ARD, EXPLICATIILE UNUI DEZASTRU ANUNTAT

Comentariul pe care-l semnam în numărul de vineri al ziarului, ca o prefaţă la scrutinul de duminică, se intitula: Se va repeta situaţia de la Parlamentarele din 2000?

Noi, jurnaliştii, obişnuim să punem titluri cu semnul întrebării şi din nevoia de a înviora o propoziţie bleagă. Aşa s-a întîmplat cu titlul din ediţia de vineri. Cine parcurgea textul se lumina că e vorba de o întrebare retorică. N-aveam nici o îndoială că în 2012 se va repeta situaţia din 2000. Şi nu atît în privinţa scorului obţinut de Stînga, cît mai ales în privinţa scorului smuls de Dreapta. În 2000, chiar dacă nu fuseseră  într-Coaliţie, PDSR şi PRM înregistraseră la un loc 37% din voturi, PD şi PNL, formaţiuni care participaseră la Coaliţia de Guvernare CDR-PD, obţinuseră împreună 15%.

Chiar şi la o privire superficială, sesizezi că la scrutinul din 9 decembrie 2012, situaţia din 2000 s-a repetat în privinţa dezastrului înregistrat de Dreapta. Dacă aşezăm PPDD, tot în partea Stîngă a eşichierului politic, ceea ce s-ar impune, formaţiunea lui Dan Diaconescu jucînd acum rolul PRM din 2000, scorul Stîngii se apropie de 70%.

Despre consecinţele acestui scor pentru politica USL din perioada următoare, vom vorbi altădată. Să spunem de pe acum că, şi dacă n-ar vrea, liderii USL vor fi constrînşi de acest vot la Restauraţia FSN-istă. Acum însă se impune a explica dezastrul Dreptei. Aşa cum prevedeam în editorialul de vineri, dezastrul îşi are cauza nu atît în forţa Stîngii, întruchipate de  USL, cît mai ales în slăbiciunea Dreptei, întruchipate de ARD. În 2000, slăbiciunea de fond a Dreptei a constat în imaginea de agonie impusă pe parcursul  anului. În 2000, prezenţa la scrutin a fost de 65,31%. În 2012, ea a atins cifra de 41%. Chiar dacă un pic mai măricică decît în 2008 (acum 4 ani prezenţa slabă era explicabilă, miza nu era uriaşă), prezenţa din 2012 spune că o parte însemnată a electoratului n-a ieşit la vot.

Şi acea parte nu poate fi decît a electoratului de Dreapta.

A ieşit în schimb electoratul de Stînga, chiar dacă nu la proporţiile anunţate de maşinăria TV a USL.
De ce n-au ieşit alegătorii de Dreapta?!

Două fapte pot răspunde într-un fel:
1) Liderul PDL, Vasile Blaga a piedut bătălia de la colegiul din Timiş. Desigur şi alţi colegi, dacă nu chiar toţi, n-au obţinut 50%. Ceilalţi însă, spre deosebire de Vasile Blaga, au reuşit să roadă din procentajul concurentului USL, astfel încît acesta să nu închidă colegiul. Vasile Blaga n-a reuşit asta.
2) O candidată PDL îmi spunea că, în colegiu, alegătorii de Dreapta, o puneau să jure că nu va pleca din partid.
Primul fapt exprimă sancţiunea PDL pentru impresia de non-combat creată pe parcursul campaniei.
Al doilea fapt, exprimă neîncrederea alegătorilor fanatici în partidul lor.

Indiscutabil, această neîncredere s-a format începînd cu momentele în care fruntaşi ai PDL au trecut în rîndurile adversarilor.

Ea s-a adîncit pe parcursul campaniei.
Cei rămaşi sugerau electoratului o neîncredere în propriile forţe, dacă nu chiar, mai rău, o trădare a partidului.

Pentru PDL, dar şi pentru democraţiei din România vin vremuri complicate. Supravieţuirea democraţiei depinde printre altele şi de capacitatea PDL de a fi un partid de Opoziţie infinit mai puternic decît numărul de parlamentari.

Pentru asta, PDL are nevoie de un proces rapid şi spectaculos de schimbare la faţă. O formulă ar reprezenta-o fuziunea cu Forţa Civică şi România Dreaptă şi promovarea în structurile de conducere a oamenilor intraţi în aceste formaţiuni.

Pentru ca PDL să încerce acest proces e nevoie de o analiză serioasă a cauzelor dezastrului.
Cînd va începe ea?

AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro

ARCA LUI DIACONOE

Faptul că un post de televiziune se transformă în partid nu trebuie să mire.

Partidul Poporului caută poporul partidului. O face agresiv, la limita grotescului, printr-un cocktail de mesianism speluncoid, demagogie galopantă, şuşanea festivistă şi folclor de tranziţie gata să promită raiul în fiecare frază. În mod normal, nicio construcţie politică nu poate izbândi dacă fondatorul ei e flancat ideologic de Sorin Ovidiu Bălan şi Florin Condurăţeanu. Numai că România e un spaţiu unde miracolul e cerşit pretutindeni şi de la oricine. Partidul Poporului făgăduieşte leacuri pentru toate relele şi pansamente pentru toate rănile, neuitând să adauge - produs obligatoriu în orice meniu axat pe revanşă - întemniţarea celor vinovaţi de prăbuşirea ţărişoarei. Cine sunt aceştia? Ciocoii, vezi bine. Şi cine sunt ciocoii? Toţi cei spre care se pot canaliza nemulţumirile populare, de la preşedinte la primar şi de la şeful Federaţiei de Fotbal la directorul de bancă surprins în supermarket cu jambon spaniol în loc de salam cu zgârciuri.

Faptul că un post de televiziune se transformă în partid nu trebuie să mire. Iar echivalarea partidului cu o tejghea unde se distribuie de toate, nici atât. Aşa se întâmplă când cei săraci cu buzunarul fac corp comun cu cei săraci cu duhul. Partidul Poporului e o apariţie care speculează, în haine noi, vaste resurse de naivitate populară. El e, la drept vorbind, continuatorul jocurilor piramidale care au scuturat România în anii nouăzeci. Caritas, Gerald, FNI şi celelalte forme de brigandaj organizat seamănă întru câtva cu ghişeul din spatele căruia pândeşte rictusul de rozător cu probleme la suprarenală al lui Dan Diaconescu. Ocrotit de autorităţi, Ioan Stoica oferea de opt ori suma depusă la Caritas, omiţând să spună cum era posibil un atare artificiu. La rândul lui, Diaconescu înşiră acum kilometri de promisiuni şi face escaladă pe nemulţumirile candizilor care, neavând mare lucru, cred tot ce li se flutură prin faţa ochilor. Acest comerţ cu naturi vulnerabile şi credule e posibil doar în lipsa oricăror urme de demnitate personală. Dar cine a fugit atât de mult din realitate încât să-l suspecteze pe Dan Diaconescu de aşa ceva?

Cu o jumătate de an în urmă, Partidul Poporului şi-a prezentat platforma-program la OTV, între găzduirea unei mirese furate de la nuntă şi un recital de manele. Pentru împrospătarea memoriei, iată câteva dintre liniile sale de forţă: mărirea tuturor salariilor şi pensiilor (de unde?), desfiinţarea impozitelor (cum?), abolirea şomajului (prin ce mişcare de baghetă?), cadorisirea fiecărui român cu 20.000 de euro (Dan Diaconescu, să-i dăm ce i se cuvine, se arată ceva mai chibzuit decât fostul candidat prezidenţial Mircea „Mihaela-dragostea-mea" Geoană) şi înfiinţarea unui fond naţional de întrajutorare, al cărui gestionar ar fi urmat să fie ales prin referendum. Toţi făuritorii de utopii se pot declara ruşinaţi în faţa unei asemenea plăsmuiri. Acum, Dan Diaconescu le vorbeşte bănăţenilor care i-au cumpărat portretul (1 leu sau 2, în funcţie de dimensiuni) despre mutarea Capitalei la Timişoara, iar oltenilor despre reînfiinţarea în regim de urgenţă a echipei de fotbal Universitatea Craiova. E uşor de ghicit ce urmează: mutarea cascadei Niagara la Rovinari, reîmpădurirea în patru zile a zonelor defrişate, transformarea Tecuciului în port la Mediterană şi eradicarea tuturor bolilor grave. Cine nu crede va deveni, de bună seamă, victimă a unei epidemii de pistrui declanşate la un semn.

Acţionat de cineva din umbră, care-l dirijează pe Dan Diaconescu, aşa cum bănuieşte multă lume, sau evoluând pe cont propriu, Partidul Poporului rămâne, oricum am privi lucrurile, o insultă naţională. O arcă la bordul căreia Diaconoe n-a îngrămădit animale pe care să le salveze de potop, ci doar cacealmişti fără Dumnezeu. Traficanţi de slăbiciuni, disperări şi iluzii în ţiplă..
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL