Cultura violenţei produce efecte fireşti: lumea nu mai caută înţelepţi, ci soldaţi care scot cuiul grenadei cu dinţii.
Oamenii refac logica şi mecanismele intime ale
triburilor. Sunt moderni, au dexterităţi tehnice, cumpără febril
ultimele gadgeturi şi cu toate acestea simt nevoia regresiei în
primitivism. Bâta muiată în sânge stă rezemată de zid. Forţa gândului
tremură de forţa pumnului. Instinctul fugăreşte raţiunea în ring şi o
învinge prin KO. Cultura violenţei produce efecte fireşti: lumea nu mai
caută înţelepţi, ci soldaţi care scot cuiul grenadei cu dinţii. Şefi de
bandă cu mâna pe armă, bătăuşi de profesie, căpetenii excitate de
prăvălirea victimei şi de aruncarea stârvului în luminiş. Puterea a
ajuns marfa pe care ţi-o procuri nu fiindcă ţi-ar face trebuinţă, ci
fiindcă vrei să te lauzi cu ea. Puterea afişată aduce succes şi deschide
scurtături inaccesibile altora. În fruntea unui partid, a unei
companii, a unei facultăţi sau a unei galerii de fotbal. Violenţa,
violenţa normativă, cum o numea un forumist, e colorantul strident al
vieţii de zi cu zi, prin eforturile presei, ale posturilor de
televiziune şi ale oratorilor spontani. Diferă stilistica încăierării,
atâta tot. O poşetă în cap aici, un şpiţ în gură acolo, un cuţit în
spate mai încolo. „Ştirile de la ora cinci" s-au lăţit până au luat
forma peştelui dolofan care e harta de azi a României. Episodul cavernicol de la Ploieşti, de la meciul Petrolul-Steaua, a scindat opinia publică şi a produs un tsunami de judecăţi - unele, fără vaccin. Tabăra paşnicilor a deplâns derapajul, a ieşit la rampă cu vechea vorbă a lui Alan Brien („Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor") şi a făcut recurs la lege şi justiţie. Tabăra dornicilor de acţiune a contraatacat iute şi ţepos: pasivitatea naşte şi ea monştri, dar de alt tip. Ea înseamnă castrare psihică, abandon vinovat, anulare a personalităţii, laşitate în plăci. Oameni mai mult sau mai puţin avizaţi au comentat în fel şi chip raidul drogatului din galeria petrolistă, riposta fundaşului Martinovici şi josnicia nevertebrată a portarului Stanca. Bietul Martinovici a evitat razant canonizarea, dar a livrat prilejul unei revărsări de clişee şi aberaţii virile care au făcut din el „un vajnic exponent al poporului sârb", „un cruciat al demnităţii" sau „un justiţiar cu crampoane" - altfel spus, un fel de Thierry La Fronde în chiloţi de sport. În orice caz, un lucru e sigur: amestecul de violenţă şi putere prost folosită duce ireversibil spre boală. De aici şi întrebarea: există leac?
Giuseppe Tomasi di Lampedusa spune că există. Acest sicilian nedreptăţit în timpul vieţii şi premiat postum scrie excepţional despre glorie şi decadenţă, despre putere şi vinovăţie, despre grandoare şi eşec, despre luminile stinse care vestesc crepusculul. Apărut pentru prima dată în varianta integrală, „Ghepardul" (Editura Humanitas, traducere sclipitoare de Gabriela Lungu) deschide poarta spre o lume unde patima, credinţa şi obsesia îi împing pe oameni spre prăpastie sau spre mântuire. Într-o scrisoare trimisă lui Enrico Merlo de Tagliavia, Lampedusa îşi caracterizează astfel cartea: „Cred că prezintă un oarecare interes". Dacă nu mai vreţi cordialitate plebee, înjurături şi răngi, citiţi „Ghepardul". Care, pentru deschiderea apetitului, începe aşa:
„Rugăciunea din fiecare zi a rozariului se terminase. Timp de o jumătate de oră, vocea calmă a Principelui reamintise Misterele pătimirii; timp de o jumătate de oră, alte voci, amestecate, ţesuseră un murmur unduitor din care se desprinseseră florile de aur ale unor cuvinte rar folosite; iubire, neprihănire, moarte; şi cât durase acel murmur, salonul rococo părea să-şi fi schimbat înfăţişarea; până şi papagalii care-şi deschideau aripile irizate pe mătasea tapiseriei apăruseră cuprinşi de sfială; chiar şi Magdalena, între cele două ferestre, păruse mai degrabă o pocăită decât o blondă frumoasă, pierdută în cine ştie ce visuri, cum putea fi văzută întotdeauna."
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu