Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută
din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de
alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în
anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în
aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele
mai acute ale sistemului universitar roamânesc de azi. Doi miniştri ai
educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi
public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în
primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră
de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul
lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză
sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au
parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să
presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această
calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în
faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care
se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă)
şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate
proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i
vizează pe magiştri).
La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor,
universităţile înşile în care activează aceşti profesori (ambii având,
în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd
pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de
azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra
căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei
este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare
–, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism
ieftin ca un om suspectat el însuşi de lucruri nelalocul lor să le
ceară deplină onestitate elevilor la examene şi cadrelor la concursuri
şi să afirme, de la înălţimea condiţiei sale nebuloase, deplina
transparenţă a sistemului.
În ciuda declaraţiilor şi dezminţirilor împricinaţilor (altminteri
destul de dezlânate), lucrurile par suficient de clare, astfel că
D-lui Prim Ministru nu-i mai rămâne decât să-şi facă – pentru a doua
oară – datoria (pe care singur şi-a impus-o). Nouă, celorlalţi, ne
rămâne în schimb să medităm asupra unei probleme încă mai grave: sunt
aceste fapte – pe care doar întâmplarea expunerii mediatice le-a scos
la lumină – simple accidente sau, dimpotrivă, sunt manifestarea unui
fenomen mult mai răspândit în mediul academic. În mod cert, dacă
presa, în căutare de subiecte – după răcirea subiectului dosarelor de
colaborare – îşi va îndrepta atenţia asupra CV-urilor postate pe
site-urile universităţilor vom avea o vară deosebit de caldă. La fel
ca şi practica acordării diplomelor fără acoperire şi aceea a
“amenajării” CV-urilor va surprinde – în mod cert – prin amploarea
răspândirii ei.
CV-urile, dimpreună cu “fişele de autoevaluare” sunt simptomatice
pentru starea învăţământului universitar românesc din ziua de azi.
Într-un anume fel, ele reprezintă nu doar “cartea de vizită” a
oricărui cadru universitar, ci – cel mai adesea – singura modalitate
prin care acesta se face cunoscut atât în interiorul universităţii în
care profesează (structurată în nenumărate departamente cu o destul de
slabă interacţiune între ele, consecinţă atât a jocurilor interne, cât
şi a succesivelor “reforme”), cât mai ales în afara acesteia (CV-ul,
cu lista de publicaţii inclusă sau separată, se anexează dosarelor de
acreditare, solicitărilor de proiecte, concursurilor pe posturi,
etc.). Astfel, fie că s-a urmărit, fie că nu acest lucru, CV-ul a
ajuns a fi pentru universitari ceea ce e diploma pentru studenţi:
lucrul cel mai important şi cel mai vânat. Normal ar fi fost ca
lucrurile să stea altfel: lucrul cel mai important să fie conţinutul
publicaţiilor, care să potenţeze notorietatea autorului lor, iar CV-ul
să servească mai curând ca un aide-mémoire menit a restitui întregul
preocupărilor unui autor. Din păcate, lucrurile nu stau aşa: în loc ca
CV-ul să fie o anexă a lucrărilor (şi, în primul rând, al ideilor
acestora), lucrurile stau invers – lucrările au statutul unei anexe a
CV-ului. (Nu degeaba la şcoală accentul se pune în mod particular pe
biografia autorilor din curriculă; orice elev va şti că Eminescu s-a
născut la Ipoteşti, că ”a scris multe poezii frumoase”, între care
Luceafărul, dar mai încolo nu va şti să spună nimic despre ele.)
Într-o vreme se încetăţenise chiar practica de-a se scrie la
capitolul producţiei proprii: x lucrări de autor, y lucrări în
colaborare, z lucrări coordonate, de regulă cu x, y şi z mai mari
decât 10. Verificaţi-le! Cine-ar fi avut timp de pierdut s-o facă, ar
fi descoperit cu surprindere că cinci ediţii ale uneia şi aceleiaşi
lucrări (adesea având ca număr de pagini un mic multiplu al lui 10)
sunt prezentate ca cinci cărţi diferite. Iar din ceea ce mai rămâne,
măcar într-un caz e vorba fie de o “Introducere în…”, fie de o
“Culegere de teste”, aceasta din urmă având uneori mai mult de 10
autori, fiecare trecându-se în CV-ul său ca autor principal. Dacă
potenţialul cititor întâmpină greutăţi de lectură în ceea ce priveşte
formularea temelor, ba chiar a frazelor, atunci poate fi sigur că au
fost la mijloc foarfeca şi cleiul copy-paste-ului dat fiind că – nu? –
nimeni nu pretinde mare originalitate unei introduceri. Destul de des e
greu de aflat editura la care au apărut aceste lucrări; cel mai
frecvent e vorba de editura universităţii în cauză, ori de vre-o
editură locală cu nume greu de pronunţat şi care nu figurează în nici
un index al editurilor din România. Cât despre răspândire, aceasta e
asigurată: studenţii pentru care “Introducerea” şi “Testele” sunt
biblii la examene, pe fondul prohibirii oricăror alte surse. Şi cum
studenţii se înoiesc periodic, se deschide o (foarte profitabilă) piaţă
pentru ediţiile “revăzute şi adăugite”. Avertisment celor care cred
că nu se poate trăi din scris în România! Cu cât domeniul e mai arid –
economie, drept, (inevitabila) pedagogie, etc. – cu atât fiecare
universitate se întrece în numărul “introducerilor” şi al “testelor”,
iar aglutinarea acestora produce în cele din urmă “saltul calitativ”:
într-o bună zi începe a se vorbi de “şcoala de la…”. Nimic rău în
toate acestea, numai că genul acesta de publicaţii are o mare problemă:
cu excepţia studenţilor care de bună voie şi constrânşi de
împrejurări sunt în situaţia de a le cumpăra şi a le buchisi pentru
examene, nimeni altcineva nu le mai citeşte. E greu de presupus că un
student riscă să-şi judece – altfel decât în forul lui interior –
profesorul. Altminteri acesta din urmă poate dormi liniştit, riscul ca
cineva – mai ales din domeniul său – să-i judece calitatea
“Introducerii” e minim. Aşa cum ştie toată lumea, marii universitari nu
se citesc între ei, citesc doar “Journal”-urile din marile capitale
ale lumii. Faptul că nu se citesc nu înseamnă că nu-şi oferă – cu
dedicaţie – unul altuia “Introducerile”; dimpotrivă, ele constituie un
fel de semn de recunoaştere la acest nivel: cum spunea D-l Ministru, o
lege a lui O(h)m a acordului tacit între persoane cu multe
similarităţi.
Neîndoielnic, lucrurile ar fi funcţionat în continuare de minune
(ba poate chiar mai bine, având în vedere că, de la un anumit nivel
încolo orice universitar ce se respectă lucrează cu “colaboratori” şi
“documentarişti” al căror nume generic riscă să ne expună acuzei de
rasism), dacă n-ar fi fost un neprevăzut accident de parcurs: legea
D-lui Năstase prin care profesorilor universitari li se dublau
salariile. Ceea ce părea a fi o “pleaşcă”, s-a dovedit a fi un cadou
otrăvit: dacă logica finanţării de până atunci favorizase adăugarea
normelor unele la altele (lucrurile acestea rezolvându-se în
universităţi, în vreme ce intrările de la stat pentru salarii rămâneau
relativ constante), acum, dintr-o dată, salariile acestor profesori au
început să apese asupra bugetului. Şi asta deoarece s-a descoperit că
profesorii universitari en titre sunt mult mai mulţi decât poate
suporta săracul buget ce n-a ajuns nicicând la 6%. Mai mult: un nou
eşalon venea, cu viteza avalanşei, pentru a accede la singurul salariu
adevărat din învăţământ. Dacă toată această generaţie în aşteptare ar
fi ajuns la profesorat cu rapiditatea predecesorilor lor, tare ma tem
că învăţământul ar fi trebuit să se împrumute de la pensii pentru a-şi
întreţine doar cel mai mare grad universitar. Drept care logica
financiară a decis: cine s-a ajuns, s-a ajuns (“dreptul dobândit” e în
România Principiu cu P mare); cine nu, nu. Adăugaţi la toate acestea
şi presiunile europene (faţă cu testările internaţionale), şi
obstinaţia idealistă a reformei promovată de miniştri pedelişti ai
Educaţiei şi veţi vedea cum fundalul se întunecă şi tabloul devine
dramatic. Peste noapte, acolo unde o “Introducere” şi o “Culegere de
teste” te făceau profesor, au început să se interpună “criterii”,
“metodologii”, “cerinţe”, etc. din care nimeni nu înţelegea nimic. Şi
pentru că acest nemesis trebuia să poarte un nume, i s-a spus ISI.
Nimeni nu ştia ce vrea să spună acest acronim (unii, mai sperioşi de
felul lor, s-au gândit chiar serviciile secrete pakistaneze), dar toţi
au înţeles că ISI e frate bun cu “autoevaluarea” şi că, de aici
înainte, sub semnul lui le va sta viaţa în universitate.
Drept care a început goana după ISI. Pe parcurs oamenii au mai
aflat câte ceva: anume că publicaţiile cotate astfel nu sunt prea
multe în lume, că sunt – în general – anglo-saxone (ca atare trebuie
scris în engleză) şi vizează în particular disciplinele ştiinţifice şi
cele tehnice. Mai mult, că la poşta redacţiei lor se face coadă cu
anii şi că nimeni nu are garanţia că textul trimis într-acolo îi va fi
publicat vreo dată. Mai ales acest lucru a avut efecte
cutremurătoare: dacă e aşa, adio avansare. Numai că providenţa i-a
salvat încă o dată pe universitarii români – infernul ISI are un
purgatoriu: BDI (Bazele de date internaţionale). Iar acestea sunt, cel
mai adesea, simple instrumente de înregistrare, care primesc şi
consemnează orice. Acesta a fost declicul care a făcut ca în mintea
universitarului român să încolţească un plan mai mult decât ambiţios:
nu ne publică străinii în ISI-urile lor; nu-i nimic, via BDI ne facem
ISI-urile noastre şi-i publicăm noi pe ei. Această bruscă convertire
s-a făcut în pluton compact şi cu o tenacitate industrială care nu s-a
mai văzut de pe vremea “Introducerilor” şi a “Testelor”. Toate
“Analele” universităţilor – cel mai adesea fascicole serbede editate
doar ca Facultatea să bifeze activitatea ştiinţifică – şi-au
descoperit engleza ca limbă maternă (păstrând un rest de latină doar în
titlu), s-au dotat cu “advisory board” şi comitet de “peer review”.
În ambele cele din urmă au fost cooptaţi universitari “de dincolo”, de
preferinţă fie cunoştinţe personale, fie profesori de la nenumăratele
universităţi americane care nu joacă în Ivy League. Greu de spus dacă
cei mai mulţi dintre ei vor fi ştiut pentru ce îşi dau acordul,
probabil România nu le spunea mare lucru, dar – la fel de probabil –
poate şi pe la ei va fi bântuind moda CV-urilor cu multe ISI-uri şi
board-uri. Cert e că de la Oradea la Galaţi şi de la Satu Mare la
Piteşti, ţara s-a umplut de publicaţii în engleză cu pretenţii de BDI.
Mai mult, în interiorul universităţilor şi chiar al facultăţilor,
fiecare catedră s-a văzut dotată cu una. În general trimitea texte
(greu de spus cât de publicabile în ţara lui) câte un occidental bine
intenţionat şi, în rest, publicau – neapărat în engleză – vechii
colaboratori ai “Analelor”. E drept că traducerea într-o limbă străină
dă un lustru de inteligibilitate oricărui text. Totuşi, se cuvine să
ne întrebăm şi ce se publică în acest gen de reviste. Teoretic,
ISI-urile propriu-zise publică fie descoperiri de ultimă oră, fie
abordări metodologice menite a schimba perspectiva asupra unui set de
date cunoscute, fie luări de poziţie – argumentate – în marginea
faptelor/teoriilor propuse de alte articole. Toate acestea le fac să
fie actuale, vii şi coerente în ciuda diversităţii temelor lor.
BDI-urile noastre de curte, făcute nu născute, publică de-a valma tot
ce se-ntâmplă să trimită străinii, dimpreună cu ceea ce ştim – şi ştiam
– noi, spoit cu ceva tabele, grafice (dacă se poate colorate) şi
inevitabilele referinţe la “the recent working papers by topic” culese,
mai mult sau mai puţin arbitrar, de pe internet. Rezultatul? Nişte
fascicole la fel de valabile ştiinţific şi de utile precum vechile
“Anale” şi pe care, în general (şi în ciuda bazelor de date
internaţionale) le citeşte tot atâta lume cât pe acelea, dar pentru
clasificarea cărora s-a făcut o comisie la Minister La fel ca şi
“Introducerile” şi “Testele”, şi aceste pastişe ale revistelor academice
sunt publicate cu două scopuri precise: primul – să intre în CV, al
doilea – să nu fie citite. Conţinutul lor poate fi oricare – şi
independent de toate comitetele de prelectură – străinii e puţin
probabil să le citească, iar autohtonilor le ajunge că fabrică asemenea
travaux-uri; ar fi prea de tot să le şi citească.
(Vreau să fiu bine înţeles: ştiu că în România există reviste ISI
şi BDI demne de orice mare librărie specializată din Occident; ştiu de
asemenea că şi în cele ce nu sunt aşa se întâmplă să se găsească
texte care ar putea fi foarte bine publicate în primele. Nu despre ele
vorbesc aici, ci despre enorma masă a revistelor confecţionate din
nevoia de-a pune ceva in CV, care – tocmai prin caracterul lor
inflaţionar – riscă să le marginalizeze, inregistrându-le ca simple
titluri printre altele, pe cele meritorii.)
Premisa pe care se sprijină deopotrivă “Introducerile”, “Testele”
şi cele mai multe BDI-uri autohtone (plus actele diverselor conferinţe
şi colocvii, neapărat internaţionale) e una simplă, dar eficientă:
aceea că nu sunt citite. Că nimeni din lumea serioasă nu-şi pierde
timpul citind cu creionul în mână producţia supraabundentă a
universităţilor româneşti. Iar universitarii noştri se cunosc prea
bine între ei ca să nu ştie ce, cum (şi de ce) citesc. Şi, de vreme ce
nu sunt citite (cu atât mai mult cu cât majoritatea doar scriu în
engleză, nu şi citesc), ce mai contează ce conţin? În egală măsură e
greu de crezut că cei ce fabrică asemenea “opere” citesc ISI-urile
adevărate altfel decât prin interpuşi sau, în cel mai bun caz, pentru a
culege din ele citate (mai ales în bibliografii) şi pentru a fi up to
date cu trendul din lumea bună. Cine să-i verifice dacă umplu pagini
întregi cu banalităţi indigeste într-o engleză aproximativă, ori,
dimpotrivă, dacă iau mot-à-mot un text publicat într-un ISI domenial
de care colegii lor de disciplină nici n-au auzit? Lucrările lor sunt
“contribuţii majore”; din păcate doar la CV-urile în care prezenţa lor
la un simpozion intră la n rubrici (participare, “key speaker”,
revistă locală, volum al conferinţei, culegere de articole proprii,
etc.) şi la valul de maculatură ce inundă universităţile româneşti.
Sunt convins că pe acest principiu fundamental se va fi bazat şi
Domnul Ministru când îşi va rostit public textele pe care azi le
reneagă. Şi pot să bănuiesc că marea surpriză a dânsului nu va fi
fiind doar dezvăluirea cacealmalei, ci şi faptul că un evreu, un
japonez şi un taiwanez chiar le-au citit.
CV-urile sunt o colecţie de date şi titluri; cu cât mai multe, cu
atât mai bine. Nimeni nu mai stă să le parcurgă, să-şi dea cu părerea
asupra lor, să le judece, să le includă într-un dialog mai larg. Ele
doar trebuie să fie acolo şi să iasă la număr. Multiplele comisii de
calitate (ale universităţilor şi ale Ministerului) vin cu tabele şi
vor cifre. Calitatea se exprimă în cantitate, tot aşa cum conţinutul
se judecă în funcţie de criterii formale (adică “obiective”, căci
orice opinie în nume propriu e în mod necesar “subiectivă”). Nu asta
spune noua “ştiinţă a ştiinţelor”, scientometria, care are toate
şansele să concureze până şi sacrosanta pedagogie? Dacă lucrurile stau
aşa şi totul se joacă pe grosimea CV-ului, independent de orice
valoare (înţeleasă ca apreciere a comunităţii profesionale) a
conţinutului lui, atunci tare mă tem că tentaţia de a-l umfla va sfida
până şi morala cazului actualului Ministru al Educaţiei.
De altfel, fapt simptomatic, nici o televiziune nu s-a gândit la un
lucru simplu şi banal: să întrebe un coleg de domeniu de la Bucureşti
sau de la Iaşi ce părere are despre contribuuţia de o viaţă a D-lui
Mang la dezvoltarea domeniului comun. Poate atunci s-ar fi văzut mai
bine ca oricând autismul în care se închid specialiştii noştri (unii
oripilaţi de hărmălaia ISI-urilor de provincie, alţii lăsându-se
seduşi de muzica ei atonală), lipsa de dialog dintre oamenii aceluiaşi
domeniu, absenţa unui comunităţi de vocaţie şi a unui proiect
împărtăşit contre tout espoir. Din toate aceste absenţe şi-a brodat
D-l Mang (şi probabil mulţi alţii) textura delicată a imposturii
universitare, singura contribuţie a Domniei Sale la propăşirea
învăţământului românesc.
AUTOR MIHAI MACI
SURSA www.contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu