CE BUNI AR FI NISTE CHIABURI

Când vezi imensele câmpuri nelucrate, cotropite de bălării în plină eră tehnologică, nu-ţi poţi reprima un set de întrebări.

Oare unde am greşit? De ce nu suntem în stare să cultivăm un pământ atât de bun precum cel din Câmpia Română? Unde ne sunt agricultorii Epocii de Aur, care scoteau producţii-record? Cum e posibil ca milioane de oameni să se plângă că mor de foame într-o ţară în care milioane de hectare rămân nelucrate? De ce nu s-or înghesui să facă afaceri bănoase - pe bază de legume, fructe, cereale - investitori cu potenţial financiar solid? Cum să fie nerentabilă cultivarea cartofilor, a castraveţilor sau a merelor în cernoziomul Bărăganului, când alţii fac profit cu aceleaşi culturi în sol stâncos sau în deşert? Ba chiar le merge atât de bine, încât ne vând şi nouă - aduse de peste mări şi ţări - mere, cartofi şi castraveţi. E ca şi cum le-am vinde noi lor banane, kiwi şi portocale!

Răspunsul stă, negreşit, în cei 45 de ani de comunism şi în cei 21 de ani de pseudo-capitalism. Nu e o marotă, ci o cruntă realitate: bolşevicii au distrus ţărănimea română, confiscându-i pământul şi băgând-o cu forţa în cooperativă. Cei mai loviţi au fost „duşmanii de clasă": chiaburii. Prea mult huzuriseră pe sudoarea celor mulţi şi obidiţi! Prea mult supseseră sângele poporului! Venise vremea ca „ploşniţele" şi „căpuşele" burtoase, cum erau caricaturizaţi prin ziare gospodarii mai avuţi ai satelor, să dea socoteală în faţa mâniei proletare! Milioane de gospodării au fost distruse cu tractorul sovietic, sute de mii de chiaburi şi moşieri au ajuns în puşcării.

Mulţi mujici, care nu prea se omorau cu munca ori îşi vânduseră pământul pe băutură, s-au bucurat atunci de necazul chiaburilor. Nu ştiau, nevolnicii, că sfârşitul chiaburilor va fi tragedia satului românesc.
După 1989, oamenii şi-au recuperat pământurile. Nu toţi însă, şi nici în conformitate cu suprafeţele reale, pentru că între timp se formase o pătură lacomă şi flămândă: nomenclatura comunistă, bine protejată în postcomunismul iliescian. O vreme, proprietatea a fost considerată „un moft", astfel încât boierimea roşie să aibă timp să se înstăpânească pe pământurile vechilor chiaburi. Numai că a avea pământ nu înseamnă nimic; a iubi pământul înseamnă totul. Or, această legătură specială cu glia nu se formează peste noapte. Uneori, pentru asta e nevoie de câteva generaţii.
Dacă am avea acum câteva zeci de mii de chiaburi, pământurile ar fi lucrate cu sfinţenie, iar România ar redeveni grânarul Europei. Despre asta, în ziarul de mâine...
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL