joi, 22 martie 2012

ION RAMARU, CANIBALUL CARE A INGROZIT ''EPOCA DE AUR''

23 octombrie 1971, Pușcăria Jilava: în jurul prânzului, un tânăr încătușat, era târât de gardieni spre Valea Piersicilor, cel mai sumbru loc din cumplita pușcărie comunistă: acolo era câmpul de execuție al condamnaților la moarte. Brunet, de înălțime medie, omul știa clar că-și trăiește ultimele  clipe de viață. Abia coborât din duba care-l adusese, a încercat să scape din mâinile gardienilor care, până la urmă, au reușit totuși să-l priponească de stâlpul de care erau legați cei care urmau să fie executați prin împușcare. Conform procedurilor în vigoare, unul dintre cei trei gardieni din plutonul de execuție l-a întrebat dacă are vreo ultimă dorință. A spus că nu. La un moment dat, zbătându-se ca o fiară, condamnatul s-a răsucit cu spatele la plutonul de execuție, astfel că rafala ucigașă i-a făcut țăndări coloana vertebrală și l-a ucis instantaneu.
Ultimele lui cuvinte au fost „Nu mă omorâți, vreau să trăiesc!”. Poate că avea de ce să strige asta: cu doar 11 zile înainte, tânărul împlinise 25 de ani. La prima vedere pare un episod deosebit de  dramatic. Totuși, nu vă grăbiți să huiduiți cruzimea bestiilor comuniste: cel care pierea atunci, răpus de salva ucigașă era Ion Râmaru. Acum, poate că acest nume nu spune mare lucru. Cei care au apucat însă acele vremuri și-l amintesc: acum patru decenii, Râmaru a fost cel mai teribil coșmar din anii de început ai „Epocii de aur”.

Violatorul vampir

Chiar dacă aparatul de propagandă încerca să ne convingă că orânduirea comunistă este cea mai bună lume posibilă, chiar și în România socialistă au existat crime și criminali. Astfel se face că un omor  comis în noaptea de 8/9 aprilie 1970, nu a atras atenția în mod deosebit. Victima era Elena Oprea, ospătăriță la restaurantul „Băneasa”. Miliția a început o anchetă dar în lipsa unor indicii clare, cazul părea că va deveni A.N. După două luni, situația a luat însă o întorsătură pe cât de dramatică, pe atât de ciudată. În noaptea de 1/2 iunie 1970, Florica Marcu, debarasoare la restaurantul „Tușnad” a fost victima unei întâmplări cumplite. Era o noapte ploioasă în care femeia se întorcea de la muncă. Undeva în zona cimitirului „Sfânta Vineri” a fost atacată de un individ care a lovit-o cu sălbăticie până când ea a leșinat. Apoi, agresorul a aruncat-o peste gardul cimitirului unde a sărit și el. Acolo, femeia și-a revenit iar el a pus-o să jure cu mâna pe o cruce funerară că-l va lua de bărbat. Odată îndeplinit acest „ritual” ciudat, el a violat-o după ce a mușcat-o sălbatic de față și de coapse. La final agresorul  s-a arătat dispus să o conducă acasă pe femeia pe care credea că a cucerit-o. Au ieșit în șosea, iar acolo, el a luat-o din nou razna. A înțepat-o de mai multe ori cu un cuțit, i-a crestat o cruce pe piept după care i-a supt sângele din rănile pe care i le provocase. Norocul femeii a fost apariția unui camion al cărui șofer a salvat-o din mâinile violatorului - vampir. La fel ca în cazul Elenei Oprea, agresorul a reușit și de astă dată să se facă nevăzut. 

Canibalul necrofil

În lunile care au urmat, Bucureștiul a fost zguduit de un lanț de violuri și crime petrecute în circumstanțe oribile. În noaptea de 22/23 noiembrie 1970, Olga Baraitaru a fost violată după ce, anterior fusese lovită în cap cu o bară metalică. Anul următor, în nopțile de 15/16 februarie și 17/18 februarie 1971 Gheorghița Sfetcu și Elisabeta Florea au fost victimele unor tentative de omor, din care au avut totuși norocul de a scăpa cu viață. Noroc pe care nu l-au mai avut și următoarele victime. În noaptea de 4/5 martie 1971, Fănica Ilie a fost ucisă și apoi violată, iar cadavrul a și fost jefuit de câteva obiecte personale. O lună mai târziu, asasinul a lovit din nou: Gheorghița Popa a fost ucisă în noaptea de 8/9 aprilie 1971. De astă dată crima a fost cu adevărat oribilă: după ce a fost lovită de cinci ori în cap cu o bară metalică victima a fost înjunghiată de 48 de ori în cele mai diverse zone ale corpului. Apoi, moartă fiind, femeia a fost violată. Și, de parcă toate astea n-ar fi fost deajuns, criminalul s-a dedat la un veritabil ritual de canibalism: i-a sfârtecat cu dinții zona genitală, din care a smuls și a mâncat bucăți din carnea în care mai plusau ultimele semne de viață. Până atunci, secretomania specifică regimului comunist reușise să țină crimele departe de atenția publică. Vălul de taină s-a spulberat după acest episod cumplit. Mai mult decât atât, actul de antropofagie la care se dedase ucigașul era atât de greu de înțeles încât, inițial, bucureștenii n-au crezut că ar fi putut fi comis de un român de al nostru. Motiv pentru care, puțin a lipsit ca niște studenți africani, bănuiți de canibalism, să fie pur și simplu linșați. Apoi, după încă o lună, în noaptea de 1/2 mai 1971, criminalul a lovit din nou. De astă dată a fost vorba de o tentativă de viol, căreia i-a căzut victimă tânăra Stana Sărăcin, salvată de apariția unui om în zona comiterii faptei. De parcă n-ar fi fost în stare să accepte eșecul, ucigașul a atacat din nou, în foarte scurt timp. Victimă a fost Mihaela Ursu, asistent universitar, ucisă în noaptea de 4/5 mai 1971. Pus pe fugă de apariția neașteptată a unui trecător, criminalul n-a mai apucat să o și violeze. Frustrat parcă de eșec, ucigașul a pornit rapid în căutarea unei alte victime. Pe care a și găsit-o, după doar două ore, în persoana Mariei Iordache. Simțindu-se în pericol, femeia a rupt-o la fugă iar salvarea ei a fost că agresorul a scăpat din mână bara de fier cu care a încercat să o lovească în cap. Au mai urmat două tentative de omor, ambele în noaptea de 6/7 mai, dar victimele, Viorica Tatu și Elena Buluci au avut noroc și au scăpat cu viață.
   Bineînțeles că în tot acest timp, Miliția n-a stat cu mâinile în sân. Dar odiosul criminal, protejat parcă de un noroc chior, reușea să scape în ultima clipă. În scurt timp, anchetatorii și-au dat seama că, indiferent cât de deosebite păreau ele, crimele aveau niște  elemente comune. Ucigașul ataca doar la ore târzii, în nopți în care condițiile meteo erau deosebit de grele: furtună cu rafale de vânt în sezonul cald ori viscol în cazul crimelor comise iarna. Își neutraliza victimele lovindu-le cam cu aceleași arme: un topor mic, o bară de fier sau un ciocan. După asasinat urma tentativa de viol, dusă până la capăt în câteva cazuri. Ceea ce adăuga o notă terifiantă acestor crime era faptul că, ori de câte ori avea ocazia, asasinul se deda la acte de canibalism, smulgând și apoi mâncând bucăți de carne din corpul victimelor proaspăt ucise.

Portretul robot

În mod surprinzător, după atacul asupra primei victime n-au rămas probe care să-i ajute pe anchetatori. Totuși un soi aparte de urmă a existat: după ce o omorâse pe femeie, ucigașul o mușcase de un sân iar „amprenta” sa dentară, incompletă, era singura probă care putea oferi un indiciu. Acela a fost momentul în care antropologul Cantemir Rișcuția a fost chemat să ia  parte la anchetă. Deja celebru în lumea științifică, el inventase o metodă prin care, pornind de la un detaliu anatomic al unui craniu uman, putea să reconstituiască atât chipul „posesorului” cât și structura lui corporală. Studiind urma de mușcătură savantul a stabilit că: „Agresorul are toți dinții frontali, inferiori și superiori, deci nu poartă proteză. Uzura dinților este de gradul doi, ceea ce corespunde unei vârste cuprinse între 26 și 35 de ani.” Apoi, după multe măsurători, savantul făcut un prim portret al ucigașului: „Are o statură medie, de 1,72 – 1,75 m, cap rotund de tip brahicefal, ceafă turtită, față înaltă, bărbie proeminentă, ochi probabil negri, nas coroiat, cu nări late, urechi înalte, cu lobii mari, păr negru, pilozitate accentuată.” Acesta este primul portret robot realizat în țara noastră. Multiplicat în mii de exemplare, a fost distribuit anchetatorilor. Acum, metoda lui Rișcuția, modernizată cu ajutorul unor programe de computer, este folosită în toată lumea. În lunile care au urmat, victimele care au scăpat cu viață l-au descris pe agresor. Iar portretul făcut de ele coincidea cu portretul robot întocmit de Rișcuția.  

Nume de cod „Vulturul”

Lanțul de crime, una mai oribilă decât alta, a aruncat Bucureștiul în haos. Îngrozite, femeile mai ieșeau din casă după lăsarea întunericului doar în grup sau însoțite de bărbați. Instituțiile de forță, de la Miliție la Securitate și Procuratură au intrat în alarmă permanentă. Operațiunile declanșate pentru prinderea ucigașului a avut numele de cod „Vulturul”. A fost cea mai mare desfășurare de forțe pusă vreodată în mișcare pentru capturarea  unui infractor din România socialistă. Un raport al Inspectoratului General al Miliției menționează că pentru prinderea periculosului ucigaș, în fiecare noapte au fost mobilizați, săptămâni și luni la rând, peste 6000 de oameni, dintre care 2000 erau milițieni iar restul profesori și elevi de la Școala de Miliție Băneasa, rezerviști, membrii ai Gărzilor Patriotice, toți trimiși voluntar pe teren. Ei erau susținuți logistic de o sută de automobile și 40 de motociclete, echipate special pentru acțiuni operative. Culegerea de date  despre orice persoană care ar fi corespuns cu „portretul robot” al lui Cantemir Rișcuția dar și cu descrierile făcute de victimele supraviețuitoare s-a făcut inclusiv prin rețelele de „informatori” ale Securității și Miliției.  Atunci au fost reținuți 2.565 indivizi cu antecedente penale. Din păcate, nici unul dintre ei nu era cel căutat. Asasinul părea protejat de un demon care-l ajuta să se facă nevăzut după crime. Apoi, de parcă acel  protector nevăzut l-ar fi părăsit brusc, criminalul a comis o greșeală. În noaptea de 4/5 mai 1971, a ucis-o pe Mihaela Ursu. Lovise femeia în cap cu un ciocan după care a  tăiat-o la gât cu o lovitură adâncă ce cuțit care, practic, îi secționase traheea. Aproape decapitat, cadavrul a fost găsit întins cu fața în jos, cu picioarele desfăcute și cu pântecele sprijinit pe trei cărămizi ajunse, nu se știe cum, în zonă. Sub trupul măcelărit, anchetatorii au descoperit un petic de hârtie udat de ploaie și pătat de sângele victimei. Era un prim fir de care anchetatorii s-au agățat cu desperare. Ajuns pe mâna specialiștilor, care l-au examinat cu cele mai performante mijloace tehnice disponibile, hârtia s-a dovedit a fi o adeverință medicală eliberată, în martie 1971, de la cabinetul neuro-psihiatrului Octavian Ieniște. De aici încolo căutarea ucigașului a luat o turnură oarecum birocratică. Toate cele 83 de scutiri pe care cabinetul doctorul Ieniște le-a emis în luna martie 1971 pe numele unor studenți au fost verificate. Dintre ele au fost selectate 15 scutiri care nu au mai fost depuse la secretariatul facultăților. Astfel s-a ajuns la Ion Râmaru, student în anul III la Medicina veterinară. Concret, Râmaru a fost arestat pe 27 mai 1971. Era un student submediocru, repetent timp de doi ani, un caracter deosebit de dificil, de care se temeau chiar și colegii săi de studii. Ulterior s-a aflat că profesorii lui nu și-au explicat niciodată cum a trecut examenele de admitere, întrucât l-au descris ca fiind semi-analfabet. A urmat o ancheta strânsă în urma căreia tânărul a și-a recunoscut crimele comise. Mai mult decât atât, firele de păr descoperite în mâna unei victime i-au confirmat identitatea. La un moment dat, la anchetă, el l-a invocat și pe tatăl său, Florea Râmaru, vatman la un depou ITB din Capitală. Inițial s-a crezut că tatăl i-ar fi fost complice, lucru neconfirmat însă de anchetă. Cert era însă un lucru: Florea Râmaru știuse câte ceva despre crimele fiului său, ba chiar ascunsese câteva obiecte jefuite de pe una dintre victime. Teoretic bătrânul ar fi putut fi acuzat că n-a denunțat barbariile fiului. Asta nu s-a întâmplat, totuși, pentru că tată fiindu-i, nu era obligat să-și denunțe odrasla.

Elena Udrea a fost ucisă de Râmaru

Adus în fața justiției, Ion Râmaru a fost judecat în cadrul unui proces deosebit de complex. Conform stenogramei uneia dintre ședințele de judecată, el și-a recunoscut faptele:
„Judecător: Recunoașteți că ați atacat mai multe femei, lovindu-le cu diverse corpuri dure?
Ion Râmaru: Recunosc și regret pentru ce am făcut.
Judecător: Vă amintiți câte femei ați atacat?
I.R.: Nu știu exact, deși am mai fost și ajutat la ancheta... 14, 15 cazuri”. 
Din expertizele psihiatrice ale lui Ion Râmaru a rezultat că „nu s-a evidențiat prezența unei maladii cu caracter psihic de natură a-i afecta discernământul“. Specialiștii care l-au consultat au menționat însă că tabloul său comportamental trecea mult dincolo de tiparele normalității cu aspecte greu de înțeles. Ei au menționat „vampirismul” manifestat în cazul victimei Florica Marcu, cea căreia Râmaru i-a supt sângele din rănile pe care i le-a provocat, dar și episoadele de „canibalism”. „Mușca victimele de zonele erogene: sâni, vagin, pubis, rupând bucăți de carne care n-au mai fost găsite, constatându-se lipsa de țesut biologic. Portretul său psihologic a fost completat și cu episoade de necrofilie, manifestate prin „predilecția de a continua actul sexual și după încetarea spasmelor agonice. În unele cazuri, agresivitatea nediferențiată a continuat și după moartea victimelor.” Venită la capătul unui proces în cursul căruia până și judecătorii au fost îngroziți de faptele criminalului, condamnarea la moarte a venit aproape de la sine. Sentința a fost executată iar cadavrul lui Râmaru, a fost îngropat în spatele Fortului 13 al vechii închisori Jilava. Mormântul lui anonim, a fost marcat doar cu un stâlp pe care se afla o inscripție care menționa numărul dosarului penal și al sentinței în baza căreia a fost executat.
La circa un an după execuția de la Jilava, pe 23 octombrie 1972, a murit și Florea Râmaru. Adus la Institutul Medico-Legal, trupul său a fost cercetat de Constantin Turai, șeful Laboratorului de bio-criminalistică. Verificând   cadavrul, Turai a avut parte de o surpriză neașteptată: amprentele lui Florea Râmaru erau identice cu acelea identificate pe victimele unui alt ucigaș în serie care omorâse mai multe femei, în anul 1944. Dacă pe prima victimă a lui Ion Râmaru o chema Elena Oprea, cariera de asasin în serie a tatălui său debutase cu uciderea unei alte Elene: o anume Elena Udrea, al cărui ucigaș, la fel ca și al celorlalte victime din anul 1944, nu apucase să fie identificat niciodată.
AUTOR VASILE SURCEL
SURSA CURENTUL 

Niciun comentariu: