GRECIA DE ASTAZI, ROMANIA DE MAINE

Astăzi, Grecia se confruntă cu aceleași probleme pe care va trebui să le rezolve România de mâine. Desigur, între cele două țări există diferențe semnificative, însă problemele de fond sunt aceleași. În mod paradoxal aproape nimeni dintre analiștii care se ocupă de studierea problemelor Greciei nu atrag atenția asupra faptului că principala cauză a situației critice în care a ajuns această țară nu este dimensiunea datoriei publice, ci o economie absolut nefuncțională fără acces la creditare ieftină din exterior. Dimensiunea catastrofal de mare a datoriei publice contribuie la restricționarea accesului la finanțare din piețele de capital, însă aceasta nu este cauza principală a lipsei de finanțare. Analiștii Standard and Poor’s au avut perfectă dreptate atunci când au susținut că situația Greciei nu se va stabiliză nici în cazul reducerii datoriei Greciei cu 70%, specialiștii de la Credit Suisse au mers și mai departe și au construit un model în care toată datoria publică a Greciei este ștearsă, dar nici în acest caz economia nu se va simți mai bine. Problema Greciei nu este datoria publică, ci o economie nefuncțională în noul context global.

Dacă excludem din ecuație turismul, ”motoarele” creșterii economice care a existat în Grecia, Portugalia și România au fost aceleași: specula imobiliară și consumul finanțat cu ajutorul creditelor oferite (direct sau indirect) de sistemul bancar internațional. Pe lângă creditarea propriu-zisă, a existat și creditare indirectă prin intermediul ”măsurilor de protecție socială” care de fapt nu erau altceva decât pomeni electorale, finanțate prin îndatorarea statului. Dorința piețelor de capital de a finanța cheltuielile publice și private ale periferiei europene se datora atât încrederii oarbe în ”egalizarea nivelului de viață” în spațiul european cât și dorinței gestionarilor fondurilor de investiții de a identifica modalități de a obține randamente mai mari în condițiile în care ratele dobânzilor de referință practicate în SUA și partea civilizată a UE (Germania, Franța etc) se aflau sub valorile normale. Acest fenomen de căutare a randamentelor mai mari fără a ține seama de riscurile asociate a primit în argoul profesional un apelativ grăitor: ”dash for trash”, în traducere liberă ”căutarea febrilă de gunoi”. Acum, ”gunoiul” nu este la modă și are loc un proces invers: retragerea capitalurilor și transferarea acestora în economia americană care este percepută ca fiind mai sigură decât periferia europeană. Loviturile punctuale pe care Washintonul se aplică economiei europene prin intermediul agențiilor de rating contribuie la continuarea acestui exod de capital.

Periferia europeană nu mai poate funcționa pe bază de datorie fiindcă nimeni nu mai crede în egalizarea nivelului de viață la nivel european, nimeni nu mai crede în posibilitatea plății datoriilor acumulate interior, iar trendul investițional s-a inversat la nivel global. Mentalitatea investitorilor nu se mai bazează pe dimensiunea randamentului, ci caută siguranța investițiilor, iar periferia europeană, inclusiv România, nu poate oferi aceeași siguranță ca SUA sau Germania.

Dacă am fi avut lideri politici capabili de gândire strategică, atunci anii în care România a fost scăldată în bani ieftini ar fi putut fi utilizați pentru reindustrializare și crearea unui sector exportator viabil. În schimb, ne-am ales cu mall-uri și ansambluri rezidențiale pustii. Toate economiile de la periferia europeană s-au axat pe deservirea consumului bazat pe credit (contractat la nivel privat sau la nivel public) și acum va trebui să urmeze o reajustare extrem de dureroasă.

În Grecia, în ciuda unor proteste extrem de active, nu se întrevede o soluție politică. Dacă la putere va ajunge extrema dreaptă, aceasta nu va rezolva problemele țării, deoarece unica ”soluție” pe care am reușit s-o deslușim în discursurile liderilor ei se rezumă la expulzarea imigranților, de parcă asta ar fi principala problemă acum. Dacă la putere ajunge extrema stângă, lucrurile nu vor fi cu nimic mai bune, deoarece extrema stângă în cazul Greciei se pricepe foarte bine la emancipare, drepturi sociale și nediscriminarea cuplurilor gay, dar nu vorbește despre reindustrializare sau reorientarea economică spre activități productive. În mod firesc, contemplând incendiul ce mistuie centrul Atenei, ne întrebăm dacă în România există o forță politică capabilă să ofere soluții reale la problemele cu care ne confruntăm cu toții.
SURSA CRONICA ROMANA

SCHIMBARI DE PARADIGMA

Am urmărit cu deosebit interes discursul pre­şe­din­telui Traian Băsescu. Este îmbucurător faptul că preşedintele a abordat o mică parte din temele despre care am scris în ultimii trei ani, inclusiv recesiunea din UE şi reorientarea geo­politică în condiţiile perspectivelor mai luminate ale zonei non-euro. Este trist faptul că din discurs au lipsit soluţiile con­crete. Astăzi, etapa discursurilor trebuia să fie depăşită de mult şi începută etapa faptelor concrete şi vizibile. Timpul este scump şi dacă faptele concrete şi vizibile nu apar în pe­ri­oada imediat următoare, atunci oportunitatea de a se adap­ta la noua paradigmă economică şi politică va fi ratată.
Cum va arăta noua paradigmă? La nivel european, di­rec­ţia şi magnitudinea schimbărilor depind într-o foarte mare măsură de deciziile luate la Berlin, iar ultimele declaraţii fă­cu­te de o serie de reprezentanţi ai economiei reale şi politicieni germani fac aluzie la anumite aspecte ale noii structuri economice europene. Trebuie remarcat faptul că declaraţiile celor care reprezintă actuala guvernare de la Berlin nu sunt atât de radicale şi doar unii membri ai clasei politice au curajul de a face publice păreri asemănătoare cu cele exprimate de reprezentaţii economiei reale. Se poate spune că există o neconcordanţă între dorinţele celor care produc PIB (industriaşii) şi celor care îl împart (politicienii), dar ca în orice conflict între economic şi politic, considerăm că economicul îşi va impune poziţia, la fel cum s-a întâmplat în cazul Japoniei. Poziţia establishment-ului politic german este binecunoscută şi este întotdeauna prezentată pe larg în mass-media internaţională, în timp ce poziţia “producătorilor de PIB” este marginalizată din punct de vedere informaţional.

Anul trecut, fostul preşedinte al celei mai puternice asociaţii industriale germane, Hans-Olaf Henkel, a lansat câteva idei referitoare la viitorul Germaniei în cadrul Uniunii Europene. Aceste idei au obţinut apelativul colectiv “Planul C” şi au fost criticate vehement atât de politicieni cât şi de mass-media. În fond, propunerile industriaşilor germani se rezumau la dezasamblarea uniunii monetare (a se citi: re­nun­ţarea la euro), menţinerea unei pieţe comune şi crearea unei noi uniuni monetare a ţărilor aflate în zona nordică a Europei. Majoritatea celor care au criticat “planul C” au fo­losit argumente de ordin ideologic şi acuzaţii de naţionalism economic şi politic, de trădare a “idealurilor europene” şi de dorinţa de a distruge “Europa unită”. Din punctul nostru de vedere, aceste critici sunt lipsite de validitate: naţionalismul economic este o ideologie eficientă, pragmatică şi raţională, iar “idealurile europene” nu pot plăti facturi, crea locuri de muncă şi salva de la faliment sistemul financiar european. Unicul contraargument interesant, deşi face parte din catego­ria argumentelor ad hominem, a fost observaţia că organizaţia pe care o reprezintă Hans-Olaf Henkel nu are dreptul să vorbească în numele întregii economii germane, pentru că o parte dintre companiile exportatoare germane nu fac parte din ea. Exportatorii germani au fost principalii beneficiari ai introducerii monedei unice europene şi este firesc ca exportatorii să-şi dorească continuarea existenţei monedei euro în orice condiţii. Astăzi, acest argument a pierdut relevanţa pen­tru că însuşi preşedintele asociaţiei exportatorilor germani, Anton F. Börner, a făcut următoarea declaraţie:
“Faptul că profităm de pe urma existenţei monedei euro nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice aranjament politic pentru menţinerea existenţei euro… Europa veche nu mai are viitor şi în aceste condiţii nu poate fi o soluţie pentru Germania”.
(sursa: Handelsblatt)

Anton F. Börner a atacat dur guvernul italian care susţine ideea utilizării banilor germani pentru reducerea datoriilor acumulate de alte ţări europene şi a menţionat că o abordare corectă ar fi ca banii germani să vină doar în schimbul “unei diminuări semnificative a suveranităţii ţărilor care pri­mesc bani”. Dacă şi exportatorii germani sunt de părere că “Europa veche” nu mai are viitor şi se discută direct des­pre înlocuirea actualului format politic cu formatul “bani în schimbul suveranităţii”, atunci devine clar că urmează nişte schimbări radicale ale regulilor pe care se bazează Uniunea Europeană, aceasta în condiţiile în care va mai exista o Uni­une Europeană.

Cei care cred că situaţia în care ţările (printre care şi Ro­mâ­nia) îşi vor pierde ultimele vestigii de suveranitate pentru a obţine accesul la finanţare externă este “un scenariu ipo­tetic” sau “o teorie conspiraţionistă” ar fi bine să-şi re­con­si­dere validitatea raţionamentelor. Acest viitor deja bate la uşă. Falimentul Greciei ar putea fi declanşatorul schimbărilor po­litice şi economice, iar situaţia Greciei a fost descrisă excelent de Ottmar Issing (fost guvernator Bun­des­bank, fost membru al Consiliului Director al BCE, actual consultant al Goldman Sachs): “Pentru Grecia nu mai există speranţă”.
SURSA CRONICA ROMANA