PUTIN - KHAMENEI - OBAMA

Un ”mic și glorios” război regional sau semiglobal rămâne ultima speranță a multor grupuri de interese care sunt nesatisfăcute de modul în care se schimbă conjunctura internațională. Periodic, analiștii-propagandiști de la Stratfor sau Debka lansează în piață ”analize” care reaprind speranțele războinice ale celor care cred că ”timpurile bune” de odinioară pot fi reanimate printr-o salvă de tun și câteva ”bombardamente preventive”. După alegerile din Rusia, Iran și ultimele declarații a președintelui Obama, se poate spune că multe elemente ale ”problemei orientale” sugerează că scenariul militar devine extrem de improbabil, iar șansele de realegere a lui Barack Obama sunt mai mari decât erau acum două-trei săptămâni.

Elementul-cheie al problemei a fost victoria partidului lui Ayatollah Khamenei în cadrul alegerilor iraniene. Pentru a înțelege situația, vom face o prezentare extrem de laconică și schematică a peisajului politic iranian. Din perspectiva unui european sau american de rând, atât susținătorii lui Ahmadinejad cât și susținătorii lui Khamenei sunt niște fanatici religioși, agresivi și ultra-conservatori. Această viziune asupra lucrurilor este incorectă și contra-productivă. Elita politico-teocratică din Iran este împărțită în două tabere. ”Tabăra Ahmadinejad” reprezintă un curent de opinie care se bazează pe ideile naționalismului persan, religia fiind prețioasă și importantă din perspectiva ”elementelor de bază ale identității persane”. Atât oponenții cât și suporterii interni ai ”taberei Ahmadinejad” l-au comparat cu un Recep Tayyip Erdogan în varianta iraniană, sugerând că direcția în care se va îndrepta Iranul va fi direcția unei lupte dure pentru dominație regională. ”Tabăra Khamenei” este ultra-conservativă, însă fundamentul ideologic al acestei grupări nu este naționalismul persan, ci exepționalismul șiit, ceea ce îi face mult mai ”introverți” în comparație cu concurenții săi politici. Pentru ”tabăra Khamenei” securitatea ”ultimei citadele șiite” (adică a Iranului) este mult mai importantă decât mirajul efemer al dominației regionale și obținerii respectului în rândul ”ereticilor sunniți”. În aceste condiții, se prefigurează o concluzie paradoxală: un regim mai conservativ și mai religios va fi un negociator mai înțelept decât versiunea precedentă a regimului.

Rezultatele deja apar: Iranul a invitat inspectorii ONU să viziteze instalațiile pe care nu le-au putut vizita înainte de alegeri (instalațiile Parchin), retorica Teheranului a devenit mult mai calmă, iar Obama a declarat că ”au apărut oportunități diplomatice pentru inversarea crizei”.

Un observator atent își va aduce aminte că această schemă a fost prezentată într-unul dintre articolele pre-electorale ale lui Vladimir Putin. În schema președintelui rus Iranul va avea dreptul la orice tehnologie nucleară pașnică cu condiția ca toate obiectele nucleare să fie supravegheate permanent de observatori internaționali sub egida ONU. Vladimir Putin a explicat și interesul Rusiei: export de tehnologie nucleară, construcția de centrale nucleare în Iran etc. În contextul reorientării regimului de la Teheran, Iranul devine pentru Rusia o imensă piață de desfacere și se transformă dintr-o potențială problemă militară într-o colosală oportunitate de afaceri. Președintele rus a fost un apărător extrem de important al Iranului și fără el Teheranul nu ar fi reușit să evite un conflict armat. Liderii de la Beijing vor fi satisfăcuți de o asemenea evoluție: dacă Iranul nu are probleme, atunci livrările petrolului iranian nu vor fi întrerupte, lichidându-se astfel unul dintre riscurile economice majore ale Chinei.

Principalul beneficiar al întregului aranjament este nimeni altul decât Barack Hussein Obama. În timp ce republicanii cer un nou război, Obama va avea posibilitatea să-și asume rolul de diplomat și pacificator. Reorientarea Iranului și prevenirea unui nou război riscant și costisitor va deveni principala temă de campanie. Propaganda internă va face în așa fel încât toate meritele ”rezolvării problemei iraniene” și ”salvării vieților soldaților americani” să aparțină liderului de la Washington. Republicanii vor fi descriși drept ”warmongers”, adică persoane care-și doresc declanșarea unui război în timp ce mesianicul Obama va obține repetate ”victorii diplomatice” și va demonstra că este capabil să rezolve problemele internaționale fără a apela la bombardamente. În condițiile înrăutățirii situației economice, argumentul ”Obama a economisit un trilion de dolari pe care republicanii l-ar fi cheltuit pe un nou război” va fi extrem de puternic. Campania lui Obama are nevoie de un punct forte, de o demonstrație vizibilă a capacității de lider a actualului președinte și o victorie diplomatică majoră care va duce la evitarea unui război va fie extrem de binevenită. Memoria electorală este extrem de scurtă, deci ne putem aștepta la rezolvarea diplomatică a problemei iraniene în toamna anului curent, deși toate premisele există astăzi.

În acest scenariu (extrem de probabil) au de câștigat aproape toți: Iranul scapă de sancțiuni, China obține siguranța livrărilor de petrol, Rusia obține o colosală piață de desfacere, iar Barack Obama scapă de un potențial conflict armat și obține o victorie diplomatică care va influența serios rezultatul alegerilor. În România pricipalii perdanți vor fi neoconservatorii care sunt atât de necesari pentru menținerea forței unor grupulețe din cadrul puterii de la București, iar principalii beneficiari vor fi cei care demult s-au repoziționat corespunzător cu realitatea geopolitică.

SURSA CRONICA ROMANA

CLEPSIDRA LUI TRAIAN BASESCU

Ultimele acțiuni și declarații ale președintelui Traian Băsescu dau dovadă de o totală lipsă de coerență. Propunerile și aprecierile de ordin politic și economic pe care le-a făcut în ultima perioadă nu pot fi descrise altfel decât inepte, amatoricești și chiar stupide. Este dificil de înțeles cum poate un președinte să ajungă în situația în care fiecare declarație îl decredibilizează atât în fața cetățenilor raționali ai propriei țări cât și în fața unor importante forțe geopolitice.

Înțelegem că președintele Băsescu nu are studiile necesare ca să-și formeze în mod independent o opinie cu privire la problemele complexe ale economiei globale, dar un președinte trebuie să aibă și niște consilieri capabili să-i sugereze o interpretare adecvată a realității economice și geopolitice. Exemplul perfect este dat de declarațiile președintelui care au fost făcute după întâlnirile pe care le-a avut cu șefii băncilor austriece din România, Treichl și van Groeningen. Atunci când Banca Centrală a Austriei a început să ia măsuri menite să forțeze băncile austriece să-și reducă expunerile în România, noi am fost printre cei care am avertizat despre consecințele acestor măsuri și retragerile de capital din economia românească. Președintele și o mare parte din presa economică autohtonă au preferat să-i creadă pe cuvânt pe bancherii austrieci care au promis să nu retragă nimic. Recent, șefii Erste și Raiffeisen s-au întâlnit cu președintele Băsescu și i-au repetat aceleași povești, povești pe care președintele le-a reprodus în fața camerelor de luat vederi. Astăzi, se vede clar (pe cifre) că austriecii au mințit, iar președintele a repetat minciunile lor. Raportul Băncii Reglementărilor Internaționale arată faptul că băncile austriece au redus expunerea pe România cu 2 miliarde de euro în decursul trimestrului III din 2011. Nimeni dintre consilierii economici ai președintelui nu i-a explicat diferența între Austria și România. În România bancherii privați care lucrează pentru băncile străine fac ce vor cu Isărescu, iar Isărescu, de facto, lucrează pentru ei. În Austria, Banca Centrală se subordonează intereselor statului și nu a băncilor private. Mai trist este faptul că nu s-a găsit nimeni dispus să ia un raport de la BNR sau BRI și să verifice declarațiile bancherilor austrieci, iar problema principală constă în faptul că președintele, probabil, nici nu a cerut un asemenea raport.

Poziția președintelui în privința crizei economice și politice a Uniunii Europene nu poate fi catalogată altfel decât schizofrenică. Într-unul dintre discursurile sale, președintele a punctat (corect) că zona non-euro va ieși din criză înaintea zonei euro care se confruntă o acută criză a datoriilor suverane și a menționat că România va trebui să se bazeze pe resursele proprii în condițiile în care finanțarea externă va fi dificil de găsit. Astăzi, discursul prezidențial a fost reorientat la 180 de grade. Ideea Statelor Unite ale Europei îl bântuie pe Băsescu. În timp ce toți liderii politici europeni duc o luptă disperată pentru a-și menține suveranitatea, președintele României consideră că cedarea suveranității este un lucru benefic și necesar pentru asigurarea competitivității Uniunii Europene care trebuie transformată în Statele Unite ale Europei. Ne întrebăm dacă președintele crede că o uniune făcută cu personaje de genul lui van Groeningen sau Treichl chiar are șanse să fie o entitate competitivă. De unde a luat președintele idea că o uniune formată din state de facto falimentare ar putea fi performantă din punct de vedere economic? La fel cum o fuziune dintre mai multe companii insolvabile nu produce o companie performantă, nici uniunea statelor falimentare nu va produce o entitate competitivă în plan global. Experiența de până acum a Uniunii Europene a demonstrat că o economie continentală viabilă nu poate funcționa fără egalizarea veniturilor. Astăzi, cetățenii țărilor performante (a se citi: germanii, olandezii, finlandezii) nu vor dori să-și reducă veniturile, iar bani pentru creșterea veniturilor românilor, bulgarilor și altor cetățeni ai periferiei europene nu există. Datoriile acumulate de periferia europeană nu pot fi plătite decât prin utilizarea tiparniței și inflație galopantă, dar vor fi oare nemții de acord să-și sacrifice nivelul de viață, economiile și pensiile pentru a plăti datoriile acumulate de greci și italieni? Chiar dacă (prin absurd) vor fi de acord, problemele structurale ale economiei unionale fac ca viitorul dezastru economic să fie absolut inevitabil. Despre ce uniune poate fi vorba în aceste condiții? Lăsând la o parte considerentele de ordin economic, reamintim președintelui un fragment din jurământul pe care l-a depus:

“Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu !”
Astăzi, președintele Băsescu a spus:

”S-a accentuat cedarea de suveranitate, dar ea e insuficientă pentru ca în viitor să putem avea o UE competitivă. Pașii următori va trebui să-i facem destul de repede, pentru că aici nu mai e vorba de interes național, discutăm de un interes european… Va trebui să avem curajul să spunem că soluția corecta e realizarea Statelor Unite ale Europei… Va trebui să ne punem cu toții la un loc suveranitatea pentru a crea suveranitatea UE.”
(sursa: Hotnews)

Traian Băsescu înțelege să apere suveranitatea, independența și integritatea teritorială a României prin renunțarea la suveranitate în favoarea Statelor Unite ale Europei. Președintele consideră co cedarea suveranității este insuficientă! Înseamnă că dorește ceva mai semnificativ decât doar cedarea suveranității. Grav. E posibil ca în următoarele zile sau luni să vedem o nouă tentativă de a mima o nouă reorientare economică și geopolitică, însoțită de un nou discurs actoricesc, dar pentru președintele Traian Băsescu nisipul din clepsidră s-a scurs și credibilitatea nu mai poate fi restabilită.
SURSA CRONICA ROMANA

SCHIMBARI DE PARADIGMA

Am urmărit cu deosebit interes discursul pre­şe­din­telui Traian Băsescu. Este îmbucurător faptul că preşedintele a abordat o mică parte din temele despre care am scris în ultimii trei ani, inclusiv recesiunea din UE şi reorientarea geo­politică în condiţiile perspectivelor mai luminate ale zonei non-euro. Este trist faptul că din discurs au lipsit soluţiile con­crete. Astăzi, etapa discursurilor trebuia să fie depăşită de mult şi începută etapa faptelor concrete şi vizibile. Timpul este scump şi dacă faptele concrete şi vizibile nu apar în pe­ri­oada imediat următoare, atunci oportunitatea de a se adap­ta la noua paradigmă economică şi politică va fi ratată.
Cum va arăta noua paradigmă? La nivel european, di­rec­ţia şi magnitudinea schimbărilor depind într-o foarte mare măsură de deciziile luate la Berlin, iar ultimele declaraţii fă­cu­te de o serie de reprezentanţi ai economiei reale şi politicieni germani fac aluzie la anumite aspecte ale noii structuri economice europene. Trebuie remarcat faptul că declaraţiile celor care reprezintă actuala guvernare de la Berlin nu sunt atât de radicale şi doar unii membri ai clasei politice au curajul de a face publice păreri asemănătoare cu cele exprimate de reprezentaţii economiei reale. Se poate spune că există o neconcordanţă între dorinţele celor care produc PIB (industriaşii) şi celor care îl împart (politicienii), dar ca în orice conflict între economic şi politic, considerăm că economicul îşi va impune poziţia, la fel cum s-a întâmplat în cazul Japoniei. Poziţia establishment-ului politic german este binecunoscută şi este întotdeauna prezentată pe larg în mass-media internaţională, în timp ce poziţia “producătorilor de PIB” este marginalizată din punct de vedere informaţional.

Anul trecut, fostul preşedinte al celei mai puternice asociaţii industriale germane, Hans-Olaf Henkel, a lansat câteva idei referitoare la viitorul Germaniei în cadrul Uniunii Europene. Aceste idei au obţinut apelativul colectiv “Planul C” şi au fost criticate vehement atât de politicieni cât şi de mass-media. În fond, propunerile industriaşilor germani se rezumau la dezasamblarea uniunii monetare (a se citi: re­nun­ţarea la euro), menţinerea unei pieţe comune şi crearea unei noi uniuni monetare a ţărilor aflate în zona nordică a Europei. Majoritatea celor care au criticat “planul C” au fo­losit argumente de ordin ideologic şi acuzaţii de naţionalism economic şi politic, de trădare a “idealurilor europene” şi de dorinţa de a distruge “Europa unită”. Din punctul nostru de vedere, aceste critici sunt lipsite de validitate: naţionalismul economic este o ideologie eficientă, pragmatică şi raţională, iar “idealurile europene” nu pot plăti facturi, crea locuri de muncă şi salva de la faliment sistemul financiar european. Unicul contraargument interesant, deşi face parte din catego­ria argumentelor ad hominem, a fost observaţia că organizaţia pe care o reprezintă Hans-Olaf Henkel nu are dreptul să vorbească în numele întregii economii germane, pentru că o parte dintre companiile exportatoare germane nu fac parte din ea. Exportatorii germani au fost principalii beneficiari ai introducerii monedei unice europene şi este firesc ca exportatorii să-şi dorească continuarea existenţei monedei euro în orice condiţii. Astăzi, acest argument a pierdut relevanţa pen­tru că însuşi preşedintele asociaţiei exportatorilor germani, Anton F. Börner, a făcut următoarea declaraţie:
“Faptul că profităm de pe urma existenţei monedei euro nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice aranjament politic pentru menţinerea existenţei euro… Europa veche nu mai are viitor şi în aceste condiţii nu poate fi o soluţie pentru Germania”.
(sursa: Handelsblatt)

Anton F. Börner a atacat dur guvernul italian care susţine ideea utilizării banilor germani pentru reducerea datoriilor acumulate de alte ţări europene şi a menţionat că o abordare corectă ar fi ca banii germani să vină doar în schimbul “unei diminuări semnificative a suveranităţii ţărilor care pri­mesc bani”. Dacă şi exportatorii germani sunt de părere că “Europa veche” nu mai are viitor şi se discută direct des­pre înlocuirea actualului format politic cu formatul “bani în schimbul suveranităţii”, atunci devine clar că urmează nişte schimbări radicale ale regulilor pe care se bazează Uniunea Europeană, aceasta în condiţiile în care va mai exista o Uni­une Europeană.

Cei care cred că situaţia în care ţările (printre care şi Ro­mâ­nia) îşi vor pierde ultimele vestigii de suveranitate pentru a obţine accesul la finanţare externă este “un scenariu ipo­tetic” sau “o teorie conspiraţionistă” ar fi bine să-şi re­con­si­dere validitatea raţionamentelor. Acest viitor deja bate la uşă. Falimentul Greciei ar putea fi declanşatorul schimbărilor po­litice şi economice, iar situaţia Greciei a fost descrisă excelent de Ottmar Issing (fost guvernator Bun­des­bank, fost membru al Consiliului Director al BCE, actual consultant al Goldman Sachs): “Pentru Grecia nu mai există speranţă”.
SURSA CRONICA ROMANA

REVOLUTIA LICHELELOR

Pentru un observator care nu a văzut îndeaproape o “revoluţie colorată”, ce­ea ce se petrece la Bu­cureşti poate părea un “protest al oamenilor răbdători”, “o răbufnire a societăţii civile” sau “o acţiune în stil indignados”. Pentru niş­te observatori care au văzut în­de­a­proa­pe câteva “revoluţii colorate”, in­clusiv din spaţiul ex-sovietic, ceea ce se pe­trece la Bucureşti nu poate fi ca­talogat drept altceva decât o tentativă jenant de stângace de a reproduce un algoritm adus din exterior, dar neînţeles de către cei care încearcă să-l im­ple­menteze.

Situaţia ultimelor zile reproduce sche­ma “implementării accelerate a unui regim democratic” descrisă în “ma­nualele” scrise de cunoscutul specialist american Gene Sharp. În cazul protestelor de la Bucureşti asistăm la o situaţie paradoxală, în care de pe ambele părţi ale baricadelor politice şi stradale se află personaje cu pregătire americană şi ambele tabere mizează pe sprijin extern. Se vede clar că elita politică de la Bucureşti este divizată şi conducerea PD-L l-a trădat pe pre­şe­din­tele Băsescu, lăsându-l aproape sin­gur îm­potriva unei tentative de schimbare a regimului. Este clar că organizatorii pro­testelor au mizat pe un succes ră­sunător şi acum liderii PD-L se află într-o situaţie deosebit de dificilă, ei devenind ţinte sigure pentru represalii ulterioare din partea loialiştilor băse­s­cieni. Orice ar face, liderii PD-L care s-au făcut nevăzuţi în perioada de criză nu vor mai fi iertaţi. Judecând după comportamentul liderilor opo­ziţiei politice, se poate spune că nici ei nu prea cred în succesul operaţiunii de răsturnare a regimului lui Traian Băsescu şi sunt uimiţi de lipsa spriji­nului exterior care să influenţeze în mod semnificativ raportul de forţe pe plan intern.
Pentru a face o analiză coerentă a situaţiei create merită să facem câteva observaţii de ordin tehnic.

1. Protestele au urmat algoritmul clasic prin care se urmăreşte iniţierea unui avânt protestatar pe baza unui motiv concret şi, ulterior, “genera­li­za­rea” acestor proteste în vederea schim­bării regimului politic. De cele mai multe ori, organizatorii “revoluţiilor co­lorate” utilizează pretextul unor pre­su­puse (sau reale) falsificări ale ale­ge­ri­lor, dar ca pretext poate servi aproa­pe orice, începând de la presupuse abuzuri ale forţelor de ordine (Libia) şi terminând cu conflicte de muncă (Ka­zahstan). În cazul României s-a uti­lizat la maxim pretextul “privatizării serviciilor de ambulanţă” ceea ce nu este altceva decât o manipulare informaţională grosolană. Invităm pe toţi care nu sunt de acord cu această apreciere să arate concret (articol, paragraf, pro­po­ziţie) o asemenea prevedere în pro­iec­tul legislativ propus de comisia pre­zidenţială. Preşedintele a procedat absolut corect din punct de vedere tehnic atunci când a retras proiectul modificărilor legislative, reducând astfel posibilitatea organizatorilor pro­tes­telor de a coopta mai mulţi susţinători şi forţându-i să treacă accelerat la re­orientarea protestelor pe făgaş strict politic. Evident, tentativa de a reforma sistemul sanitar a fost întreprinsă la un moment greşit şi a avut o susţinere in­formaţională absolut execrabilă. Pre­supunem că cei responsabili de aceas­tă operaţiune au fost demişi pentru că sunt fie incompetenţi şi irecuperabili din punct de vedere intelectual sau au acţionat în interesul oponenţilor po­litici ai preşedintelui. Pe cei care consideră că reforma sistemului sanitar a fost întreprinsă pentru facilitarea furtului banilor publici de către “baronii PD-L din sănătate” îi invităm să gă­seas­că prevederile din actuala lege care îi opresc pe zişii “baroni” de la fur­tul banilor publici şi îi invităm să se gândească dacă nu cumva starea de­plo­rabilă a sistemului de sănătate ara­tă că acolo deja se fură practic tot ce se poate fura. Modificarea sistemului sanitar ar fi dus doar la reorientarea flu­xurilor financiare, şi aceasta era mi­za conflictului din jurul iniţiativei le­gislative prezidenţiale.

2. Protestele au beneficiat de sprijin informaţional masiv din partea unor structuri de media care au participat activ la răspândirea dezinformării şi au creat o imagine foarte favorabilă a protestelor. Din perspectiva unui specialist în manipulările mediatice, tentativele de a convinge populaţia să iasă în stradă erau foarte evidente şi au fost făcute sârguincios, dar fără o pricepere tehnică deo­se­bită. “An­te­ne­le”, Realitatea TV şi RTV preferau să transmită imagini filmate sub unghiuri verticale (0 grade sau 15 grade) care creează impresia vizuală a unei mul­ţimi mari, chiar şi în condiţiile în care este filmat doar un grup dispersat de oa­meni. Periodic, se lan­sau ştiri des­pre mii de protestatari care vin la Bu­cu­reşti din alte oraşe sau mii de studenţi care vin să se alăture protesta­tarilor din Piaţa Uni­ver­si­tăţii. Ulterior, aceste ştiri nu obţineau nicio confirmare, dar în condiţiile unei operaţiuni de manipulare informaţională este foarte important ca per­soanele care se gândesc la participarea la proteste să simtă că nu sunt singure şi că, de fapt, la proteste deja participă un număr mare de persoa­ne. Mesajele transmise de invitaţii din studiourile TV aveau un subtext clar: puterea se teme de pro­testatari şi pu­terea este lipsită de legitimitate. În li­te­ratura de specialita­te, acest proce­deu se numeşte “transfe­rul legitimităţii” şi constă în crearea unei impresii că autoritatea legitimă se află în mâinile protestatarilor, iar statul nu mai are nicio autoritate în afara celei formale. Specialiştii cunosc un aspect interesant al psihicului uman, aspect pe ca­re îl avem în co­mun cu cimpanzeii şi alte primate: per­cepţia autorităţii la nivel individual este legată de comportamentul indivizilor din jur şi nu de o apreciere obiectivă a realităţii. În cazul “revo­luţiilor colorate”, acest aspect este fo­losit în felul următor: individului i se sugerează în repetate rânduri faptul că cei care deţin pu­terea formală în stat nu mai au autoritate reală, iar cei care reprezintă sau sunt asociaţi cu pro­testele sunt trataţi cu reverenţa şi res­pectul rezervat persoanelor care deţin autoritatea reală. Această teh­nică se realizează prin sugestii verbale şi non-verbale, sco­pul final fiind spargerea barierei psihologice care îi împiedică pe indivizi să intre în conflict deschis cu autorita­tea. Spargerea acestei ba­riere psiholo­gice la nivelul maselor populare este necesară pentru a ob­ţine o participare activă a populaţiei la proteste. În cazul situaţiei de la Bucureşti, tentativa unui “transfer de autoritate” a exis­tat, dar a eşuat la­mentabil din câteva motive printre care se numără lipsa de pricepere din partea specialiştilor autohtoni în ma­nipularea mediatică şi lipsa unui lider vizibil, carismatic şi îndeajuns de curajos să-şi asume rolul de “recipient” al “transferului de au­toritate”. Lideri noi nu există, liderii actuali s-au eschivat de la participare activă (Vic­tor Ponta a fugit la Stras­bourg, iar Crin Antonescu este agitat verbal şi impotent organizaţional), iar liderii din garda veche s-au făcut ne­văzuţi sau s-au internat de urgenţă. În stil clasic securistic, liderii opoziţiei îşi doresc ca “revoluţia” să fie făcută de altcineva, iar ei să participe doar la împărţirea ulterioară a ciolanului bu­getar. Avem o simpatie nulă faţă de personaje gen Yushchenko, Saakash­vili sau Yusuf al-Qaradawi, dar aceşti lideri au avut decenţa să stea în frig  împreună cu protestatarii şi să respire gaz lacrimogen împreună cu ei. Li­de­rii opoziţiei româneşti preferă să vadă “protestele” în confortul unei camere de hotel de la Strasbourg sau al unei vile de protocol, ceea ce îi descalifică total din punct de vedere profesional.

3. Este evident că protestatarii au căutat în mod intenţionat confruntă­rile violente cu forţele de ordine. Fie­care “revoluţie colorată” are nevoie de victime, de morţi şi răniţi care “să dea bine pe sticlă” şi să devină simboluri mediatice cu rol de martiri ai luptei împotriva regimului. De fiecare dată, protestatarii violenţi provin din rândul unor organizaţii formale sau in­formale de tineret şi au o anumită pre­gătire în domeniul luptelor de stradă. Ideea de a folosi galeriile echi­pelor de fotbal în calitate de “trupe de şoc” ale revoluţiilor colorate nu este nouă şi a mai fost pusă în practică la Kiev şi la Belgrad, însă în cazul Ro­mâ­niei există o particularitate interesantă. În cadrul operaţiunilor similare din alte ţări, ultraşii erau doar “vârful de lance”, în timp ce nucleul dur al protestatarilor era format în mare mă­sură de membrii unor organizaţii de tineret cu caracter po­litic sau social (“Otpor!” din Serbia, “Kmara” din Geor­gia, “Pora” din Ucra­i­na, aripa tâ­nără a “fraţilor musulmani” din Egipt etc), dar la Bucureşti nucleul protestatarilor a fost format chiar din ultraşi, conducând la o auto­discreditare a pro­testelor. Opoziţia nu are organizaţii viabile de tineret deoarece banii care s-au alocat pentru dezvoltarea acestora s-au redirecţionat sistematic spre buzunare individuale, iar acum opozi­ţia plăteşte pentru această strategie defectuoasă. Motivul pentru care sunt folosite galeriile echipelor de fotbal este simplu: galeriile sunt bine organi­zate, iar coordonatorii acestora sunt controlaţi ferm de către personaje cu legături strânse în cadrul serviciilor secrete. Faptul că o parte importantă a serviciilor a parti­cipat la organizarea acestei operaţi­uni este evident din spri­jinul acordat protestelor de către “unitatea informaţională” infiltrată în media, din com­plicitatea tacită sau activă a organizaţiilor media (B1, TVR etc.) care, teoretic, ar trebui să spriji­ne poziţia preşedintelui, din comportamentul li­derilor PD-L care doresc să “iniţieze un dialog structurat cu socie­tatea” şi chiar din participarea activă la pro­teste a galeriilor controlate pe fi­liera “civililor” din cadrul UNPR. Re­petăm: asistăm la un război intern al elitelor politice, în care Băsescu a ră­mas singur împotriva tuturor, dar ni­meni nu este îndeajuns de curajos încât să participe vizibil la luptă, preferând metoda clasică şi securisti­că de a acţiona prin interpuşi. Partici­parea ultraşilor la proteste şi eşecul lor în crearea unor “imagini şocante” care să poată fi folosite pentru propagandă ulterioară au avut un efect in­teresant asupra strategiei mediatice a “revoluţionari­lor”. În fond, spectatorilor le-a fost prezentată o imagine profund schizofrenică: pe de o parte, ultraşii erau declaraţi “huligani” şi “agenţi ai serviciilor” care au fost in­filtraţi în rândul protestatarilor pentru a genera violenţe, dar pe de altă parte numărul ultraşilor era folosit în calcu­lele numărului total al protestatarilor. Dacă teoria (absurdă) conform căreia ultraşii erau de fapt “agenţii serviciilor” este corectă, atunci trebuie re­cunoscut faptul că protestele de la Bucureşti au strâns efectiv câteva sute (nu mii!) de participaţi, iar dacă ul­traşii constituie o componentă natura­lă a protestatarilor, atunci trebuie recu­noscut faptul că violenţa de stradă face parte integrantă din strategia pro­testelor care se doresc a reprezenta “societatea civilă”.

4. Un alt procedeu de manipulare care este folosit pe larg de către “unitatea informaţională” din media este “demonizarea neutrilor”. Orice individ care nu achiesează complet şi to­tal la “avântul protestatar” este de­clarat “băsist”, “portocaliu”, “agent al serviciilor băsesciene” şi “susţinător al dictaturii”. Scopul acestei manipulări este impunerea unei alegeri binare: fie individul îl susţine în totalitate pe Băsescu şi, implicit, toate aspectele negative ale actualului sistem, fie trebuie să-i susţină întrutotul pe protestatari şi să iasă în stradă. Inamicul de moarte al oricărei “revoluţii colorate” este cetăţeanul care gândeşte limpede şi îşi pune o întrebare simplă: ce se întâmplă după schimbare? În conse­cinţă, oricine care-şi va pune această întrebare va fi discreditat şi declarat “suporter băsist”, deşi această întrebare este de bun simţ.

5. Protestele au beneficiat de un oarecare sprijin din partea unor organizaţii media internaţionale (Associa­ted Press şi Reuters) care au scris despre “proteste împotriva măsurilor de austeritate la care participă mii de persoane”, dar până acum nu există vreo declaraţie dură a oficialilor eu­ro­peni sau americani care să ofere sprijin protestatarilor şi iniţiativelor de de­clanşare a alegerilor anticipate. Această situaţie îi debusolează pe or­ganizatorii operaţiunii care conside­ră că trebuie să mai întreprindă eforturi pentru a obţine suportul public al Ves­tului, deşi cei mai inteligenţi dintre ei deja îşi dau seama că acest su­port nu va veni.
Dintre toate condiţiile necesare schim­bării cu succes a unui regim politic, actuala opoziţie a îndeplinit doar una. Pentru a schimba un regim politic este necesar ca printre elitele politice şi structurile de informaţii să se găsească îndeajuns de mulţi trădători pentru ca sistemul să nu se mai poată apăra în mod eficient. Se pare că la momentul actual preşedintele Bă­sescu a fost trădat de toţi aliaţii politici şi de majoritatea structurilor de informaţii. Judecând după evoluţia situaţiei, alături de Băsescu este SPP, o parte a “0215” şi o parte din SRI. La capitolul “cooptarea trădătorilor”, rata de succes a opoziţiei a fost de aproa­pe 100%. Din punctul nostru de ve­de­re, dacă Traian Băsescu nu cedează nervos, şansele de succes ale unei re­vo­luţii bazate doar pe o trădare ma­si­vă a elitelor politice şi a persoanelor cu o coloratură specifică a ochilor sunt egale cu zero. Experienţa anteri­oa­ră ne sugerează că preşedintele nu va ceda nervos.

Ceea ce îi lipseşte operaţiunii de înlăturare a lui Traian Băsescu este un lider carismatic şi un program pozitiv de acţiune. Organizatorii au mizat pe ratingul şi popularitatea celor care vor îndemna (direct sau voalat) la ieşirea în stradă, considerând că sentimentul anti-Băsescu corelat cu sprijinul mediatic masiv va fi suficient pentru de­clanşarea unor proteste de anvergură, a căror presiune îl va forţa pe Băsescu să renunţe la putere. Se pare că organizatorii operaţiunii nu au acordat aten­ţia cuvenită capitolului din manual care explică faptul că oamenii sunt dispuşi să iasă în stradă atunci când, pe lângă insatisfacţia faţă de prezent, au şi speranţe puternice la un viitor mai bun de după schimbare. Jude­când după numărul infim al protestatarilor, majoritatea românilor consi­deră că ecuaţia Ponta + Anto­nes­cu nu este egală cu un viitor mai bun, ci doar cu schimbarea echipei care gestionează furtul banilor publici. Aceas­tă constatare, de fapt, nu înseamnă că actualul sistem este bun, ci doar atra­ge atenţia asupra faptului că opoziţia nu a reuşit să echipeze “avântul pro­testatar” cu un lider carismatic şi un program care să fie cunoscut şi susţi­nut de o masă largă a populaţiei. Or­ganizatorii mizează pe sprijin extern la fel cum au mizat organizatorii altor “revoluţii colorate”. Căutarea sprijinului extern este unul dintre scopurile călătoriei lui Victor Ponta la Stras­bourg, însă efectul acestor tentative va fi unul nul. În politica românească nimic nu se întâmplă fără acordul ta­cit sau explicit al Ambasadei SUA, iar Gitenstein este mai tăcut ca niciodată. În situaţii asemănătoare din alte ţări, ambasadorii vestici (în frunte cu am­basadorii SUA) atacau la baionetă au­torităţile statului şi ofereau sus­ţi­nere, inclusiv logistică, organizatori­lor pro­tes­telor. În aceste condiţii apa­re în­treba­rea firească: cum s-a ajuns în si­tua­ţia în care la Bucureşti s-a organizat o coaliţie largă a forţelor politice, oli­gar­hice şi “informaţionale” care a lan­sat o tentativă de “revoluţie colorată” făcută după tehnologie americană, dar sprijinul oficial al Washingtonului lipseşte cu desăvârşire? Explicaţia este paradoxală, dar doar ea oferă răspunsuri coerente la toate întrebările. Bu­cu­reştiul a devenit un teatru de război în care două grupări din cadrul elitei politice şi economice americane îşi rezolvă disputele interne. Ultimele ac­ţiuni ale preşedintelui Băsescu au vizat distrugerea fluxurilor financiare prin care se alimentează “băieţii deş­tepţi”, care până nu demult au beneficiat de o protecţie internaţională imbatabilă (a se compara comportamentul lui Taubman şi comportamentul lui Gitenstein). Aceste acţiuni sunt sprijinite de FMI, o parte a Comisiei Europene şi persoane cu “afilieri in­teresante” gen Mark Mobius, însă acest lucru nu înseamnă că toate forţele active în politica globală din partea americană sunt de acord cu acest comportament al administraţiei Oba­ma. Amintim cititorilor că o bună par­te din actualele elite politice şi “informaţionale” a fost creată şi susţinută de personaje din sfera neoconservatoare a politicii americane care se află într-o opoziţie vehementă faţă de ac­tuala administraţie şi politica acesteia care vizează retragerea graduală din zone care în urma modificărilor conjuncturii internaţionale au intrat în sfera de interes şi influenţă a altor puteri globale. Pentru “băieţii deş­tepţi” şi actuala elită politică, înlăturarea de la putere a lui Traian Bă­sescu care colaborează eficient cu administraţia Obama şi sărbătoreşte venirea noului an chinezesc la am­basada Chinei a devenit o chestiune de supravieţuire şi menţinere a accesului la finanţare. Situaţia economică şi conjunctura internaţională generală i-au făcut să se grăbească, alegerile din noiembrie fiind prea departe pentru a mai putea fi utile unor personaje care sunt vizate astăzi în multiplele dosare care deja au ajuns sau în cu­rând vor ajunge publice. Tentativa stângace de a organiza o “revoluţie colorată” la Bucureşti a fost făcută în disperare de cauză şi va intra în istorie drept o “revoluţie a lichelelor”, “revoluţie” care a eşuat din cauza inepţiei terminale a organizatorilor.
SURSA CRONICA ROMANA