaliile nemulţumirilor care macină straturile mai profunde ale societăţii şi care exact din acest motiv nu pătrund acolo nici cu proiecte bine ţintite şi nici cu o nouă viziune.
În ciuda idealismului care îi animă cel puţin pe unii dintre promotorii ei, în pofida vorbelor frumoase, nu există suficiente fapte care să demonstreze că se şi construieşte pe măsura anvergurii idealurilor, acolo unde este cea mai mare nevoie ca aceste idealuri să prindă viaţă.

Ce înseamnă construcţie în cazul unei asemenea proiect politic? În primul rând, mai puţine seminarii şi conferinţe destinate unei audienţe restrânse, de iniţiaţi şi mai multe întâlniri cu oameni obişnuiţi, care au probleme serioase şi care au nevoie ca de aer de aliaţi în lupta pe care o duc pentru a-şi face ascultate nevoile şi a găsi căi de rezolvare. O categorie aparte care ar trebui nu doar sprijinită ci şi cooptată ca partener o reprezintă cei ce au îndrăznit să dea în judecată statul sau diverse companii, pentru a împiedica abuzurile de putere. Luptătorii, cei ce s-au vindecat de microbul pasivităţii, trebuie folosiţi şi în alte războaie. Entuziasmul celor ce au câştigat măcar o bătălie, nu atât împotriva vreunei instituţii, cât mai ales împotriva propriilor temeri şi inhibiţii, înseamnă aur curat.

Construcţie înseamnă şi mai puţine manifeste sforăitoare, pline de generalităţi şi mai multe propuneri concrete de schimbare a unor legi, de eliminare a unor aberaţii sau de stopare a corupţiei. Mai puţine iniţiative de politici publice pornite de la evaluări superficiale şi mai multe fundamentate pe analize amănunţite, bazate pe studii de impact şi pe comparaţii cu alte ţări. Mai puţine eufemisme şi mai multe cifre, fapte şi nume în critica puterii.
Mişcarea Populară nu va deveni realitate decât atunci când va îmbrăca forma Mişcării Pentru Rezolvarea Problemelor Vitale ale Românilor. Şi doar când strategia ei politică va pleca de la imperativele unei legături active, permanente, pragmatice, între nevoile cetăţenilor şi demersurile activiştilor ei.
Fără o agendă de priorităţi reale - reforma clasei politice, justiţie, sănătate, educaţie, fiscalitate, infrastructură, etc, nu va exista relevanţă. Fără susţinerea acestei agende cu iniţiative publice de anvergură, ingenioase, nu va exista un ecou în societate. Fără acţiuni de succes, soldate cu rezultate concrete, fără murmurul de aprobare al maselor, noii lideri nu vor depăşi nivelul de cârcotaşi de serviciu sau, în cel mai bun caz, de eterne speranţe. Iar fără lideri validaţi în alegeri de un procent semnificativ de cetăţeni, nu va exista nici suficientă forţă politică pentru a traduce bunele intenţii într-un alt mod de a face politică.
Pe dificultatea acestei curse cu obstacole mizează toţi liderii de partide mulţumiţi de cum merg politichia şi furtişagurile în această ţară. Inclusiv cei din PDL. "Nu am crezut şi nu cred în Mişcarea Populară ca o construcţie politică pentru alegerile din 2012. În şedinţa noastră de duminică vom pune capăt, într-un fel sau altul acestui proiect politic care a ieşit în mass-media, a ieşit în opinia publică fără ca PDL sa aibă o construcţie proprie, definitivă, în această privinţă".

La ce proiect se referă, prin această declaraţie, Ioan Oltean, secretarul general al PDL? La cel pe care îl începuse Elena Udrea prin cooptarea lui Gigi Becali în alianţa pentru alegerile locale din Capitală? Sau la cel pentru care Traian Băsescu şi-a trimis fiica la tribunal să înregistreze denumirea de "Mişcare Populară"? Sau la amândouă?
Ultima variantă pare cea mai plauzibilă. Ideea unui parteneriat chiar şi post-electoral cu o formaţiune care ar aduna voturi atacând, cu argumente valide, toate neîmplinirile lor pare la fel de inacceptabilă pentru şefii PDL ca şi cea a unui camuflaj politic, sub o altă siglă şi culoare, alături de proscrişii din UNPR, PNG, PPDD şi care or mai fi.

Cum va arăta lupta electorală în absenţa unei formaţiuni noi, de anvergură, a unor voci proaspete şi puternice, care să oblige la o recalibrare a discursurilor? Mai deprimant chiar decât în anii trecuţi. Pentru că arena va fi dominată de efortul concertat al puterii de a împiedica USL să obţină 50% din voturi, caz în care ar mai avea o şansă de a rămâne la conducerea ţării. Iar campaniile electorale dominate de pasivitatea celor ce se consideră deja învingători, deşi nu au mişcat un deget pentru a ne arăta că sunt mai buni, şi de discursul reşapat ”noi suntem răul mai mic”, nu au adus nimic bun României. Ba din contră.
Şi dilema va persista: la ce ne foloseşte victoria uneia sau a alteia dintre părţi cât timp nici una nu va fi dispusă să facă nici măcar pe sfert din ce aşteaptă de la politicieni cei ce visează la o autentică Mişcare Populară?
AUTOR DAN CRISTIAN TURTURICA
SURSA ROMANIA LIBERA 

CINE-A PUS CARCIUMA-N DRUM?

Mai mulţi oficiali guvernamentali s-au declarat nemulţumiţi de lipsa de solidaritate a ţǎranilor leneşi ce stau la cǎldurǎ în timp ce militarii deszǎpezesc, ţǎrani care mai degrabǎ bǎtǎtoresc drumurile spre cârciumǎ decât sǎ cureţe zǎpada din faţa propriilor porţi. Un altul ne-a explicat, într-o aplicare sui-generis a dictonului „despre morţi, numai de bine", cǎ cele mai multe dintre victimele urgiei naturii cam trǎgeau la mǎsea.
În mod tradiţional, satul românesc dispunea de un sistem de relaţii sociale deosebit de strânse (în limbajul sociologiei moderne - de un capital social dezvoltat), care-i permitea sǎ rǎspundǎ adecvat provocǎrilor obişnuite sau celor excepţionale (de tipul prezentelor catastrofe naturale). Erau structuri informale, în care „fruntaşii satului" dispuneau de autoritatea necesarǎ mobilizǎrii comunitǎţii, fie cǎ era vorba despre construirea unei biserici (fǎrǎ alocǎri bugetare), ajutarea celor aflaţi în nevoie sau sancţionarea celor care încǎlcau normele de convieţuire.

Regimul comunist a identificat fruntaşii satului drept chiaburi şi a fost eficient în a-i marginaliza, atunci când nu i-a exterminat. Proprietatea colectivistǎ asupra mijloacelor de producţie a contribuit şi ea la deteriorarea relaţiilor sociale - ţǎranul a fost obligat sǎ-şi taie viţeii pe ascuns, sǎ fure din recolta „comunǎ" etc.
Sunt câteva dintre cauzele care au fǎcut ca satul românesc de azi sǎ fie unul dominat de individualism, solidaritatea manifestându-se aproape exclusiv în cadrul familiilor. În plus, el a fost golit, o datǎ în cursul industrializǎrii de acum 40 de ani şi apoi, mai recent, prin recenta emigrare masivǎ spre Europa Occidentalǎ, de populaţia activǎ în sens demografic, dar şi social. Sigur, lucrurile ar fi mult mai uşor de gestionat dacǎ, în dimineaţa de dupǎ viscol, întreaga suflare aptǎ de muncǎ a satului s-ar alinia cu lopeţile în mâini în faţa primǎriei (dar asta nu se poate, cǎci drumul e acoperit de troiene cât casa), iar primarul i-ar dirija: „Voi pe uliţa aia, voi pe aia...". Dar asta nu se întâmplǎ, evident.

Oamenii au totuşi nevoie, chiar atunci când zǎpada e cât casa, sǎ comunice între ei, sǎ dezbatǎ, eventual sǎ se organizeze. Or, centrul vieţii sociale nu este, în satul româneasc de azi ca şi în cel de ieri şi de alaltǎieri, nici cǎminul cultural, nici biserica, nici primǎria. Este cârciuma. Care, de altfel, este, în cele mai multe dintre satele mici (care fac obiectul calamitǎţilor din sǎptǎmânile acestea), şi magazin, de unde se poate cumpǎra, dacǎ nu s-au epuizat, un biscuit, o conservǎ. În Buzǎu şi Vrancea, judeţele cele mai afectate, cei mai mulţi ţǎrani au de regulǎ ţuicǎ şi vin în propriile pivniţe, n-au nevoie sǎ bǎtǎtoreascǎ drumurile dacǎ au chef sǎ se îmbete.

 Dacǎ merg la cârciumǎ, o fac din nevoia de a nu fi singuri. Nevoie care, de altfel, este condiţia pe care se construiesc relaţiile sociale.
Nu spun cǎ nu sunt, în satele troienite, şi loaze care joacǎ ping-pong în cârciumǎ în timp ce jandarmii şi ultraşii deszǎpezesc drumul, dupǎ cum putem citi într-un excelent reportaj al lui Cǎtǎlin Tolontan. Loaze care plǎtesc şi ele impozite şi taxe. Doar cǎ nu asta e astǎzi problema guvernanţilor. Ei sunt funcţionari publici, în englezǎ civil servants; adicǎ, în traducere liberǎ, servitori ai cetǎţeanului. Or, treaba servitorului nu e sǎ-şi certe stǎpânul, chiar dacǎ acesta e uneori leneş, cârcotaş, beţiv. El face tot ce-i stǎ în putinţǎ pentru a-l mulţumi, de asta e plǎtit. Din punctul ǎsta de vedere, zic cǎ reacţia guvernanţilor a fost neadecvatǎ funcţiei publice.

De aceastǎ datǎ, preşedintele a adoptat o poziţie mult mai adecvatǎ decât şeful Guvernului, atunci când a remarcat cǎ „în anumite comunităţi, simţul civic a făcut ca grupuri de oameni, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai în vârstă, să acţioneze cu un adevărat spirit civic [sic!] în susţinerea bătrânilor, cei care nu puteau să îşi deszăpezească uşile, geamurile sau curtea".
AUTOR MIRCEA KIVU
SURSA ROMANIA LIBERA 

TRANSFORMAREA LUI VICTOR PONTA

Ce anume s-a întâmplat în ultimele zile pentru a justifica această schimbare aproape incredibilă a atitudinii lui Victor Ponta faţă de putere? In răspunsul la această întrebare stau, în mod cert, soarta alianţei PNL- PSD şi, probabil, rezultatul alegerilor din 2012.

Discursul liderului PSD din Parlament, cu ocazia votului referitor la Guvernul Ungureanu, i-a luat prin surprindere pe aliaţii liberali, care au boicotat singuri puterea şi nu au participat la eveniment. Chiar dacă, ulterior, Crin Antonescu a vrut să pară îngăduitor faţă de prietenia neaşteptată arătată de Ponta cabinetului lui Mihai Răzvan Ungureanu, liderul PNL nu a reuşit să mai convingă pe nimeni, în ciuda abilităţilor sale oratorice recunoscute. In realitate, liberalii sunt mai îngrijoraţi ca oricând în urma ultimelor evenimente, iar discuţiile care se poartă acum în partid se învârt în jurul unor întrebări chinuitoare: ce plan secret au pus la cale pesediştii? Mai putem să ne bazăm pe Victor Ponta? Oare PSD vrea să intre la guvernare alături de PDL?

Intemeiate sau nu, toate aceste speculaţii pleacă de la un fapt care nu poate fi contestat: Victor Ponta şi-a schimbat radical atitudinea faţă de putere. Transformarea liderului PSD este atât de bruscă încât am fi naivi să încercăm să o justificăm cu explicaţii de genul "liderul PSD s-a maturizat", "şi-a dat seama că trebuie să aibă o atitudine constructivă". Vi-l mai amintiţi pe Ponta de acum trei zile: "Este o naivitate să crezi în Traian Basescu"? Dar pe Ponta de acum doua săptamani: "Traian Băsescu este un dictator în delir"? Sau de acum câteva luni: " Traian Băsescu este un iresponsabil"? Noul Ponta, cel din 9 februarie, tocmai a promis sprijin unui guvern girat de Traian Băsescu, (dictatorul în delir), evident în anumite condiţii, a considerat deplasate unele atacuri împotriva guvernului făcute de partenerul său din USL Dan Voiculescu ("guvernul clonelor") iar, ce este cu adevărat halucinant, câteva ore mai tarziu, într-o intervenţie la Antena 3 a vorbit despre necesitatea unei vieţi politice mai decente, fără jigniri şi atacuri la persoană.
Dacă am fi picat acum în România, după o călătorie de vreo zece sau 20 de ani, am fi avut toate motivele să salutăm această atitudine civilizată a unuia dintre liderii opoziţiei: Bravo domnule Ponta! Aşa se face politică într-o ţară civilizată!

Cum nu suntem în această situaţie, şi cum România nu este o ţară civilizată, nu avem motive să fim atât de optimişti. Asta pentru că în politica românească, pur şi simplu nu există astfel de transfomări. Aveţi exemple de politicieni care, fără să fie forţaţi de cineva, şi-au abandonat discursul agresiv, injuraturile, demagogia, în favoarea unei atitudini echilibrate şi constructive? Din păcate, în România, politicienii care au adoptat o astfel de ţinută au eşuat la prima confruntare mai serioasă cu electoratul. Doar două exemple: Mugur Isărescu şi Cristian Diaconescu.

Alegătorul român nu suporta astfel de oameni (din pacate) pentru că vrea în campanii electorale sânge pe pereţi, scuipaţi în ochi şi injurături televizate. (Uitaţi-vă la audienţele Antenei 3 şi o să-mi daţi dreptate).
In aceste conditii, schimbarea lui Ponta nu poate avea decât două explicaţii: ori liderul PSD a ales să experimenteze noi strategii politice, într-o perioadă în care, inclusiv prin lozincile mitocăneşti din Piaţa Universităţii la adresa lui Băsescu şi Boc, s-a dovedit că nu rentează să fii gentleman, ori a fost forţat să-şi refacă toate calculele legate de carieră.

Putem exclude cu inima împăcată prima variantă: Ponta chiar nu este atât de subtil. A doua variantă pare, din păcate, mult mai credibilă. Ce anume s-a întâmplat după nominalizarea şefului SIE pentru funcţia de prim ministru, ce i-o fi spus acesta lui Victor Ponta în discuţia avută zilele astea (şi care nu a fost negată de părţi)? Deocamdată există doar zvonuri. Unele poate răutăciose. Acest eveniment poate arăta însă, ceea ce ştie aproape toată lumea dar nu poate dovedi nimeni. Şi anume că oamenii politici din Romania se comportă, în toate momentele cheie ale carierei lor, de parcă s-ar fi născut cu toţii în acelaşi loc. În sensul de instituţie , nu de loc al naşterii. 
AUTOR GABRIEL BEJAN
SURSA ROMANIA LIBERA 

UN PARTID LA RASCRUCE

Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată.

Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată. Modul în care PDL va gestiona tensiunile interne fără precedent şi va aborda viitoarele alegeri nu îi priveşte însă doar pe liderii şi membrii săi, dintre care mulţi începuseră să creadă că vor guverna veşnic, ci va avea un efect mult mai profund: va modela raportul de forţe pe scena politică pentru o perioadă lungă de timp.

După cum scriam săptămâna trecută, demisia premierului şi formarea unui nou Cabinet sunt iminente. Acesta este principalul răspuns pe care Traian Băsescu şi Emil Boc îl pregătesc pentru detensionarea situaţiei politice, dar şi pentru ca PDL să-şi stopeze declinul accelerat în sondaje şi, eventual, să recupereze ceva din ce a pierdut - o mişcare la care premierul nu s-a opus niciodată, contrar speculaţiilor, fiind în continuare fidel total parteneriatului pe care îl are cu preşedintele.

Însă, chiar dacă Traian Băsescu va reuşi să convingă un tehnocrat de marcă să preia conducerea Guvernului şi să demonstreze astfel că resursele de competenţă ale actualei puteri se extind dincolo de rezerva destul de limitată a activiştilor de partid, este evident că mişcarea nu poate avea rezultate miraculoase pentru PDL. În cel mai fericit caz va stabiliza cota sa electorală la 20%, absolut insuficient pentru a putea spera că va mai rămâne la putere.

Impasul în care se află atât principalul partid de guvernământ, cât şi protectorul său - al cărui mandat prezidenţial ar putea deveni irelevant dacă USL vine la putere - era cât se poate de previzibil. Cu mult înainte de gestul jenant comis faţă de Raed Arafat şi de protestele ce i-au urmat, devenise evident că PDL nu va putea depăşi un prag electoral modest - ceva peste 20%, după cum au indicat sondajele din decembrie. Şi asta nu din cauza (doar a) măsurilor de austeritate pe care şi le-a asumat, cât mai ales a contradicţiilor fundamentale ce au caracterizat acest partid în ultimii ani, pe care nimeni nu a avut tăria să le abordeze frontal şi, cu atât mai puţin, să le rezolve.

Cum poate un partid care a venit şi a rămas la putere pe baza unui discurs justiţiar să se aştepte să fie votat din nou pentru măsurile de reformare a justiţiei pe care le-a luat, pentru libertatea de acţiune de care se bucură procurorii, judecătorii şi agenţii de integritate, dacă în acelaşi timp a tolerat şi chiar s-a hrănit din corupţia multora dintre liderii săi?

Cum poate un partid să pretindă că militează pentru promovarea unui nou tip de politician, iar în realitate să lase majoritatea pârghiilor de conducere locală în mâinile unor lideri care nu ştiu altceva decât practicile capitalismului roşu?

Cum poate un partid să pretindă că a introdus noi standarde etice pentru politicienii săi, dacă ignoră analizele propriei comisii de etică, golind de sens o instituţie internă vitală oricărui partid care doreşte să se reformeze?

Cum poate un partid să pretindă că este modern, european, dar să mizeze, pentru a se menţine la putere, în primul rând pe voturile pe care poate să le adune în schimbul sacoşelor cu ulei şi făină şi al plicurilor cu bani, sau prin maşinaţiunile primarilor fidelizaţi cu procentele care le revin din proiectele de infrastructură ce trec prin mâinile lor?

După cum scriam cu exact un an în urmă, marea performanţă a Partidului Democrat Liberal este că a devenit şi a rămas principala forţă politică a României fără să dea răspunsuri explicite la întrebările de mai sus. În timp ce toate celelalte partide au eşuat lamentabil în tentativa de a invoca circumstanţe atenuante care să le justifice falimentul moral, PDL a făcut slalom printre contradicţiile jenante, oferindu-ne numai adevăruri sugerate: toate partidele trăiesc în ipocrizie; nu poţi schimba lucrurile peste noapte; într-o ţară în care marea majoritate supravieţuieşte practicând corupţia, nu poţi câştiga decât jucând în aceeaşi horă; nu poţi guverna fără să dai ceva la schimb structurilor de putere; predarea ştafetei către noua generaţie de politicieni trebuie făcută cu grijă, deoarece tinerii nu au experienţă şi nici nu trebuie să îi supărăm pe veterani; nu putem să nu cumpărăm voturi. Şi mai ales: "noi suntem răul mai mic". Spaima şi dezgustul faţă de răul cel mare i-au făcut pe mulţi să uite să mai întrebe de ce nu poate fi PDL mai mult decât un rău mic.

Democrat-liberalii nu au fost preocupaţi să reflecteze la această idee şi nici să-şi rezolve problemele identitare pe care le genera. Priorităţile, dar mai ales beneficiile guvernării au amânat toate deciziile radicale, dar vitale pentru ca partidul să iasă din ambiguitatea ideologică şi morală care i-a subminat toate bunele intenţii.

Întrebările pe care le puneam înainte de congresul PDL de anul trecut au devenit şi mai acute în prezent. Pentru că ele tot fără răspuns au rămas. Deşi a existat o schimbare de lideri la vârful partidului, aceasta nu a dus la modernizarea partidului, aşa cum fusese ea promisă de Emil Boc în campania pentru realegerea sa ca preşedinte. Blaga, Videanu, Berceanu - identificaţi la vremea respectivă drept principala forţă retrogradă a partidului - au făcut un pas înapoi, dar atitudinea noii conduceri faţă de principalele teme ce au oprit partidul de la a capitaliza lucrurile bune pe care le-a făcut nu s-a modificat substanţial.

Nici politizarea administraţiei nu a fost stopată, nici numirile în funcţii importante ale unor incompetenţi, mediocri sau corupţi nu au încetat, nici atragerea de profesionişti neînregimentaţi politic care să primească poziţii-cheie în administraţie nu a devenit o prioritate şi nici corupţia la vârful partidului nu s-a domolit.

Prezenţa timp de aproape trei ani în fruntea Secretariatului General al Guvernului a unui personaj precum Daniela Andreescu spune totul despre cât de prost funcţionează politica de resurse umane la cel mai înalt nivel al PDL - ca de altfel şi la nivelul Preşedinţiei, deoarece Andreescu a fost şi consiliera lui Traian Băsescu aproape doi ani. Nu atât faptul că rude de-ale ei au obţinut spaţii comerciale şi posturi în Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, din subordinea SGG, este uluitor - la scara golăniilor care s-au comis şi se comit cu imobilele RA-APPS, fapta echivalează cu o găinărie -, cât reacţiile ei după ce a fost sancţionată.

După ce a pledat în apărarea sa folosind argumentul că "soţul nu e rudă", Andreescu îl dă acum în judecată pe fostul ei şef, Emil Boc, pentru abuz în serviciu, avându-l ca avocat pe celebrul Doru Giugula, colaborator cu acte al Securităţii, potrivit CNSAS. Acelaşi Giugula a fost şi şef al grupului PSD în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe vremea când celălalt fost şef al Danielei Andreescu, Traian Băsescu, devenise ţintă vie pentru aceştia. Dacă în materie de profesionalism şi onestitate ne-am lămurit, nici măcar când vine vorba de loialităţi PDL nu este în stare să găsească oamenii potriviţi? Se pare că nu.

Dacă problema loialităţii îi priveşte în exclusivitate pe Emil Boc şi ai săi, nu acelaşi lucru se poate spune despre corupţie. Aici interesul celor ale căror voturi le regretă acum a fost şi rămâne maxim. Şi în această privinţă momentul schimbării din mai 2011 a fost ratat. Misiunea descoperirii şi eliminării din partid a corupţilor şi a incompatibililor a fost lăsată în exclusivitate în sarcina DNA şi a Agenţiei Naţionale de Integritate.

Chiar nu ştiau Emil Boc şi adjuncţii săi cu ce se ocupă primarul Clujului, Sorin Apostu, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Radu Bica, şeful Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă, Silviu Bian, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Virgil Baciu, şeful Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov, Ionel Spătaru, ministrul Muncii, Ioan Botiş, secretarul de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ioan Andreica, liderul PDL Maramureş, Mircea Man, şi şefa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Crinuţa Dumitrean?

Primul semn că marea schimbare din mai 2011 nu este doar o vorbă în vânt ar fi trebuit să fie eliminarea acestor oameni din partid. Ulterior, când DNA şi-ar fi înfipt colţii în afacerile lor necurate, şeful partidului ar fi putut para lejer acuzaţiile privind complicitatea celor de mai sus cu oameni din imediata sa apropiere, cum este Ioan Oltean. De ce nu a făcut-o? Poate pentru că aceste complicităţi valorau mai mult decât integritatea partidului.

În aceste exemple, însă, stă răspunsul la întrebarea de ce se prăbuşeşte PDL în condiţiile în care în anumite domenii, chiar foarte importante, a performat mult mai mult decât oricare alt partid: pentru că a lăsat permanent impresia că tot ce a făcut bine i-a fost impus din altă parte, de către alte instituţii, şi că singurul merit autentic este că nu s-a opus vectorilor schimbării, aşa cum a făcut-o permanent, violent, Partidul Social Democrat.

Concluzia, poate uşor nedreaptă faţă de o mână de lideri ai partidului, este că PDL nu are forţa interioară de a evolua singur, de a merge pe picioarele sale fără ajutor sau fără a fi obligat. Iar dacă un partid nu poate să se împingă pe sine înainte, cum o să reuşească să facă asta cu o ţară întreagă?!

Pentru PDL este mult prea târziu pentru jumătăţi de măsură. Dacă doreşte să rămână un partid de prim rang, nu are altă şansă decât să ia decizii radicale, care să convingă acel segment al societăţii, profund apolitic, care numără milioane de oameni, că modernizarea României, şi nu rămânerea la putere, cu orice preţ, este misiunea sa principală.

Nu manipularea legilor electorale şi redesenarea colegiilor îi vor salva de la o înfrângere istorică, ci ideile şi principiile prin care unii lideri PDL şi-au construit deja o consistentă platformă de popularitate. Nu voturile din mediul rural, cumpărate la preţ de criză, îi vor ajuta să reziste manipulării televizate a opoziţiei, ci acelea primite în schimbul unor gesturi politice cât se poate de concrete, care să marcheze o reală desprindere de strategia fesenistă de fidelizare a unor clase privilegiate şi de ignorare a intereselor pe termen lung ale României.

Iar dacă Emil Boc nu are convingerea şi forţa de a promova, începând de mâine, o altă strategie de conducere a PDL şi de a se despărţi definitiv de acei secunzi care sabotează constant deciziile reformiste ale colegilor, cel mai onorabil gest pe care îl poate face este să renunţe şi la funcţia de preşedinte al partidului. Există oameni în politică, în PDL, pentru care viitorul nu este dominat de angoase, ci de speranţe, şi care i-ar putea lua locul fără ezitare. Le lipseşte doar sprijinul celor ce spun că le pasă de viitorul României, dar nu îndrăznesc să se desprindă de trecutul ei.
AUTOR DAN CRISTIAN TURTURICA
SURSA ROMANIA LIBERA 

(CONTRA)REVOLUTIA LUI BADEA,CIUTACU SI VOICULESCU

Demonstraţiile care au loc zilele acestea în ţară nu sunt o reeditare a Revoluţiei din 1989, nici a Pieţei Universităţii din 1990. Sunt exact opusul lor, o contrarevoluţie marca Dan Voiculescu, care încearcă să uzurpe treptat toate simbolurile luptei anticomuniste, creând confuzie morală cu sprijinul nefericit al ONG-urilor. Protestele din ianuarie 2012 sunt mai degrabă reeditarea mineriadei din ianuarie 1999 decât a revoluţiei din decembrie.

În presa occidentală există o regulă nescrisă: Dacă vrei să fii credibil, nu compari niciodată un politician contemporan cu Hitler pentru că ceea ce obţii nu este decredibilizarea politicianului pe care doreşti să-l ataci, ci diluarea crimelor lui Hitler, care prin însuşi actul comparaţiei se relativizează. Acelaşi lucru este valabil în cazul comparaţiei dintre Traian Băsescu şi Nicolae Ceauşescu. Lozinca „Băsescu=Ceauşescu'' nu este doar imorală, este de-a dreptul obscenă, pentru că îl umanizează pe Ceauşescu şi relativizează crimele (reale) ale dictatorului şi ale regimului comunist pentru a obţine efectul retoric de sublinia crimele (simbolice) ale preşedintelui. Din acest motiv, nu vom auzi nici un fel de scandări legate de comunism în Piaţa Universităţii, ba dimpotrivă. Ideea că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu'' pare să fie dominantă printre „revoluţionarii'' anului 2012. Or, nu poate exista o Piaţă a Universităţii autentică fără o revoltă împotriva comuniştilor şi securiştilor care domină clasa politică, mediul de afaceri şi o bună parte din mass-media. O Piaţă a Universităţii care recuperează legitimitatea comunismului şi delegitimează anticomunismul este un fals ordinar.

Recuperarea legitimităţii comunismului este un obiectiv pe care publicaţiile şi televiziunile lui Dan Voiculescu l-au urmărit constant, susţinând în mod repetat şi sistematic că nu există nicio diferenţă între regimul comunist şi guvernarea actuală, între Băsescu şi Ceauşescu, între Securitatea căreia i-a aparţinut Voiculescu şi actualele servicii secrete, în pofida apartenţei la NATO şi Uniunea Europeană. Întregul demers vizează să înlocuiască treptat şi sistematic simbolistica luptei anticomuniste cu una nouă relativizantă în care crimele comunismului sunt estompate până la dispariţie iar crimele presupuse ale „regimului Băsescu'' sunt îngroşate până la caricatură. Rezultatul este o confuzie a valorilor care şterge diferenţa dintre bine şi rău, dintre vinovaţi şi nevinovaţi, dintre victimă şi călău.

Or, exact la acest fenomen asistăm astăzi în Piaţa Universităţii. Primul obiectiv al noii (contra)revlouţii este ştergerea semnificaţiei istorice a Revoluţiei din Decembrie. Mijlocul? Asimilarea demonstraţiilor din 2012 cu revolta din 1989. Adevărul care se doreşte escamotat este că în 1989 în Piaţa Universităţii au murit oameni ucişi de gloanţelor regimului comunist. În 2012, avem câteva încăierări între ultraşi şi jandarmi. Orice comparaţie nu face decât să dilueze sângele cât se poate de real al celor căzuţi cu apa chioară a propagandei anteniste. Instrumentele? Asociaţiile de „revoluţionari'' deposedaţi de privilegii.

Al doilea obiectiv este ştergerea semnificaţiei istorice a Pieţei Universităţii 1990 ca mişcare de rezistenţă împotriva confiscării Revoluţiei de către regimul neocomunist al lui Ion Iliescu. Mai întâi, faptul că demonstraţia din 2012 a ocupat acelaşi loc este o uzurpare simbolică a Pieţei Universităţii originare. Apoi, l-am văzut, deloc întâmplător, pe Mircea Badea în noua Piaţă a Universităţii, încercând să „popularizeze'' o „adaptare'' a Imnului Golanilor. A doua uzurpare. Ulterior, au apărut în mod convenabil pancarde pe care scria „Băsescu=Iliescu'', „Jandarmii=Minerii 1990''. Nimic mai inept, dar serveşte scopului. În sfârşit, asistăm în ultimele zile la o încercare de a recupera în favoarea „neorevoluţiei'' memoria lui Cristian Paţurcă, unul din simbolurile Pieţei Universităţii. Până şi pretenţia imposibil de demonstrat de altfel, a lui Victor Ponta că ar fi participat la demonstraţia din Piaţa Universităţii serveşte aceluiaşi scop.

Dovezile manipulării sunt peste tot, dar, cumva, nu pare să le vadă nimeni. Asistăm la un simulacru de revoluţie în care protagoniştii nu sunt demonstranţii, ci personaje de genul Badea, Ciutacu sau Ciuvică. Suntem martorii unei revoluţii patronate de Voiculescu. Nici măcar nu este prima oară când se întâmplă. Ziarele şi televiziunile voiculesciene au mai susţinut o dată o mişcare „revoluţionară'' anti-guvernamentală. S-a întâmplat în ianuarie 1999, când Antena 1 a susţint cu entuziasm marşul minerilor lui Miron Cozma spre Bucureşti. Atunci, ca şi acum, Voiculescu a profitat de dificultăţile sociale (închiderea minelor) pentru a instiga la răsturnarea violentă a guvernului. Nu e nicio surpriză, aşadar, că acelaşi Miron Cozma a anunţat acum două zile că doreşte să vină împreună cu minerii să se alăture protestelor din Piaţa Universităţii. Cozma a înţeles că Piaţa Universităţii 2012 este Piaţa Univeristăţii în care minerii au triumfat.

Fără îndoială că printre protestarii anului 2012 se numără oameni oneşti, care au nemulţumiri reale. Fără îndoială că există reproşuri perfect rezonabile privind politicile actualei guvernări, în special în ceea ce priveşte corupţia, incoerenţa, lipsa de transparenţă şi alocările aberante de fonduri marca Elena Udrea (apropos, dacă Traian Băsescu şi PDL se gândesc să ofere poporului un sacrificiu ritual, Elena Udrea ar trebui să fie alegerea evidentă). Aceşti oameni oneşti precum şi ONG-urile care îi susţin trebuie să ştie însă că participă la o revoluţie contrafăcută în studiourile unei televiziuni patronate de un securist dovedit şi că scopul ei nu este buna guvernare, redarea bunăstării, mărirea salariilor şi pensiilor lor, ci conservarea privilegiilor clasei care parazitează ţara de 22 de ani.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

FALIMENTUL MORAL A LUI TRAIAN BASESCU

Traian Băsescu a minţit o ţară întreagă trecând, de facto, de partea Antenelor care l-au înjurat din 2005 până astăzi. Atacul său la adresa DNA este nedemn, nedrept şi complet nefondat. Este un atac direct la adresa luptei anticorupţie, singurul temei pentru care a fost îmbrăţişat de „opoziţia anticomunistă“ din 2004. Or, nici măcar Elena Udrea nu merită o asemenea trădare.
Tweet

Halucinant interviul acordat de preşedintele Traian Băsescu miercuri seară la TVR! Tot suportul de care s-a bucurat, toate eforturile pe care jurnalişti de calitate impecabilă şi intelectuali de reputaţie la fel de impecabilă le-au făcut pentru a-i susţine preşedinţia au fost făcute de ruşine în momentul în care preşedintele a atacat DNA, distorsionând faptele.

Lăsăm deoparte că, atacând DNA, singura instituţie din zona Justiţiei pe care Comisia Europeană a apreciat-o vreodată în cei cinci ani de când întocmeşte rapoarte pe Mecanismul de Cooperare şi Verificare, Traian Băsescu cântă, dintr-o dată, pe aceeaşi coardă cu Adrian Năstase, Victor Ponta, Crin Antonescu, dar şi cu Antenele lui Dan Voiculescu sau Realitatea lui S.O. Vîntu. Lăsăm şi că gestul său reprezintă o demisie morală de necrezut.

Mai grav este că Traian Băsescu a minţit. În primul rând că performanţa DNA nu este de 4 la 4 în dosarele de mare corupţie, aşa cum a pretins preşedintele. Este mult mai bună, cu Mureşan, cu Dinel Staicu, cu Popescu de la Târgu Jiu, cu Virgil Pop, cu fostul prefect de Iaşi, Prisăcaru, sau cu fostul secretar de stat de la „revoluţionari", Cutean. Chiar şi cu Miki Şpagă şi Morega, deşi au primit „cu suspendare". Sau poate ceea ce l-a deranjat pe preşedinte a fost că domnii „generali" Bădălan şi Mihai Popescu au fost condamnaţi? O fi dragostea domniei sale pentru uniforme o explicaţie?

Nu contează. Ceea ce contează este că există dosare în pronunţare, precum „Mătuşa Tamara" sau „Trofeul Calităţii" în cazul Năstase, ori precum dosarul ICA în cazul Voiculescu. Cum crede Traian Băsescu că se vor comporta judecătorii dacă preşedintele ţării şterge pe jos cu procurorii DNA?

În al doilea rând, preşedintele a minţit când a afirmat că este nevoie de un „filtru" politic pentru trimiterea în judecată a politicienilor acuzaţi de corupţie. Este aiuritor cum preşedintele ţării apără, mai nou, „filtrul" politic exercitat de Parlament şi/sau de preşedinte după ce ani de zile a fost de acord că acesta nu trebuie să existe şi a trimis în judecată oameni exact în virtutea principiului că avizul Parlamentului/preşedintelui TREBUIE să fie unul STRICT FORMAL. Din acest punct de vedere, vedeţi declaraţia dată în ziarul nostru de preşedintele CSM, Horaţius Dumbravă, care consideră, pe bună dreptate, această declaraţie o imixtiune inacceptabilă a politicului în treburile Justiţiei.

În al treilea rand, preşedintele a minţit când a vorbit despre „răspunderea judiciară" a magistraţilor. Una este să discuţi despre răspundere disciplinară în cazul în care un procuror întocmeşte prost un dosar sau un judecător judecă prost pentru că nu ştie legea şi alta este să vorbeşti despre „răspunderea judiciară" a magistratului în cazul în care „strică reputaţia sau cariera politică" a vreunui cetăţean, fie el şi politician. Dacă un procuror este rău intenţionat şi face cu bună ştiinţă un dosar în mod defectuos ori dacă un judecător decide aiurea într-un caz în care legea este limpede, atunci el trebuie sancţionat LA FEL CA ORICE ALT CETĂŢEAN, eventual cu circumstanţe agravante pentru corupţie. Să vii să spui că magistraţii ar trebui să plătească - eventual penal - pentru că-i strică reputaţia şi/sau cariera unui politician - şi cui, unuia ca Morega! - este un abuz, o presiune inacceptabilă asupra sistemului de Justiţie. Şi este o minciună să pretinzi că Uniunea Europeană va accepta vreodată aşa ceva. Este ca şi cum ţi-ai asuma dintr-o dată minciunile lui Adrian Severin privind „corupţia anticorupţiei", repetate consecvent de întreaga armată de eurodeputaţi pesedişti, cu Pascu şi Creţu în frunte. Este dezonorant!

În sfârşit, în al patrulea rând, acuzaţia preşedintelui adusă unor procurori DNA ca ar fi "şantajat" un alt procuror este complet nefondată. Cei doi procurori se aflau în misiune, ştiau foarte bine că erau înregistraţi şi acţiunea lor nu avea în vedere nimic altceva decât să demaşte pe un alt procuror care era dispus să plătească o mită de 30.000 euro pentru a deveni procuror general la Procuratura Argeş. Traian Băsescu ştia foarte bine lucrul acesta când i-a acuzat pe cei doi de şantaj.

Ce l-a determinat pe Traian Băsescu să procedeze la această „răsturnare" în materie de anticorupţie şi să trădeze toate idealurile pe care le-a profesat cel puţin din 2004 încoace? Faptul că DNA i-a încolţit pe câţiva lideri PDL care păreau cruciali pentru strategia partidului de a câştiga alegerile în 2012, cum păreau cei de la Cluj, Braşov sau Timişoara? Arestarea lui Apostu&Co. ar fi trebuit, dimpotrivă, să-i ofere un prilej nesperat să facă presiuni asupra partidului de guvernământ pentru ca acesta să aplice cu rigurozitate criteriile de integritate ale Monicăi Macovei astfel încât PDL, partidul prezidenţial, să se cureţe de corupţi. Pe de altă parte, i-ar fi oferit un ascendent moral fără precedent în raport cu toate partidele pentru anul viitor. Nici Iliescu, nici Constantinescu n-au avut parte de acest lux.

Traian Băsescu pare să sacrifice şi bruma de reforme care s-au realizat până acum, inclusiv propria moştenire, pe altarul ideii stupide a Elenei Udrea că singura salvare a actualei puteri este alianţa dintre PDL şi „partidul-pătaţilor-şi-corupţilor-PSD-care-părăsesc-corabia-contra-şantaj", numit UNPR, şi în cazul acesta DNA şi independenţa Justiţiei încep să deranjeze. Ori, pur şi simplu, n-a crezut niciodată într-o Justiţie independentă şi ne-a „jucat" pe toţi? În cazul acesta, ar fi timpul să ne gândim, pentru a treia oară, la un nou început şi la o nouă formulă pentru dreapta românească. E trist, dar nu-i o tragedie iremediabilă.

Crăciun fericit!
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

CUM A UCIS NASTASE JUSTITIA ROMANA

Achitarea lui Adrian Năstase în dosarul „Mătuşa Tamara‘‘ reprezintă un sfârşit fără glorie al luptei anticorupţie, o pată pe obrazul „european‘‘ al României şi actul oficial de deces al Justiţiei.

Într-o discuţie purtată nu demult cu reprezentantul unei importante ţări europene la Bucureşti, am îndrăznit să-i reproşăm dubla măsură pe care ţara sa o aplică României, pe de o parte, şi Croaţiei, de cealaltă, în materie de corupţie. Croaţia, ţară care tocmai a semnat tratatul de aderare, va deveni membră UE fără a avea atârnată de gât eticheta infamantă a corupţiei care este asociată Mecanismului de Cooperare şi Verificare, deşi este cel puţin la fel de coruptă ca şi România, dacă nu chiar într-o stare mai gravă. „Iată, încercam noi să argumentăm, tocmai şi-au arestat fostul prim-ministru pentru corupţie, ce Dumnezeu!‘‘ „Da, a venit replica ce ne-a lăsat fără replică, este adevărat, l-au arestat. Voi, nu‘‘. Achitarea lui Adrian Năstase reprezintă semnalul cel mai puternic pe care îl dă România Occidentului că a pierdut lupta împotriva corupţiei şi că Justiţia a părăsit demult aceste meleaguri. În comparaţie cu achitarea lui Năstase, nimic nu mai contează: nici sacrificiile indurate pe altarul austerităţii, nici respectarea limitelor de deficit, nici reforma aparatului de stat, nimic. În ochii europenilor şi ai americanilor nu va conta decât pata corupţiei de pe obrazul României, o ţară care s-a aşezat singură la marginea lumii civilizate, o ţară pe care nimeni nu poate conta în mod serios fără să rişte o cruntă dezamăgire. O ţară unde investiţiile sunt mult prea complicate de această corupţie generalizată ca să merite riscul. O ţară de mâna a doua.

Potrivit unor surse dintre cele mai credibile, la întâlnirea pe care au avut-o cu juriştii europeni aflaţi la Bucureşti pentru a evalua starea reformei Justiţiei, judecătorii Înaltei Curţi au recunoscut că nu îl vor condamna niciodată pe Năstase. Scurt, brutal, fără ruşine şi atât de cinic încât bieţii europeni au rămas cu gurile căscate. Dar ce anume îi poate determina pe reprezentanţii celei mai importante instituţii a sistemului de justiţie din România să recunoască deschis şi fără complexe că nu dau doi bani pe propria misiune, pe propria integritate, pe propria onoare şi pe interesele fundamentale ale României? Pe scurt, impunitatea. Şi aici nu este vorba de inamovibilitatea judecătorilor ci de apartenenţa acestora la reţeaua subterană din care fac parte judecătorii de la Curtea Supremă, politicieni, generali de poliţie şi ai fostelor şi actualelor servicii secrete care parazitează ţara ca un cancer ce nu poate fi extirpat. Este reţeaua care îl plasează pe Ion Iliescu la palatul Cotroceni, pe Cătălin Voicu în funcţia de consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu, pe Adrian Năstase în funcţia de prim-ministru şi pe soţii Costiniu la Curtea Supremă. Deîndată ce devii membru al reţelei, eşti un om făcut pentru că ai câştigat cel mai valoros lucru: Impunitatea. Reţeaua va avea grijă ca niciun om de-al ei să nu păţească nimic. Mecanismul nu este complicat. L-a descris acelaşi Voicu, un om care pare să ştie totul despre reţele şi gherila urbană. În cazul „Mătuşa Tamara‘‘ faptele erau relativ clare: Doamna Dana Năstase s-a dus cu un geamantan de bani cash - 400.000 de dolari - la o bancă unde a spus că suma reprezintă valorificarea bunurilor moştenite de la celebra mătuşă matusalemică. În 1999, Oficiul pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor a făcut un document legat de toată afacerea asta iar în 2000, când a devenit prim-ministru, chiar la prima şedinţă a proaspătului guvern Năstase, l-a numit pe Ion Melinescu în fruntea OPCSB. La scurtă vreme documentul cu pricina a dispărut. Avem aici de toate: evaziune, spălare de bani, dare şi luare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu. Primul lucru pe care trebuie să-l faci dacă DNA-ul îţi face dosar şi dacă acesta ajunge la Curtea Supremă este să obţii un număr cât mai mare de amânări. Pe măsură ce amânările se succed la nesfârşit, interesul public pentru caz se diminuează, indignarea se stinge şi faptele însele tind să se estompeze. Inculpatul însuşi este transformat în victimă „târâtă prin tribunale‘‘ şi atunci când vremurile sunt coapte vine şi achitarea. Şi exact în acel moment apare Ion Iliescu care deplânge faptul că „bietul om a fost tracasat‘‘. Cercul este închis, reţeaua, solidă. E sufficient să ne uităm numai la dosarele de corupţie cu cele mai multe amânări şi lucrurile vor deveni clare.

Dacă s-ar rupe numai câteva noduri, dacă un grup mic de judecători curajoşi şi integri ar reuşi să spargă Sistemul, acesta s-ar prăbuşi sub propria greutate. Dar achitarea lui Adrian Năstase transmite mesajul că Sistemul este intact. Năstase va fi, probabil, achitat şi în celelalte două dosare, se va întoarce în fruntea partidului şi, poate, a ţării şi totul va reveni la normal. Dacă nu, nu-i nicio problemă, pentru că şi dincolo, la PDL e la fel. Când ai de ales între Năstase şi Elena Udrea, care îşi face mai nou campanie cu oamenii lui Năstase, - Oprea, Miki Şpagă sau, mai nou, Piedone - atunci nu ai realmente de ales. Or, o ţară coruptă şi nedreaptă în care Năstase şi Udrea câştigă iar Monica Macovei pierde, este o ţară tristă şi lipsită de speranţă.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

CAND STATELE REGRETA

Căinţa naţională face din nou prima pagină, aşa cum a făcut-o cu o frecvenţă remarcabilă în anii trecuţi. În 2008, premierul de atunci al Australiei, Kevin Rudd, cerea iertare aborigenilor din ţara sa, în vreme ce Regina Elisabeta a II-a a făcut acum câteva luni un gest impresionant de regret în Irlanda. Iar acum, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a reluat cu ocazia unei vizite în Caucaz sfatul său către turci de a se „căi" pentru masacrele comise în 1915 împotriva armenilor de regimul otoman în destrămare.
Sarkozy ar fi, desigur, surprins dacă i s-ar spune că aceeaşi logică ar impune o declaraţie de căinţă a statului francez către Algeria, ca să nu mai spunem de una către soldaţii care au luptat sub steagul francez, aşa-numiţii „Harki", dintre care mulţi au fost abandonaţi în faţa unei sorţi cumplite când Franţa a părăsit în grabă ţara. Cât despre cei care au reuşit să supravieţuiască şi să treacă Mediterana, Franţa i-a aruncat în ghetouri segregate, uitate de lume.

Pentru mulţi lideri politici şi analişti, căinţa e o formă nelalocul ei şi un exces de sensibilitate. Istoria e dură, spun ei. Şi, în plus, de unde să înceapă cineva cu scuzele sau unde să termine cu ele? Să ne cerem iertare pentru cruciade, pentru distrugerea oraşelor germane de către armatele Regelui Ludovic al XIV-lea în secolul al XVII-lea, pentru a nu mai aminti de cele ale lui Napoleon? Nu cumva rezultatul ar fi transformarea istoriei într-un permanent ciclu de regrete?
Dar, într-o eră a globalizării, care cere transparenţă şi implică interdependenţa, căinţa poate fi privită ca instrument de bună guvernare. O ţară care a ridicat covorul miturilor şi indiferenţei sub care au fost măturate laturile negative ale trecutului său e mai capabilă să se administreze bine atât pe sine, cât şi relaţiile cu alţii.
Japonia nu a învăţat niciodată să interacţioneze cu vecinii săi în felul în care Germania s-a deprins după al doilea război mondial să coopereze cu viitorii ei parteneri europeni, în parte din cauză că scuzele sale au părut un act formal, absolvit cu jumătate de gură, atunci când nu a lipsit cu desăvârşire. Uniunea Europeană există (oricare ar fi dificultăţile prin care trece acum) pentru că Germania şi-a cerut iertare. Iar Germania poate astăzi să se distanţeze - deşi, evident, la limită - de actualul guvern al Israelului, pentru că germanii şi-au asumat trecutul pe deplin, aşa cum mulţi dintre vecinii ei nu au făcut-o.

A-ţi cere iertare îţi dă posibilitatea să-i vorbeşti „celuilalt" fără ambiguităţi, cu acea libertate de expresie de care e nevoie pentru a spune adevărul. Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac şi-a câştigat un loc în istoria ţării sale prin proclamarea responsabilităţii Franţei pentru crimele comise de guvernul colaboraţionist de la Vichy împotriva cetăţenilor francezi în perioada ocupaţiei naziste. Ficţiunea că „Vichy nu era Franţa", popularizată de generalul Charles de Gaulle şi susţinută de François Mitterrand, a fost în fine îngropată.
Cine va fi preşedintele francez îndeajuns de curajos pentru a cere iertare Algeriei şi soldaţilor Harki? Desigur, crimele comise de francezi în timpul războiului de independenţă din Algeria nu seamănă nici din privinţa dimensiunii, nici din cea a motivaţiei cu atrocităţile Germaniei naziste. S-ar putea invoca faptul că în era colonială Franţa şi‑a dorit şi fericirea algerienilor, nu doar propria măreţie. Doar că francezii erau cei care defineau „fericirea", fără să se consulte cu algerienii şi cu atât mai puţin să le obţină consimţământul.
Astăzi, Franţa sprjină forţele progresiste ale „Primăverii arabe" - politic, dacă nu chiar militar, precum în Libia -, dar poate ea să menţină ipocrizia faţă de Algeria, plătind un preţ mare în credibilitate pentru tăcerea faţă de trecut? În termeni de iertare, partea cea mai puternică trebuie s-o ceară mai întâi. Iar democraţia e o componentă esenţială a acelei puteri, fiindcă formează terenul cel mai fertil pentru o pedagogie responsabilă a onestităţii istorice.

Sigur că nu ar trebui să ne facem prea multe iluzii. Actualul guvern algerian se simte destul de bine denunţând Franţa şi ar putea continua să o facă indiferent de ce spune sau nu spune fosta putere colonială.
Dar asta nu ar trebui să servească drept alibi pentru a nu face nimic. În iulie 2012, Franţa şi Algeria vor comemora împlinirea a 50 de ani de la naşterea Republicii Algeria. Având loc imediat după viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa, evenimentul oferă o ocazie ideală pentru Sarkozy sau pentru succesorul său de a face un gest simbolic de căinţă. Un asemenea gest ar întări Franţa pe plan extern, dar şi din privinţa sentimentelor cetăţenilor ei de origine algeriană, a căror dificultate de reconciliere a dublei lor identităţi i-a împins pe unii în braţele fundamentalismului
islamic.
Căinţa nu e un semn de slăbiciune. Din contră, e o demonstraţie de linişte şi forţă interioară conştientă -, şi o precondiţie pentru o guvernare bună şi realistă.
AUTOR DOMINIQUE MOISI
SURSA ROMANIA LIBERA 

LECTIA CEHA PENTRU DREAPTA ROMANEASCA

Istoria recentă a Cehiei nu conţine doar lecţii pentru politicienii români care încearcă să-l reînvie pe Ceauşescu, ci şi pentru partidele de dreapta. Nu la fel de spectacu­loa­se, dar cu acelaşi mesaj: asuma­ţi-vă convin­gerile până la capăt şi fără minciuni inutile! Înaintea alegerilor anticipate pentru Camera Deputaţilor, programate iniţial pentru vara lui 2009, Partidul Social Demo­crat era considerat câştigător cert, fiind cotat cu peste 30% din voturi. În lu­nile dinaintea alegerilor, au apărut două forţe noi.

 Un partid politic nou, TOP 09, şi un lider nou, Radeck John, în frun­tea unui partid ceva mai vechi, dar care jucase până atunci un rol minor, „Afaceri Publice". Beneficiind şi de amânarea ale­gerilor cu aproape un an (s-au ţinut pe 28-29 mai 2010), TOP 09 a obţinut 17% din voturi şi a devenit a treia forţă politică a ţării, detronându-i pe comunişti. „Afa­ceri Publice" s-a situat pe locul cinci, cu aproape 11%.

 Social-democraţii au câştigat alegerile, însă nu cu 30%, ci cu 22%. Acest scor, dar şi faptul că al doilea partid clasat, cel Civic Democrat, care obţinuse 20%, s-a aliat cu TOP 09 şi cu „Afaceri Publice" i-au obligat pe social-democraţi să-şi recunoască înfrân­ge­rea chiar a doua zi după anunţarea rezultatelor. Şeful social-democraţilor, Jiri Paroubeck, şi-a dat demisia, ca şi liderul creştin-democraţilor, partidul din care se desprinsese TOP 09, deoa­rece a ratat pragul de 5% şi intrarea în Parlament.

 Amânarea alegerilor le-a dat răgazul necesar celor două noi forţe politice, TOP 09 şi „Afaceri Publice", să convin­gă. Însă esenţial a fost cum au făcut-o: prin campanii agresive şi inovative, cu mesaj clar. Ambele au avut un puter­nic discurs anticorupţie, îndreptat în spe­­cial împotriva fostului partid de guvernământ, cel Civic Democrat, adi­că a celor alături de care aveau să for­­meze ulterior coaliţia de guvernământ.

 De altfel, Partidul Civic Democrat, cel mai important partid de dreapta din Cehia, deşi s-a clasat pe locul doi şi a rămas la putere, numind chiar şi noul premier, a înregistrat pierderea cea mai severă. Din cele 81 de mandate pe care le câştigase în 2006 au pierdut 28 şi au mai rămas cu 53. Spre deosebire de ei, social-democraţii au pierdut doar 18.

 Motivul pentru care civic-democraţii au pierdut cele mai multe mandate este unul şi acelaşi cu motivul pentru care au rămas la putere. Celelalte formaţiuni de dreapta i-au atacat virulent şi cu argu­men­te şi, ca urmare, au câştigat pro­cen­te consistente, suficiente ca să le per­mită să guver­neze împreună cu partidul pe care în campania electorală îl trans­formaseră în sac de box. A fost surprinză­tor faptul că noile partide au format o coaliţie de guvernământ cu cei pe care îi identificaseră ca principali responsabili pen­tru problemele Cehiei? Da şi nu. Da, pentru că au acceptat să se facă frate cu dracu'; şi nu, pentru că alternativa ar fi fost să se facă frate cu ta'su.

 Cum a fost posibilă această salvare de ultim moment în urma căreia dreapta a rămas la putere deşi popularitatea ei se erodase considerabil ca urmare a măsurilor nepopulare dictate de criză?

 În primul rând, dreapta de la putere a fost atacată dinspre dreapta. Pe două direcţii. Dinspre o dreaptă cerebrală, TOP 09, focusată pe problema economică, care cerea reducerea şi mai drastică a risipei din sectorul public şi măsuri care să stimuleze economia. Şi care nu s-a mulţumit să mobilizeze alegătorii prin gargară ieftină pe forumurile de internet, ci a coborât în stradă, pentru a convinge Cehia reală, nu doar pe cea virtuală.

 Una dintre strategii a fost de a trimite tuturor alegătorilor imitaţii de facturi cu suma colosală la care a ajuns la dato­ria pu­blică şi cât le revine lor de plată din acea sumă. O alta a fost de a-şi trimite acti­viştii prin baruri pentru a explica, la o bere, care sunt soluţiile şi măsurile pen­­tru care vor milita ei dacă vor ajunge la putere. 

„Afaceri Publice" a atacat cu argu­men­tele dreptei populiste. Cerând măsuri drastice împotriva corupţiei, dar şi pentru combaterea criminali­tăţii care afectează cetăţeanul de rând. Nu au lipsit nici discursurile aluziv homo­fobe, sexiste şi anti-rroma. Şi ei au coborât în stradă şi au instituit pa­trule de voluntari în Praga pentru a ridica de pe  străzi drogaţii şi prostituatele.

 Ambele partide au lideri carismatici, care, deşi erau departe de a fi avut un trecut imaculat, la momentul alegerilor se bucurau de cea mai mare încredere din partea alegătorilor. Mai important decât orice, ei nu sunt invenţiile Partidului Civic Democrat. Opoziţia lor nu a fost mimată, iar criticile pe care le-au adus în campanie partidului de guvernământ nu au fost regizate.

 Ambii lideri şi oamenii lor de încredere au refuzat varianta comodă şi au ales-o pe cea mai dificilă. Cu toţii au fost curtaţi la un moment dat de Partidul Civic Democrat, dar au refuzat cu încăpăţâ­nare ofertele, preferând să-şi investească energia în propriile proiecte politice. Dacă ar fi ales să se unească cu partidul dominant în loc să încerce să-l învingă, ambele ar fi pier­dut. Din interior nu ar fi putut schimba nimic. Ar fi fost ultimii veniţi şi vocea lor ar fi fost, în cel mai bun caz, igno­rată. Iar la primul semn că nu respectă disciplina de partid şi critică în exterior ceea ce se întâmplă în interior ar fi fost demişi din funcţie şi chiar excluşi.

Ambele partide au evitat ambigui­tăţile. Nu au pretins că sunt altceva decât erau. Proiecte politice pursânge. Niciodată nu s-a pus problema ca ele să pozeze mai întâi în mişcări civice pen­tru ca după aceea, „la cererea publicu­lui", să se trans­forme în par­tide. Atât TOP 09, cât şi „Afa­ceri Pu­blice" au beneficiat însă, indirect, dar consis­tent, de campaniile antico­rup­ţie şi anti-SISTEM ale unor orga­nizaţii sau iniţiative civice de mare impact, precum „Defenestrarea 2010" sau „Înlo­cuiţi Politicienii", susţinute de intelec­tuali de mare probitate morală.

Astăzi, la peste un an de la instalarea noii coaliţii de dreapta, cu greu s-ar pu­tea spune că ea a împlinit toate speranţele celor ce i-au votat. Aproape că nu a exis­tat lună fără vreo criză, fără acuzaţii gra­ve de corupţie, fără demisii şi demiteri răsunătoare. La baza lor au stat de multe ori dezvăluirile făcute de un demnitar despre ilegalităţile comi­se de un coleg din coaliţia guvernamentală. Privit în retrospectivă, ce a rămas din imaginea justiţiară idealizată pe care cele două noi partide şi-au creat-o în campanie este destul de trist. Chiar jalnic. Cu toate acestea, potrivit sondajelor, alegătorii, deziluzionaţi cum sunt, încă o dată, de moralitatea multora dintre politicienii de dreapta pe care i-au votat, le-ar încredinţa tot acestora puterea. De ce?

Pentru că măcar un lucru funcţionează. Cele trei partide se pre­sează reciproc pen­tru a-şi atinge fie­care măcar agenda mi­ni­mală  pe baza căreia au fost votaţi. Iar dacă imple­mentarea măsurilor anti­corupţie încă trenează, lucrurile stau mult mai bine cu reformarea statului şi creşterea eficienţei administrative. Ex­plicaţia: priorităţile guvernamentale rezultă dintr-o concurenţă între diverse poli­tici de dreapta, şi nu dintr-un com­promis între măsuri de dreapta şi altele de stânga. Coerenţa şi eficienţa vin din faptul că lupta de la vârful puterii se duce în interiorul aceluiaşi sistem ideologic politic, nu între sis­teme diferite. Lucru care îi enervează la culme pe susţinătorii comuniştilor. Partidul lor ar primi astăzi un număr chiar mai mare de voturi decât în 2010.

Nu mă aştept ca Vadim, Voiculescu şi restul comuniştilor vopsiţi să-şi asu­me total şi sincer proiectul Ceauşescu. Întocmai precum fostul lor şef, şi ei trăiesc într-o fantasmă care îi împie­dică să perceapă cum sunt priviţi cu adevărat din afară. Dacă ar realiza o secundă că pe scara evoluţiei nu sunt nimic mai mult decât urmaşii lui Ceauşescu şi că unica lor misiune legitimă este aceea de a-i perpetua cât de mult moştenirea, nu s-ar mai complace în jalnicul efort de a ne dovedi că reprezintă altceva O şansă pentru a-şi clarifica poziţiile şi a-şi asuma până la capăt destinul politic o au cei ce spun că reprezintă dreapta. Cu o singură condiţie: să în­veţe ceva din lecţiile pe care ni le predau, gratuit, cei ce au trecut deja prin etapa în care ne aflăm noi.
AUTOR DAN CRISTIAN TURTURICA
SURSA ROMANIA LIBERA

USL INFELIX

Traian Băsescu este, potrivit mass-media ostile domniei sale, un „preşedinte-distrugător", mulţumit doar atunci când reuşeşte să semene discordie între politicieni. Poziţia sa din ultimele săptămâni nu prea corespunde însă acestui portret: de dragul păcii în Executiv şi în rândurile principalului partid de guvernământ, a preferat să-l vadă demis pe Sebastian Lăzăroiu, după ce acesta agasase atât premierul, cât şi PDL cu părerile sale critice - deşi ulterior şeful de stat a ţinut să precizeze că ruptura în cauză nu afectează cu nimic relaţia sa cu fostul său consilier prezidenţial.

La ora actuală, pe departe cea mai mare aplecare spre vanitate şi reacţii colerico-resentimentare este cea întâlnită în rândurile USL. Dan Voiculescu persistă în convingerea că lipsa de scrupule care i-a adus atâta succes în afaceri, încât s-a ales cu o avere impresionantă în doar două decenii, poate fi trasferată acum la fel de bine şi în arena politică. Ca atare, a considerat că partidul său pigmeu este îndrituit să dea candidatul USL într-o serie de oraşe-cheie ale ţării. Cum la Iaşi a ieşit cu scântei din cauza acestei convingeri, Voiculescu a preferat să-şi trimită pseudoconservatorii singuri în alegerile locale din 2012 decât să îşi reconsidere pretenţiile. În faţa unei asemenea decizii stai şi te-ntrebi la ce i-a mai trebuit masterul în ştiinţe politice de la Kingston University din Surrey, Anglia, la care a ţinut să se înscrie acum câţiva ani. Logica ar fi dictat ca atât partiduleţul, cât şi eminenţa sa cenuşie să fie cât se poate de mulţumiţi cu o poziţie călduţă, dar situată mai în afara bătăii reflectoarelor politice - evident unicul mod prin care segmente ale electoratului mai puteau uita că „Felix" a ajuns aliatul USL.

Cu această piatră de moară de gât însă, opoziţia riscă să rămână o alternativă prea puţin credibilă la actuala putere. Indiferent cât de mult încearcă să se reinventeze pe blog, este limpede că ego-ul mogulului trebuie satisfăcut cu orice ocazie. Alegerea onctuosului Daniel Constantin pe post de purtător de cuvânt a ajutat doar până la un punct, percepţia generală asupra acestuia fiind similară celei a clientului conştient că trage la un hotel plin de taine mizere, deşi este întâmpinat de un recepţioner aparent onorabil. Cum strânsoarea lui Voiculescu asupra partidului nu a slăbit deloc de-a lungul anilor, PC se confruntă, de un deceniu, cu numeroase defectări, pierzând până în prezent o mare parte a membrilor săi de vază. Formaţiunea nu a ajuns, deocamdată, să-şi dea obştescul sfârşit strict datorită „fondului de rezervă" al tocmitorului ei, care îi ramplasează pe cei sătui, epuizaţi sau plecaţi cu personaje obscure din eşalonul doi.

Victor Ponta a fost primul care s-a dumirit că un partid-instrument în mâinile unui personaj atât de imprevizibil precum Voiculescu poate duce oricând la eşecul proiectului USL - neferit oricum de destule alte tensiuni, având în vederea suspiciunile mutuale ale pesediştilor şi liberalilor, dar şi rivalitatea dintre ce doi şefi de partid în privinţa poziţiei de lider neîncoronat al opoziţiei. Deja în februarie, Ponta declara franc că Voiculescu repezintă „singura vulnerabilitate" a USL şi că „nimic nu îi face mai bine lui Traian Băsescu decât orice ieşire publică" a mogulului.

În calitate de fost locotenent al lui Adrian Năstase începând cu anul 2000, actualul lider al PSD nu va uitat interminabilele presiuni ale lui Voiculescu în vederea poziţionării candidaţilor PUR/PC pe locuri cât mai bune pe listele electorale ale PSD - atât în 2000, cât şi în 2004. De fiecare dată, Voiculescu l-a ţinut în şah pe Năstase cu ameninţarea ruperii alianţei electorale, smulgându-i de regulă concesie după concesie, pentru ca în final să-i întoarcă spatele la puţine zile după înfrângerea social-democratului în cursa pentru preşedinţie. Dacă liderii USL agreau aplicarea reţetei suspectului succes voiculescian în plan politic intern, Uniunea ar fi implodat destul de rapid sub imensa presiune conflictuală acumulată. Acesta este, probabil, şi motivul pentru care Victor Ponta a adoptat, din start, o poziţie mult mai fermă faţă de patriarhul PC decât a făcut-o vreodată Năstase. Dacă Ponta ceda în chestiunea Iaşiului în faţa lui Voiculescu, semnalul ar fi fost unul catastrofal - pe de o parte, extrem de demoralizator pentru PSD şi electoratul acestuia, pe de alta de prost augur pentru forţele locale actualmente încă indecise în privinţa susţinerii USL.

Pentru USL luna septembrie se încheie, prin urmare, cu un scurt-circuit între PC şi Ponta - care a şi ţinut să ridiculizeze insistenţele conservatorilor cu privire la noi şi noi avantaje. Sprijinul „moral" pe care USL îl va acorda lui Sorin Oprescu în cursa pentru Bucureşti a fost oricum decis fără nici o consultare prealabilă a partenerului pigmeu. Acesta a reacţionat prompt şi băţos, anunţând că merge singur în locale. Între timp, şi liberalii par sătui de incomodul lor aliat - Relu Fenechiu sugerându-le conservatorilor, deocamdată în nume propriu, ieşirea din Uniune şi candidatura pe liste proprii la alegerile din 2012. Învingător la puncte după această rundă de ostilităţi este indiscutabil Victor Ponta. Măcar acesta pare să fi înţeles că Antenele nu sunt vitale pentru victoria electorală a USL, pe când Voiculescu este practic pierdut fără acest vehicul politic de care îl leagă, pe lângă interesele personale făţişe, mai ales viziunea comună despre o Românie rămasă prizoniera cercurilor politico-economice viciate. Cum tot circul USL s-a desfăşurat nu în spatele uşilor închise, ci în văzul lumii, se poate concluziona de pe acum cam câţi bani dau politicienii ei pe buna părere a electoratului şi în ce măsură opoziţia este, de fapt, preocupată de soarta oamenilor
AUTOR TOM GALLAGHER
SURSA ROMANIA LIBERA 

CELE DOUA OBSESII USL SI CUM VA FI PACALIT PNL

Crin Antonescu şi Victor Ponta, cei doi lideri ai alianţei, se transformă încet, dar sigur, din lideri politici în persoane instabile cu obsesii aproape convulsive. Spre deosebire însă de Ponta, liderul liberal şi-a păstrat pe masă doar cărţi necâştigătoare.

Cei doi nu pot face evaluări politice, nu pot articula păreri economice pertinente şi probabil că nici nu vor, fiindcă sunt asediaţi de cel puţin două obsesii: suspendarea preşedintelui Traian Băsescu şi dispariţia PDL.

USL nu vrea să demonstreze că are idei mai bune, soluţii mai consistente sau programe mai sănătoase pentru ţară, de aceea Victor Ponta, Crin Antonescu şi Dan Voiculescu se concentrează doar asupra propriilor obsesii. Într-un fel e de înţeles fiindcă, spre deosebire de restul gândurilor, obsesiile nu pot fi ignorate. Zilele trecute, Crin Antonescu a explicat că ţinta PNL până la alegeri este dispariţia PDL: „În 2012 ori nu mai există ei, ori nu mai existăm noi“. Varianta a doua din prezicerile liderului PNL s-ar putea verifica şi dacă PDL pierde alegerile, fiindcă mariajul liberalilor cu socialiştii ar putea duce la dispariţia celor care au votat în ultimii 20 de ani PNL. Oamenii vor vota împotriva lui Traian Băsescu sau împotriva lui Emil Boc şi a măsurilor lui neinspirate, împotriva micilor sau marilor ticăloşii făcute de PDL, dar e greu de crezut că votanţii liberali vor aplauda hibridul USL, în spatele căruia tronează, alături de Crin Antonescu, Felix-marele aranjor al Antenelor şi Ion Iliescu, comunistul reformat care a confiscat Revoluţia din decembrie ’89. După cum arată sondajele, mulţi liberali nu vor să voteze, iar alţii preferă mai degrabă să susţină partidul lui Traian Băsescu decât pe cel al lui Ion Iliescu. În acelaşi timp, planurile pe care şi le-a făcut PNL cu PSD seamănă cu cele ale fetei sărmane şi naive care vrea să pună mâna pe averea boierului: se lasă sedusă, dar nu reuşeşte să devină stăpâna casei. În eventualitatea în care USL ar câştiga alegerile, premierul va fi de la PSD, iar liberalii vor primi fotolii marginale şi greu de crezut că vor putea dicta politicile economice ale unui Executiv condus de un socialist. Apoi până în 2014, când ar urma să fie susţinut liderul PNL la prezidenţiale, se vor întâmpla multe lucruri, poate chiar intrarea în cursă din partea PSD a lui Adrian Năstase. Dacă USL nu reuşeşte să câştige însă alegerile, atunci singura scăpare a liberalilor este să revină cu coada între picioare sub umbrela lui Traian Băsescu, în condiţiile impuse de preşedinte. În ambele cazuri PNL va ieşi în pierdere şi, în plus, va fi văzut în ochii electoratului ca o amantă nesătulă care a sărit dintr-un pat în altul doar pentru beneficii materiale şi care, în cele din urmă, a ajuns pe stradă.

Crin Antonescu este optimist, iar obsesiile îl blochează, aşa că nici nu are urechi pentru ceea ce-i spun unii colegi din partid. Pentru liderul PNL, dispariţia PDL şi suspendarea lui Traian Băsescu sunt singurele probleme. La fel ca şi Victor Ponta sau Felix-definitiv şi irevocabil turnător al Securităţii, caută soluţii doar pentru obsesiile lui. Dan Voiculescu alias Felix vrea să modifice Constituţia în aşa fel încât, dacă un milion de români sunt de acord, preşedintele să poată fi suspendat. N-are nici o importanţă pentru USL, care girează această propunere, că în România şeful statului este ales cu circa cinci milioane de voturi. Obsesiile obturează logica şi bunul simţ, de aceea Antonescu, Ponta şi Voiculescu pot vorbi doar despre Băsescu.

AUTOR SABINA FATI

SURSA ROMANIA LIBERA 

CUM AU PIERDUT CONTROLUL RUSII DIN CAUZA CA NASTASE NU A AJUNS PRESEDINTE

Centrul de Afaceri Româno-Rus, condus din umbră de foşti ofiţeri KGB şi Securitate - SRI, după cum spun surse din serviciile secrete, a pus umărul la destabilizarea financiară a celui mai mare combinat petrochimic, Oltchim Râmnicu-Vâlcea, alături de firma germană PetroCarboChem (PCC), patronată de doi polonezi, dintre care cel puţin unul a fost ofiţer de informaţii. Constantin Samson, paravan folosit pentru înfiinţarea "Centrului", dezvăluie pentru România liberă cum s-au năruit intenţiile ruşilor de a controla industria strategică românească odată cu pierderea alegerilor de către PSD - Adrian Năstase.

România liberă, în  articolul „Reţelele secrete ale unui război economic", a  dezvăluit mecanismele  prin care PCC  s-a dezvoltat în România  începând cu anul 1998,  an în care a început proiectul iniţiat de Banca Mondială şi aplicat de Guvernul României de restructurare a coloşilor industriali. Atunci, şeful SRI pe judeţul Prahova era colonelul Corneliu Păltânea, care a protejat informativ PCC (împiedica înaintarea rapoartelor negative către centrala SRI), după cum menţionează în note ale serviciilor secrete, deţinute de România liberă.
Păltânea a fost secondat de subordonata sa, maiorul Cristina Andronache. Amănuntul este extrem de important având în vedere că Păltânea, acum în rezervă, continuă să aibă şi astăzi relaţii strânse atât cu anturajul reprezentanţilor PCC în România, cât şi cu cel al Centrului de Afaceri Româno-Rus, unde a fost director general, susţin surse apropiate serviciilor secrete. Un  alt amănunt important  este faptul că,  în prezent, la Centrul de Afaceri Româno-Rus, fosta subordonată a lui Păltânea, maiorul (probabil în rezervă) Cristina Andronache, figurează ca lichidator.
Astăzi, România liberă prezintă împrejurările din 2003  în care a fost înfiinţat Centrul de Afaceri Româno-Rus (CARR), persoanele folosite ca paravane, scopul pentru care a fost înfiinţat centrul, cine a asigurat finanţarea, cine a deţinut controlul real, iar în ediţiile următoare, îi vom prezenta  pe politicienii români care au susţinut „Centrul". Radiografia activităţilor acestei instituţii suspectate a fi oficina de spionaj rusesc pe teritoriul României a fost făcută  de Constantin Samson, cel care a fost folosit pentru a înregistra „Centrul" la Registrul Comerţului  deoarece" avea susţinere la autorităţi". Samson  a deţinut 47% din acţiuni, pe care apoi le-a cedat fără bani unui reprezentant al părţii ruse.

„La Fitze", locul naşterii „Centrului"

Potrivit lui Constantin Samson, discuţiile despre înfiinţarea Centrului de Afaceri Româno-Rus ca loc  pentru intermedieri în comerţul cu combustibili, minerale şi produse chimice pentru industrie, au început în toamna anului 2002 , la Restaurantul „La Fitze" din Herăstrău, exact în perioada în care integrarea României în NATO devenise previzibilă (după atentatele teroriste din SUA din 11 septembrie 2001).
La acest restaurant s-au întâlnit Constantin Samson, Iurie Cecan (cetăţean moldovean) şi Liviu Niţă (implicat în scandalul SUNOIL,  atunci abia ieşit din închisoare). Iniţiativa înfiinţării centrului i-ar fi aparţinut lui Iurie Cecan, la solicitarea şefului său Anatoli Patron , preşedintele Nova Bank (fosta Bancă Unirea). La rândul său, Patron ar fi fost executantul ordinelor lui Arkadie Volski, pe atunci consilierul preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin. Samson ne-a spus că a fost  ales de ruşi pentru înfiinţarea „Centrului" deoarece " avea susţinere la autorităţi". Surse autorizate susţin că Anatoli Patron  şi Arkadie Volski ar fi fost înalţi ofiţeri KGB.

Paravanul „Samson"

Constantin Samson a obţi­nut cu uşurinţă „sprijinul autorităţilor" pentru înfiinţarea Centrului de Afaceri Româno-Rus. Drept urmare, în 2003, Centrul de Afaceri Româno-Rus a fost înregistrat ca societate comercială, în care Samson deţinea 47% din acţiuni; Traian Grigore şi Gabriela Radu ( subordonaţii lui Samson) deţineau câte un procent, iar ruşii deţineau restul de  51% prin off-shorul „Alitrade" (50%), reprezentat de Iurie Cecan (cu dublă cetăţenie română şi moldovenească), plus un procent deţinut în acte de Marian Moscovici (subordonatul lui Cecan).
Controlul „Centrului" era deţinut de Cecan, locotenentul lui Patron, care la rându-i executa ordinele lui Volski. Finanţarea era asigurată de partea rusă, după cum ne-a confirmat Samson. Deciziile erau luate tot de partea rusă. Cu alte cuvinte, Samson era folosit drept paravan. Samson ne-a mai relatat că la toate întâlnirile era prezent Iuri Ustinov, fost ofiţer GRU, după cum a relatat presa. Pentru Samson, Ustinov era „un ciudat, cu codiţă la spate, care făcea traducerile".

Ţinta: realizarea unei „baze mari de date"

Deşi scopul declarat al  ruşilor cu privire la înfiinţarea „Centrului" era intermedierea comerţului cu combustibili, minerale şi produse chimice, cel ascuns (spun surse din serviciile secrete, confirmate de Samson) era deţinerea controlului (prin crearea dependenţei de materii prime) asupra industriei petrochimice româneşti în contextul previzibilei aderări a României la NATO şi al înfiinţării unor baze americane pe teritoriul nostru. În proiect figura, între altele, dezvoltarea comerţului bilateral româno-rus prin afilierea unor firme româneşti şi „înfiinţarea unei mari baze de date"; „banii urmau să circule dintr-o ţară-n alta prin Nova Bank".

Centrul de Afaceri Româno-Rus, condus din umbră de foşti ofiţeri KGB şi Securitate - SRI, după cum spun surse din serviciile secrete, a pus umărul la destabilizarea financiară a celui mai mare combinat petrochimic, Oltchim Râmnicu-Vâlcea, alături de firma germană PetroCarboChem (PCC), patronată de doi polonezi, dintre care cel puţin unul a fost ofiţer de informaţii. Constantin Samson, paravan folosit pentru înfiinţarea "Centrului", dezvăluie pentru România liberă cum s-au năruit intenţiile ruşilor de a controla industria strategică românească odată cu pierderea alegerilor de către PSD - Adrian Năstase.

Controlul "Centrului"  a fost deţinut integral de partea rusă, care a şi finanţat „afacerea".Ţinta ruşilor era tocmai această „mare bază de date" despre combinatele româneşti prin care ar fi de­ţinut controlul asupra industriei strategice româneşti (cum ar fi petrochimia). Pen­tru o mai bună „pro­tecţie informativă" exista şi inten­ţia construirii unui hotel „exclusiv pentru ruşi" în Piaţa Charles de Gaulle din Bucureşti (prin „Kem­pinski", proiect „ne­rea­li­zat din cauza eşecului în alegeri al PSD-Adrian Năs­tase", spune Samson). Hotelul urma să fie securizat pentru înlăturarea riscurilor de urmărire operativă de către serviciile secrete româneşti.

„Centrul" a sprijinit activităţile PCC de preluare agresivă a Oltchim

După înfiinţare, afacerile puse la cale în „Centru" au demarat în forţă. În nici câteva luni, CET-urile depindeau de cărbunele adus de societatea ALITRADE, off-shorul ruşilor care deţinea 50% din părţile sociale ale „Centrului". În treacăt fie spus, aprovizionarea cu cărbune s-a lăsat cu scandal la Iaşi din cauza preţului cu mult peste piaţă pe care îl plăteau autorităţile locale.
Tot atunci, „Centrul" şi-a deschis o filială şi la Moscova, unde panglica a fost tăiată de însuşi preşedintele Vladimir Putin. Pierderea alegerilor de către PSD şi Adrian Năstase a dat peste cap planurile ruşilor, spune Samson. Cu toate acestea, „Centrul" şi-a continuat activităţile, în special cele de „lobby", şi după 2005. Sursele noastre spun că prin influenţa „Centrului", unde director general era Corneliu Păltânea,  au luat avânt  şi activităţile comerciale ale PCC SRL Ploieşti (filiala PCC Germania) reprezentată de fostul ofiţer de informaţii  polonez W. Zaremba.
PCC importa  din Rusia şi Ucraina diverse produse petrochimice pe care le vindea  apoi societăţilor româneşti din domeniul petrochimiei, după cum ne-a declarat primul administrator al PCC Ploieşti,  inginerul  George Constantinescu (funcţionar în Comerţul Exterior înainte de 1989).

Miza „Oltchim"

Potrivit unui plan de preluare agresivă,  PCC SRL Ploieşti urma  să devină furnizor principal de materii prime către Oltchim,  apoi să devină acţionar şi în contul unor datorii neplătite de Oltchim, să preia controlul combinatului cu scopul de a prelua importantul portofoliu al pieţelor internaţionale de desfacere. În 2007, Oltchim exporta circa 78% din produse în 80 de ţări din Europa, Orientul Mijlociu, Asia - Pacific.
Planul a reuşit doar pe jumătate: în anul 2007, PCC a devenit acţionar cu 1%, procent transformat artificial de Guvernul Tăriceanu  în 12 % (prin reducerea capitalului social). În 2008, PCC a blocat la Uniunea Europeană refinanţarea combinatului, astfel că, în prezent, Oltchim se află în impas. Infuzia de capital ar fi făcut posibilă vânzarea  combinatului la un preţ cu mult peste 500 milioane de euro, spun specialiştii.

Păltânea recunoaşte implicarea în Centru

Contactact telefonic, fostul şef al SRI Prahova Corneliu Păltânea a negat implicarea sa în sprijinirea unor interese ruseşti pe teritoriul României care au pus în pericol, printre altele, stabilitatea financiară şi dezvoltarea OLTCHIM. A recunoscut (cu greu, abia dupa ce i-am indicat acte oficiale) faptul că a fost director al Centrului de afaceri româno-rus. Păltânea susţine că în realitate ar fi fost doar consultant financiar la acest centru, fără să spună însă exact pe cine consilia. A negat ca i-ar fi consiliat pe Volski, Patron sau Ustinov.

Cine este Constantin Samson

Constantin Samson este un prosper om de afaceri care , în urma unor scandaluri presărate cu dosare penale, a ajuns în posesia  mai multor foste active ale statului. Până în 1990 a fost electrician la Centrala Nucleară Cernavodă, a intrat în afaceri încă din 1991. A început cu un restaurant în Cernavodă, apoi  şi-a făcut altul în Azuga; din 1992 şi-a deschis un lanţ de magazine, apoi a preluat fabrici, uzine,  ferme, de notorietate fiind podgoria FRUVIMED, pentru care a fost în litigiu cu fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, pe care l-a învins.

Cine este Corneliu Păltânea

Sub ochii lui Păltânea au dispărut - prin falimentare sau preluare ostilă - o serie de coloşi din industria energetică şi petrochimică. După 2005, procurorii au scos la iveală că în perioada în care a condus SRI Prahova, Păltânea a fost implicat în numeroase afaceri ilegale de la organizarea furturilor de combustibili până la folosirea unor ofiţeri acoperiţi pentru crearea unor firme cu scopul devalizării rafinăriilor prahovene. Păltânea a fost trimis în judecată în mai multe dosare, în două dintre ele fiind deja condamnat (cu suspendare) . Acum, el se prezintă ca fiind „managing partner" la SC Petroconsult Development, o companie patronată de Mircea Labă, şi el membru al Centrului Româno - Rus de Afaceri.
AUTOR ONDINE GHERGUT
SURSA ROMANIA LIBERA