Căinţa naţională face din nou prima pagină, aşa cum a făcut-o cu o
frecvenţă remarcabilă în anii trecuţi. În 2008, premierul de atunci al
Australiei, Kevin Rudd, cerea iertare aborigenilor din ţara sa, în vreme
ce Regina Elisabeta a II-a a făcut acum câteva luni un gest
impresionant de regret în Irlanda. Iar acum, preşedintele Franţei,
Nicolas Sarkozy, a reluat cu ocazia unei vizite în Caucaz sfatul său
către turci de a se „căi" pentru masacrele comise în 1915 împotriva
armenilor de regimul otoman în destrămare.
Sarkozy ar fi, desigur,
surprins dacă i s-ar spune că aceeaşi logică ar impune o declaraţie de
căinţă a statului francez către Algeria, ca să nu mai spunem de una
către soldaţii care au luptat sub steagul francez, aşa-numiţii „Harki",
dintre care mulţi au fost abandonaţi în faţa unei sorţi cumplite când
Franţa a părăsit în grabă ţara. Cât despre cei care au reuşit să
supravieţuiască şi să treacă Mediterana, Franţa i-a aruncat în ghetouri
segregate, uitate de lume.
Pentru mulţi lideri politici şi
analişti, căinţa e o formă nelalocul ei şi un exces de sensibilitate.
Istoria e dură, spun ei. Şi, în plus, de unde să înceapă cineva cu
scuzele sau unde să termine cu ele? Să ne cerem iertare pentru cruciade,
pentru distrugerea oraşelor germane de către armatele Regelui Ludovic
al XIV-lea în secolul al XVII-lea, pentru a nu mai aminti de cele ale
lui Napoleon? Nu cumva rezultatul ar fi transformarea istoriei într-un
permanent ciclu de regrete?
Dar, într-o eră a globalizării, care
cere transparenţă şi implică interdependenţa, căinţa poate fi privită ca
instrument de bună guvernare. O ţară care a ridicat covorul miturilor
şi indiferenţei sub care au fost măturate laturile negative ale
trecutului său e mai capabilă să se administreze bine atât pe sine, cât
şi relaţiile cu alţii.
Japonia nu a învăţat niciodată să
interacţioneze cu vecinii săi în felul în care Germania s-a deprins după
al doilea război mondial să coopereze cu viitorii ei parteneri
europeni, în parte din cauză că scuzele sale au părut un act formal,
absolvit cu jumătate de gură, atunci când nu a lipsit cu desăvârşire.
Uniunea Europeană există (oricare ar fi dificultăţile prin care trece
acum) pentru că Germania şi-a cerut iertare. Iar Germania poate astăzi
să se distanţeze - deşi, evident, la limită - de actualul guvern al
Israelului, pentru că germanii şi-au asumat trecutul pe deplin, aşa cum
mulţi dintre vecinii ei nu au făcut-o.
A-ţi cere iertare îţi dă
posibilitatea să-i vorbeşti „celuilalt" fără ambiguităţi, cu acea
libertate de expresie de care e nevoie pentru a spune adevărul. Fostul
preşedinte al Franţei, Jacques Chirac şi-a câştigat un loc în istoria
ţării sale prin proclamarea responsabilităţii Franţei pentru crimele
comise de guvernul colaboraţionist de la Vichy împotriva cetăţenilor
francezi în perioada ocupaţiei naziste. Ficţiunea că „Vichy nu era
Franţa", popularizată de generalul Charles de Gaulle şi susţinută de
François Mitterrand, a fost în fine îngropată.
Cine va fi
preşedintele francez îndeajuns de curajos pentru a cere iertare Algeriei
şi soldaţilor Harki? Desigur, crimele comise de francezi în timpul
războiului de independenţă din Algeria nu seamănă nici din privinţa
dimensiunii, nici din cea a motivaţiei cu atrocităţile Germaniei
naziste. S-ar putea invoca faptul că în era colonială Franţa şi‑a dorit
şi fericirea algerienilor, nu doar propria măreţie. Doar că francezii
erau cei care defineau „fericirea", fără să se consulte cu algerienii şi
cu atât mai puţin să le obţină consimţământul.
Astăzi, Franţa
sprjină forţele progresiste ale „Primăverii arabe" - politic, dacă nu
chiar militar, precum în Libia -, dar poate ea să menţină ipocrizia faţă
de Algeria, plătind un preţ mare în credibilitate pentru tăcerea faţă
de trecut? În termeni de iertare, partea cea mai puternică trebuie s-o
ceară mai întâi. Iar democraţia e o componentă esenţială a acelei
puteri, fiindcă formează terenul cel mai fertil pentru o pedagogie
responsabilă a onestităţii istorice.
Sigur că nu ar trebui să ne
facem prea multe iluzii. Actualul guvern algerian se simte destul de
bine denunţând Franţa şi ar putea continua să o facă indiferent de ce
spune sau nu spune fosta putere colonială.
Dar asta nu ar trebui
să servească drept alibi pentru a nu face nimic. În iulie 2012, Franţa
şi Algeria vor comemora împlinirea a 50 de ani de la naşterea Republicii
Algeria. Având loc imediat după viitoarele alegeri prezidenţiale din
Franţa, evenimentul oferă o ocazie ideală pentru Sarkozy sau pentru
succesorul său de a face un gest simbolic de căinţă. Un asemenea gest ar
întări Franţa pe plan extern, dar şi din privinţa sentimentelor
cetăţenilor ei de origine algeriană, a căror dificultate de reconciliere
a dublei lor identităţi i-a împins pe unii în braţele
fundamentalismului
islamic.
Căinţa nu e un semn de
slăbiciune. Din contră, e o demonstraţie de linişte şi forţă interioară
conştientă -, şi o precondiţie pentru o guvernare bună şi realistă.
AUTOR DOMINIQUE MOISI
SURSA ROMANIA LIBERA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu