GLASUL ROTILOR DE MELC

Glasul roţilor de tren nu înseamnă câtuşi de puţin că treburile merg ca pe roate.

Dintr-un maldăr de priorităţi, urgenţe şi restanţe de-a lungul şi de-a latul României, o minte sadic-zvăpăiată a pescuit exact amânabilul: rebotezarea trenurilor. Topârceanu trebuie reformulat: „Ce să fie? Nu-i nimic, / A trecut un inter-regio". Pensionari fără şcoli înalte, precupeţe trupeşe, frezori neînzestraţi cu darul limbilor străine şi bătrâni din funduri de ţară dezbat împreună dilema: la ce bun acest rebranding, mai ales că, după cum se va vedea mai jos, el se reduce la un artificiu onomastic? De ce să renunţi la personal, accelerat şi rapid, optând în schimb pentru sonorităţile italiene ale lui „regio" şi „inter-regio"? Ce noimă au silabele cu ecou calabrez sau emilian într-o ţară unde trenurile circulă în continuare prost, fâşneţe ca melcul şi grăbite ca ţestoasa de Galapagos? Să fie vorba de ceva impus de cine ştie ce directivă europeană care vizează armonizarea mecanică a unor lucruri nu întotdeauna armonizabile? Bine, dar atunci de ce nimeni din SNCF nu se grăbeşte să prezinte scuze pentru disconfortul şi serviciile mediocre care trebuie plătite la fiecare şase luni cu o creştere de şapte la sută a preţului? Cărei perversiuni datorăm mereu obligaţia de-a da mai mult pentru a primi mai puţin?

Până când pastramagioaica din Dorohoi, paznicul de depozit din Feteşti şi hornarul din Strehaia vor învăţa că „regio" înseamnă „personal" şi „inter-regio" fie „accelerat", fie „rapid", mai trebuie spus un lucru: sursa italiană de inspiraţie a redenumirii nu e o întâmplare. Dintre ţările Occidentului, cea care conduce în clasamentul derutei feroviare e Italia. Dacă modelul de urmat ar fi fost Franţa, Austria, Elveţia sau Germania, pasagerii români ar fi avut motive de jubilaţie. Prin contrast, trenurile italieneşti au un comportament imprevizibil, se strică la jumătatea călătoriei, opresc în locuri prin care ar trebui să treacă în goană şi uită să oprească în gări unde s-ar cuveni, conform mersului trenurilor, s-o facă. Şi-atunci, de ce să preiei acest model? Doar fiindcă răul se învaţă şi se propagă mai uşor? Doar în virtutea străvechiului obicei românesc al selecţiei negative? Sau fiindcă totul e cosmetică, formă fără fond şi praf în ochi?

Ultimul răspuns pare cel corect. Introduse în România, „regio" şi „inter-regio" rămân deocamdată simple alinturi melodioase, tichii de mărgăritar cerşite intens de cheliile unor oameni fără apetit pentru rezolvarea problemelor adevărate. Trenul intercity 591 Bucureşti-Timişoara, în care m-am suit cu trei zile în urmă, e în această privinţă un exemplu adecvat de inadecvare. Deşi denumirea îl recomandă ca pe un mustang al căilor ferate, viteza lui medie de deplasare îl situează între bicicletă şi Trabant. Deşi ai loc în vagonul 4, constaţi pe peron că trenul are doar trei vagoane: 1, 2 şi 3. (E adevărat, controlorul, care te ştie de la televizor, are un moment de stinghereală buimacă, şterge pe furiş 3-ul de pe tăbliţa vagonului, scrie în locul lui 4 cu un marker şi, pentru confortul tău psihic, îi pune pe ceilalţi pasageri din vagon în situaţia de blatişti fără voie, asta dacă pe biletul lor scrie 3 în loc de 4.) Deşi ţi-ai luat bilet după schimbarea de mers al trenurilor, de vină eşti tu, nu cel care a greşit. Deşi distanţa dintre Bucureşti şi Timişoara e de vreo cinci sute şaizeci de kilometri, iar trenul circulă ziua, nu există vagon restaurant. Insist, într-un intercity. Deşi nu ninge şi nu plouă, întârzierea bate spre treizeci de minute la dus şi spre trei sferturi de oră la întoarcere. Glasul roţilor de tren nu înseamnă câtuşi de puţin că treburile merg ca pe roate. Poate doar ca pe nişte roate în care ne vârâm singuri beţe, pentru a ne mira apoi cât de des ne poticnim, umplându-ne uneori de nervi, alteori de noroi şi întotdeauna de ridicol. 

AUTOR RADU PARASCHIVESCU

SURSA ADEVARUL 

PREZINTA UN OARECARE INTERES

Cultura violenţei produce efecte fireşti: lumea nu mai caută înţelepţi, ci soldaţi care scot cuiul grenadei cu dinţii.

Oamenii refac logica şi mecanismele intime ale triburilor. Sunt moderni, au dexterităţi tehnice, cumpără febril ultimele gadgeturi şi cu toate acestea simt nevoia regresiei în primitivism. Bâta muiată în sânge stă rezemată de zid. Forţa gândului tremură de forţa pumnului. Instinctul fugăreşte raţiunea în ring şi o învinge prin KO. Cultura violenţei produce efecte fireşti: lumea nu mai caută înţelepţi, ci soldaţi care scot cuiul grenadei cu dinţii. Şefi de bandă cu mâna pe armă, bătăuşi de profesie, căpetenii excitate de prăvălirea victimei şi de aruncarea stârvului în luminiş. Puterea a ajuns marfa pe care ţi-o procuri nu fiindcă ţi-ar face trebuinţă, ci fiindcă vrei să te lauzi cu ea. Puterea afişată aduce succes şi deschide scurtături inaccesibile altora. În fruntea unui partid, a unei companii, a unei facultăţi sau a unei galerii de fotbal. Violenţa, violenţa normativă, cum o numea un forumist, e colorantul strident al vieţii de zi cu zi, prin eforturile presei, ale posturilor de televiziune şi ale oratorilor spontani. Diferă stilistica încăierării, atâta tot. O poşetă în cap aici, un şpiţ în gură acolo, un cuţit în spate mai încolo. „Ştirile de la ora cinci" s-au lăţit până au luat forma peştelui dolofan care e harta de azi a României.

Episodul cavernicol de la Ploieşti, de la meciul Petrolul-Steaua, a scindat opinia publică şi a produs un tsunami de judecăţi - unele, fără vaccin. Tabăra paşnicilor a deplâns derapajul, a ieşit la rampă cu vechea vorbă a lui Alan Brien („Violenţa e vorba de duh a analfabeţilor") şi a făcut recurs la lege şi justiţie. Tabăra dornicilor de acţiune a contraatacat iute şi ţepos: pasivitatea naşte şi ea monştri, dar de alt tip. Ea înseamnă castrare psihică, abandon vinovat, anulare a personalităţii, laşitate în plăci. Oameni mai mult sau mai puţin avizaţi au comentat în fel şi chip raidul drogatului din galeria petrolistă, riposta fundaşului Martinovici şi josnicia nevertebrată a portarului Stanca. Bietul Martinovici a evitat razant canonizarea, dar a livrat prilejul unei revărsări de clişee şi aberaţii virile care au făcut din el „un vajnic exponent al poporului sârb", „un cruciat al demnităţii" sau „un justiţiar cu crampoane" - altfel spus, un fel de Thierry La Fronde în chiloţi de sport. În orice caz, un lucru e sigur: amestecul de violenţă şi putere prost folosită duce ireversibil spre boală. De aici şi întrebarea: există leac?

Giuseppe Tomasi di Lampedusa spune că există. Acest sicilian nedreptăţit în timpul vieţii şi premiat postum scrie excepţional despre glorie şi decadenţă, despre putere şi vinovăţie, despre grandoare şi eşec, despre luminile stinse care vestesc crepusculul. Apărut pentru prima dată în varianta integrală, „Ghepardul" (Editura Humanitas, traducere sclipitoare de Gabriela Lungu) deschide poarta spre o lume unde patima, credinţa şi obsesia îi împing pe oameni spre prăpastie sau spre mântuire. Într-o scrisoare trimisă lui Enrico Merlo de Tagliavia, Lampedusa îşi caracterizează astfel cartea: „Cred că prezintă un oarecare interes". Dacă nu mai vreţi cordialitate plebee, înjurături şi răngi, citiţi „Ghepardul". Care, pentru deschiderea apetitului, începe aşa:

„Rugăciunea din fiecare zi a rozariului se terminase. Timp de o jumătate de oră, vocea calmă a Principelui reamintise Misterele pătimirii; timp de o jumătate de oră, alte voci, amestecate, ţesuseră un murmur unduitor din care se desprinseseră florile de aur ale unor cuvinte rar folosite; iubire, neprihănire, moarte; şi cât durase acel murmur, salonul rococo părea să-şi fi schimbat înfăţişarea; până şi papagalii care-şi deschideau aripile irizate pe mătasea tapiseriei apăruseră cuprinşi de sfială; chiar şi Magdalena, între cele două ferestre, păruse mai degrabă o pocăită decât o blondă frumoasă, pierdută în cine ştie ce visuri, cum putea fi văzută întotdeauna."
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL

SI CHIAR STIM TOT?

Propun să fim nemiloşi doar cu hoţia, crima, impostura şi îndoctrinarea fanatizantă. În rest, un dram de înţelegere n-are cum să strice.

Un fotoliu, o cafea, o scrumieră. Un televizor deschis, un ziar întins pe genunchi, ultimul CD al unei trupe rock. Decorul minim în care devenim instanţe critice. Un spaţiu protejat, în care guvernăm după legi proprii şi dăm întreaga măsură a competenţei. Sau a confuziei, fiindcă vremurile neclare atrag devălmăşii de tot felul. Mustăcim, bombănim, desfiinţăm. Vrem mereu altceva. Suntem nemulţumiţi de ceea ce primim şi credem, în fiecare zi mai sonor decât în precedenta şi mai discret decât în următoarea, că avem dreptul la mai mult. Şi la mai bun. Nimic nu ne domoleşte apetitul demolator. Avem geniul deriziunii şi voluptatea derizoriului. În acelaşi timp, înăuntrul multora dintre noi şi-a făcut loc un procuror iacobin, care are un tăiş de ghilotină în loc de creier şi o a doua fiere în loc de inimă. Coşul de răchită se umple repede şi trebuie golit ritmic pentru a face loc altor şi altor capete. E lume multă pe eşafodul public, se calcă bieţii oameni pe bombeuri.

Cam aşa judecăm prestaţia celor de pe scenele vieţii, fie ei actori, ziarişti, sportivi, medici, judecători sau oameni de televiziune. Linia care desparte exigenţa de intransigenţă e atât de fină, încât mulţi trec dincolo fără să-şi dea seama. Aşa se fac paşii care duc în fundături: în resentimentul orb, în intoleranţă, în fundamentalism patologic. Şi întreb: nu cumva le greşim şi noi greşiţilor noştri? Nu cumva îi încărcăm cu aşteptări prea mari, care pot să le-apese umerii până la încovoiere? Nu cumva pretindem exemplaritate douăzeci şi patru de ore pe zi tuturor celor care, vrând sau nu, devin persoane publice ori de interes public? Chiar ştim tot despre oamenii aceştia, aşa cum e normal înainte de-a emite judecăţi zdrobitoare? Chiar avem amplasamentul optim pentru a pune în joc păreri muiate în vitriol şi expedieri trufaşe? Nu sunt deloc sigur. Şi nu ştiu motivul pentru care compasiunea se găseşte mai greu pe tejgheaua naţională decât medicamentele compensate.

Unii oameni care au o zi proastă sau o noapte neagră la doi-trei ani nu admit că există semeni de-ai lor siliţi de soartă să aibă zile proaste şi nopţi negre de şapte ori pe săptămână. Dacă scrii la ziar, apari la televizor, cânţi în concerte sau operezi pe creier, trebuie să fii fără cusur. Să n-ai dureri, tristeţi şi şocuri. Să nu fii cariat de nicio slăbiciune, să nu cunoşti vulnerabilul altfel decât din dicţionar. Restul nu contează. Nu contează că eşti un chirurg eminent, care se întoarce zilnic la copilul bolnav căruia n-are ce să-i facă. Nu contează că eşti un romancier care nu se mai poate gândi la cărţile lui fiindcă s-a îndrăgostit ca un dement şi vede întreaga lume redusă la o aluniţă şi doi pistrui. Nu contează că puterea ta de articlier scade pe măsură ce-ţi creşte în corp tumoarea care te condamnă. Nu contează că vii de cinci ani în faţa publicului la emisiune, fără să întârzii sau să păcăleşti, deşi acasă te aşteaptă haosul sau pustiul. Contează strict aşteptările noastre de client - nete, precise şi inflexibile. Contează să fim trataţi în conformitate cu investiţia de timp şi de bani pe care-am făcut-o în produsul primit spre consum.

În principiu, aşa e. Publicul n-are obligaţii afective faţă de cel plătit să-l informeze, să-l vindece sau să-l binedispună. Şi totuşi, îmi permit să invit la indulgenţă şi relaxare. Propun să fim nemiloşi doar cu hoţia, crima, impostura şi îndoctrinarea fanatizantă. În rest, un dram de înţelegere n-are cum să strice. Empatia nu e doar o trăsătură nobilă, ci şi o formă de sănătate care-i poate ajuta pe bolnavii din jur, fie ei celebri, bogaţi şi (uneori pe nedrept) invidiabili.
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL 

ARCA LUI DIACONOE

Faptul că un post de televiziune se transformă în partid nu trebuie să mire.

Partidul Poporului caută poporul partidului. O face agresiv, la limita grotescului, printr-un cocktail de mesianism speluncoid, demagogie galopantă, şuşanea festivistă şi folclor de tranziţie gata să promită raiul în fiecare frază. În mod normal, nicio construcţie politică nu poate izbândi dacă fondatorul ei e flancat ideologic de Sorin Ovidiu Bălan şi Florin Condurăţeanu. Numai că România e un spaţiu unde miracolul e cerşit pretutindeni şi de la oricine. Partidul Poporului făgăduieşte leacuri pentru toate relele şi pansamente pentru toate rănile, neuitând să adauge - produs obligatoriu în orice meniu axat pe revanşă - întemniţarea celor vinovaţi de prăbuşirea ţărişoarei. Cine sunt aceştia? Ciocoii, vezi bine. Şi cine sunt ciocoii? Toţi cei spre care se pot canaliza nemulţumirile populare, de la preşedinte la primar şi de la şeful Federaţiei de Fotbal la directorul de bancă surprins în supermarket cu jambon spaniol în loc de salam cu zgârciuri.

Faptul că un post de televiziune se transformă în partid nu trebuie să mire. Iar echivalarea partidului cu o tejghea unde se distribuie de toate, nici atât. Aşa se întâmplă când cei săraci cu buzunarul fac corp comun cu cei săraci cu duhul. Partidul Poporului e o apariţie care speculează, în haine noi, vaste resurse de naivitate populară. El e, la drept vorbind, continuatorul jocurilor piramidale care au scuturat România în anii nouăzeci. Caritas, Gerald, FNI şi celelalte forme de brigandaj organizat seamănă întru câtva cu ghişeul din spatele căruia pândeşte rictusul de rozător cu probleme la suprarenală al lui Dan Diaconescu. Ocrotit de autorităţi, Ioan Stoica oferea de opt ori suma depusă la Caritas, omiţând să spună cum era posibil un atare artificiu. La rândul lui, Diaconescu înşiră acum kilometri de promisiuni şi face escaladă pe nemulţumirile candizilor care, neavând mare lucru, cred tot ce li se flutură prin faţa ochilor. Acest comerţ cu naturi vulnerabile şi credule e posibil doar în lipsa oricăror urme de demnitate personală. Dar cine a fugit atât de mult din realitate încât să-l suspecteze pe Dan Diaconescu de aşa ceva?

Cu o jumătate de an în urmă, Partidul Poporului şi-a prezentat platforma-program la OTV, între găzduirea unei mirese furate de la nuntă şi un recital de manele. Pentru împrospătarea memoriei, iată câteva dintre liniile sale de forţă: mărirea tuturor salariilor şi pensiilor (de unde?), desfiinţarea impozitelor (cum?), abolirea şomajului (prin ce mişcare de baghetă?), cadorisirea fiecărui român cu 20.000 de euro (Dan Diaconescu, să-i dăm ce i se cuvine, se arată ceva mai chibzuit decât fostul candidat prezidenţial Mircea „Mihaela-dragostea-mea" Geoană) şi înfiinţarea unui fond naţional de întrajutorare, al cărui gestionar ar fi urmat să fie ales prin referendum. Toţi făuritorii de utopii se pot declara ruşinaţi în faţa unei asemenea plăsmuiri. Acum, Dan Diaconescu le vorbeşte bănăţenilor care i-au cumpărat portretul (1 leu sau 2, în funcţie de dimensiuni) despre mutarea Capitalei la Timişoara, iar oltenilor despre reînfiinţarea în regim de urgenţă a echipei de fotbal Universitatea Craiova. E uşor de ghicit ce urmează: mutarea cascadei Niagara la Rovinari, reîmpădurirea în patru zile a zonelor defrişate, transformarea Tecuciului în port la Mediterană şi eradicarea tuturor bolilor grave. Cine nu crede va deveni, de bună seamă, victimă a unei epidemii de pistrui declanşate la un semn.

Acţionat de cineva din umbră, care-l dirijează pe Dan Diaconescu, aşa cum bănuieşte multă lume, sau evoluând pe cont propriu, Partidul Poporului rămâne, oricum am privi lucrurile, o insultă naţională. O arcă la bordul căreia Diaconoe n-a îngrămădit animale pe care să le salveze de potop, ci doar cacealmişti fără Dumnezeu. Traficanţi de slăbiciuni, disperări şi iluzii în ţiplă..
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL

TRIBUL POALELOR IN CAP

Este diva de România singura vinovată pentru impasul identitar? Fără îndoială că nu. Presa trebuie convocată la rândul ei pentru explicaţii şi scuze.

E o glumă acră şi totodată o bună schiţă de portret naţional. O ştiţi, desigur. Un român în pijama îşi scarpină convexităţile şi fumează pe balcon, într-un bloc scorojit, la margine de oraş. La un moment dat, pe câmp, la vreo doi kilometri de bloc, un mic avion utilitar se prăbuşeşte peste un şopron. Bărbatul aruncă mucul de ţigară în capul cui se nimereşte, scuipă peste balcon şi mormăie blazat: „Ţară de doi lei, atentate de doi lei". Dincolo de cinismul poantei stau câteva lucruri care nu mai curentează pe nimeni de-un car de ani: apetenţa pentru derizoriu, dizolvarea criteriilor şi atrofierea exigenţei. Standardele cad sub tocătorul tabloid. Permisivitatea absolută, visul nutrit decenii la rând de români, se transformă din ideal în bumerang. Adrian Georgescu, prieten şi coleg de rubrică în „Adevărul", mi-a şoptit acum două luni că sloganul care ni s-ar potrivi cu adevărat, fără frunză şi tăieri de panglici, este „România doare". Nu-mi place să-i spun că are dreptate, însă are.

Una dintre expresiile derizoriului - mediatic, de data asta - este relativizarea cuvântului „divă", plasarea lui în preajma unor persoane care au dovedit repetat că nu se pot ridica la înălţimea lui. Aluzia la divinitate care palpită înăuntrul acestui cuvânt pare să se fi pierdut. Diva din România tranziţiei acoperă un gol de imaginaţie şi o lene crâncenă a gândirii. Vorbele rostogolite despre divele, divuliţele şi divetele carpatine sunt un balet stângaci pe covorul minimei rezistenţei. Dacă în alte timpuri şi locuri diva impresiona prin har, nobleţe şi serenitate, acum criteriile de legitimare provin mai degrabă din atlasul anatomic. Diva e omologată de public şi de presă dacă arată bine. În plus, ea trebuie să ştie să rateze toate ocaziile în care tăcerea i-ar fi adus foloase. Cu musculatura mereu încălzită, atentă la cel mai mic zgomot perturbator, diva noastră de uz intern pare gata în orice secundă să-şi înfigă mâna în şold şi să-şi pună poalele în cap. Indiferent cum o cheamă, ascunde un retevei în fiecare cuvânt şi o suliţă în fiecare privire. Secretă otrăvuri cu termen de garanţie nelimitat şi trăieşte în captivitatea unui nonsens: se răsfaţă sub reflectoarele notorietăţii, dar îşi doreşte, uneori ipocrit, discreţia care-i încojoară pe anonimi.

Este însă diva de România singura vinovată pentru impasul identitar? Fără îndoială că nu. Presa trebuie convocată la rândul ei pentru explicaţii şi scuze, deşi va refuza să se prezinte, la adăpostul alibiului comod şi imbecilizant al formulei „asta vrea publicul". Iar asta din două motive. Primul este sârguinţa scribilor tabloizi de-a torpila acalmia din viaţa divelor prin fabricarea de scandaluri. Ţin minte o emisiune TV de acum trei-patru ani în care un martor mincinos a povestit cum Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu montaseră nici mai mult, nici mai puţin decât o bătaie cu maioneză într-un hol de instituţie. Al doilea motiv este reflexul mahalagesc pe care presa de rigolă l-a dezvoltat la simpla pomenire a unui nume sau altul. Italienii, nici pe departe cei mai manieraţi cetăţeni ai lumii, au ajuns să le alinte pe dive spunându-le „La Callas", „La Cardinale" sau „La Loren", într-o expresie care adăuga iubirii şi respectului un strop de veneraţie. Prin contrast, flaşnetele cancaniere din România au optat pentru ţăţismul abrupt, pentru apelative pe care le poţi auzi din gura unei precupeţe, dar n-ai voie să le observi la un ziarist sau la un om de televiziune. Când te recomanzi ziarist şi scrii „Columbeanca", „Zăvoranca", „Bădeasca", „Prodanca", „Răduleasca", „Moculeasca" şi „Bahmuţeanca", înseamnă că nu numai atentatele văzute de fumătorul din balcon sunt de doi lei. Iar tribul poalelor în cap de care îţi baţi joc te include fără să-ţi dai seama.
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL 

CE N-AS MAI VREA SA VAD

Picanteria de alcov, cancanul, mugetul paranoic şi pornoşagul gâlgâitor n-au odihnă nici în Săptămâna Mare.

Smintiţii smintesc, proştii prostesc, dobitocii îndobitocesc. Distanţa de la înălţător la sordid e mică şi se parcurge fulgerător. Nimic nu scapă de tăvălirea prin pesmet tabloid. E vremea creierelor netede aidoma gheţii unui patinoar. E vremea imposturii jubilative şi a persiflajului trufaş. E vremea când se poate întâmpla aproape orice. Încă n-a ieşit pe piaţă primul film porno românesc inspirat de Sărbătoarea Paştelui, dar mugurii îndrăznelii erotice au apărut. Din motive comerciale, presa a transformat Săptămâna Mare într-o mondenitate sexy pe marginea căreia se înghesuie chibiţii. Mersul la Înviere, la rândul lui, a ajuns echivalentul plimbării printr-un mall - un prilej de etalare a unei toalete, a unei bijuterii sau a unui prieten din tribul VIP. În ziare şi la televizor, lumea de plastic se bucură de atenţia pe care ar trebui s-o îndreptăm, măcar acum, în altă parte. Dive de judeţ, vampe recondiţionate, stripperi virili, patroni deliranţi şi fanţi lăcrămoşi ţin pagina - care cu un ou roşu în mână, care ridicând un cozonac ca pe un trofeu, care închinând în sănătatea semenilor. Picanteria de alcov, cancanul, mugetul paranoic şi pornoşagul gâlgâitor n-au odihnă nici în Săptămâna Mare.
Îmi pare rău, dar nu mai vreau aşa ceva. Nu sunt nici pudibond, nici uscat. Nu decolteul pascal al nu ştiu cărei blonde mă contrariază, ci aliajul de prostie, suficienţă şi libidinoşenie care face agenda chiar şi în zilele acestea. M-am săturat de non-ştiri de genul „Cristina Spătar nu face sex în Săptămâna Mare". O priveşte. Nu cred că naţia română trebuie tulburată prin dezvăluiri din categoria „Simona Sensual îşi va petrece Paştele în Dubai". Aşa mult am coborât? Aşa repede s-a frânt ştacheta exigenţei? Chiar e de neconceput Paştele fără Simona Sensual? Se vede treaba că nu, căci în 2008 un ziar a povestit cum respectiva a salvat un miel de la tăiere (după un scenariu inspirat de graţierea curcanului la Casa Albă), pentru ca în 2009 să-l viziteze şi să-şi declare perplexitatea faţă de preschimbarea lui în oaie.

Tabloidismul există pretutindeni în lume şi, în fond, e normal să fie aşa. Excesul şi personulităţile durate din silicon şi colagen nu au patent românesc. Le găsim la fel de zburdalnice în Anglia, Italia sau SUA. Mă gândesc doar că săptămâna în care ne aflăm ar fi putut însemna o deparazitare utilă pentru toţi cei care au transformat şuşaneaua în carieră şi aruncatul cu lături în sport naţional. Zadarnic gând. Reţeta zilei e aceeaşi: pagini colorate despre făpturi incolore. Snopul de lumină se aşază pe noile efemeride media. Aflăm, bunăoară, că „Simona Traşcă, alias Pamela de România, a frământat cozonaci pentru Paşte". Ştirea are un apendice aluziv: „Vezi ce-a ieşit". Dedesubt, domnişoara Traşcă oferă publicului un belşug pectoral impresionant şi face din frământarea cozonacilor un procedeu cvasifreudian, la confluenţa dintre preludiul sexual şi industria morăritului şi a panificaţiei. Alte veşti de maximă însemnătate pentru planetă - „Bebeluşa Oana va petrece Paştele cu fiica ei", „Viorica şi Ion din Clejani se mută în casă nouă de Paşte" sau „Andreea Raicu înroşeşte ouăle cu mama ei" - sunt ordonate în jurul unui reportăjel care anunţă: „Masaj erotic la jumătate de preţ în Săptămâna Patimilor". Asaltul tarifat al nurilor continuă. Zeci de caramele tabloide asigură desertul care duce la diabet mintal. Pentru variaţie, programele de ştiri ale televiziunilor vor insista, ca în fiecare an, pe smerenia de conjunctură a politicienilor, care îşi petrec cuminţei Paştele în familie. Lipseşte ceva? Doar ateul octogenar care se închină când se ştie filmat. Totuşi, ar fi păcat să nu apară. Până la urmă, e una dintre imaginile emblematice ale pornotecii române.
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL
nota personala: Hristos a inviat, si sarbatori fericite, pentru toti vizitatorii acestui blog.