ARD, EXPLICATIILE UNUI DEZASTRU ANUNTAT

Comentariul pe care-l semnam în numărul de vineri al ziarului, ca o prefaţă la scrutinul de duminică, se intitula: Se va repeta situaţia de la Parlamentarele din 2000?

Noi, jurnaliştii, obişnuim să punem titluri cu semnul întrebării şi din nevoia de a înviora o propoziţie bleagă. Aşa s-a întîmplat cu titlul din ediţia de vineri. Cine parcurgea textul se lumina că e vorba de o întrebare retorică. N-aveam nici o îndoială că în 2012 se va repeta situaţia din 2000. Şi nu atît în privinţa scorului obţinut de Stînga, cît mai ales în privinţa scorului smuls de Dreapta. În 2000, chiar dacă nu fuseseră  într-Coaliţie, PDSR şi PRM înregistraseră la un loc 37% din voturi, PD şi PNL, formaţiuni care participaseră la Coaliţia de Guvernare CDR-PD, obţinuseră împreună 15%.

Chiar şi la o privire superficială, sesizezi că la scrutinul din 9 decembrie 2012, situaţia din 2000 s-a repetat în privinţa dezastrului înregistrat de Dreapta. Dacă aşezăm PPDD, tot în partea Stîngă a eşichierului politic, ceea ce s-ar impune, formaţiunea lui Dan Diaconescu jucînd acum rolul PRM din 2000, scorul Stîngii se apropie de 70%.

Despre consecinţele acestui scor pentru politica USL din perioada următoare, vom vorbi altădată. Să spunem de pe acum că, şi dacă n-ar vrea, liderii USL vor fi constrînşi de acest vot la Restauraţia FSN-istă. Acum însă se impune a explica dezastrul Dreptei. Aşa cum prevedeam în editorialul de vineri, dezastrul îşi are cauza nu atît în forţa Stîngii, întruchipate de  USL, cît mai ales în slăbiciunea Dreptei, întruchipate de ARD. În 2000, slăbiciunea de fond a Dreptei a constat în imaginea de agonie impusă pe parcursul  anului. În 2000, prezenţa la scrutin a fost de 65,31%. În 2012, ea a atins cifra de 41%. Chiar dacă un pic mai măricică decît în 2008 (acum 4 ani prezenţa slabă era explicabilă, miza nu era uriaşă), prezenţa din 2012 spune că o parte însemnată a electoratului n-a ieşit la vot.

Şi acea parte nu poate fi decît a electoratului de Dreapta.

A ieşit în schimb electoratul de Stînga, chiar dacă nu la proporţiile anunţate de maşinăria TV a USL.
De ce n-au ieşit alegătorii de Dreapta?!

Două fapte pot răspunde într-un fel:
1) Liderul PDL, Vasile Blaga a piedut bătălia de la colegiul din Timiş. Desigur şi alţi colegi, dacă nu chiar toţi, n-au obţinut 50%. Ceilalţi însă, spre deosebire de Vasile Blaga, au reuşit să roadă din procentajul concurentului USL, astfel încît acesta să nu închidă colegiul. Vasile Blaga n-a reuşit asta.
2) O candidată PDL îmi spunea că, în colegiu, alegătorii de Dreapta, o puneau să jure că nu va pleca din partid.
Primul fapt exprimă sancţiunea PDL pentru impresia de non-combat creată pe parcursul campaniei.
Al doilea fapt, exprimă neîncrederea alegătorilor fanatici în partidul lor.

Indiscutabil, această neîncredere s-a format începînd cu momentele în care fruntaşi ai PDL au trecut în rîndurile adversarilor.

Ea s-a adîncit pe parcursul campaniei.
Cei rămaşi sugerau electoratului o neîncredere în propriile forţe, dacă nu chiar, mai rău, o trădare a partidului.

Pentru PDL, dar şi pentru democraţiei din România vin vremuri complicate. Supravieţuirea democraţiei depinde printre altele şi de capacitatea PDL de a fi un partid de Opoziţie infinit mai puternic decît numărul de parlamentari.

Pentru asta, PDL are nevoie de un proces rapid şi spectaculos de schimbare la faţă. O formulă ar reprezenta-o fuziunea cu Forţa Civică şi România Dreaptă şi promovarea în structurile de conducere a oamenilor intraţi în aceste formaţiuni.

Pentru ca PDL să încerce acest proces e nevoie de o analiză serioasă a cauzelor dezastrului.
Cînd va începe ea?

AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro

LOVITURA DE STAT A ESUAT. URMEAZA APOCALIPSA ECONOMICA

De luni, Crin Antonescu pleacă acasă, iar Victor Ponta se apucă să buchisească parametrii economici ai guvernării sale. Sau cel puţin aşa vor arăta lucrurile dacă România se va comporta ca un stat de drept.

Pentru că tentativa de lovitură de stat poate fi considerată în mod oficial eşuată. În special prin efortul instituţional al unor structuri importante într-un stat de drept, în ciuda voinţei unor oameni politici. Acum, numai nişte inconştienţi ar continua şicanele prin jocul cvorumului sau cel al publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial. Personal dau foarte puţin credit acestei posibilităţi, dar dinamica politicii dâmboviţene ne-a arătat că meandrele concretului depăşesc puterea noastră de prognoză. Vorba lui Ion Iliescu: "Pus astfel în lumină, ancorat în sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului".

Reîntoarcerea la o atmosferă mai calmă ne va da răgazul unei priviri mai atente asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Mai ales vom putea contempla prăpastia ce se cască sub economia României. Am tot arătat modul în care presa străină, în special cea economică, a prezentat evoluţia ultimelor şase săptămâni. Nu are rost să reiau articolele din The Economist, Financial Times, Le Monde, Frankfurter Allgemaine Zeitung, Wall Street Journal şi câte şi mai câte, pentru că ele au avut acelaşi efect: îndepărtarea investitorilor serioşi de România. Toate aceste articole, câteva sute în ultimele două luni, au fost rodul strategiei produse de minţile înfierbântate de la Bucureşti. Care vor trebui făcute responsabile pentru ceea ce va urma.

Avem deja primele semne. Rectificarea bugetară ne-a dat primele frisoane. Creşte deficitul bugetar, iar inflaţia a atins 3,5 la sută. Ţinta de 2,3 la sută asumată de guvernul Boc în privinţa creşterii economice a fost înjumătăţită de guvernul Ponta. Dar şi această prognoză pare foarte optimistă până la sfârşitul anului, un zero mare cât roata carului fiind colacul de salvare al guvernului. Vreţi să căutăm şi semne bune? Au crescut încasările la bugetul de stat din impozitele pe salarii, arieratele au o tendinţă de reducere. Contrabalansăm printr-un eşec total la atragerea fondurilor europene.

România domină ultimul loc în clasament la nivelul Uniunii Europene, dar nu vă aşteptaţi ca vreunul din miniştri cabinetului Ponta să aducă vorba de acest lucru. Erau curajoşi doar în opoziţie, când înfierau cu mânie proletară incapacitatea guvernului Boc. Acum tac mâlc, preferând discuţiile despre referendum. Majorările salariale promise de USL vor fi date în detrimentul investiţiilor care sunt reduse spre nivelul unei specii pe cale de dispariţie. Nu trebuie uitat şi fondul de rezervă aflat la dispoziţia primului- ministru, care a fost umflat cu peste 320 de milioane de lei, o sumă numai bună de împărţit în campania electorală.
Că doar nu aţi crezut că Ponta şi Antonescu, când îl acuzau pe Boc de aceleaşi practici, se vor ţine de promisiunea de a proceda altfel?! Personal îmi pare rău că nu se pot aloca direct din bugetul de stat nişte bani şi către contul lui Crin Antonescu, pentru a nu-l văduvi de plăcerea împărţirii "dividendelor" guvernării.
Urmează trei luni de aceeaşi politică ameţită, în care vom vedea cum rezerviştii lui Dogaru vor primi pensiile majorate, Dan Voiculescu va pune mâna pe Loteria Naţională şi pe ce-o mai vrea el, Relu Fenechiu şi Dan Ruşanu vor "organiza" privatizările, iar Liviu Dragnea îi va strânge periodic pe cei 40 de preşedinţi de consilii judeţene pentru a mârâi în cor la Victor Ponta şi Florin Georgescu. După care începe căderea…
Vom putea contempla îndelung prăpastia ce se cască sub economia României.
AUTOR DAN ANDRONIC
SURSA www.evz.ro 

PONTA AR BATE PALMA SI CU AL QAEDA DACA ASTA II ADUCE VOTURI

Parteneriatul cu exaltatul Mircea Dogaru este unul dintre lucrurile pe care nu le faci niciodată ca om politic. Documentul pe care Ponta l-a semnat cu lejeritate este sinistru.

Dogaru e atât de nebun încât e imposibil să crezi că poți să negociezi ceva cu el. Materialul izvorât din mintea colonelului e o sinteză a Răului deversat în ultimul an în spațiul public. Doar să fii de acord „în principiu” cu pretențiile lui Dogaru arată cât de josnic ești ca politician. Cultivând coșmarurile acestui agitator, înveninezi viața celorlalți. Mircea Dogaru adună mulțimi care urlă în piețe și o face cu tenacitatea unui fundamentalist. Băgându-l în seamă, Victor Ponta devine autorul moral, alături de Voiculescu, al faptelor unui maniac irecuperabil.

Voiculescu s-a jucat cu mintea lui Dogaru ca un păpușar malefic. L-a lăsat să facă spume în studioul Antenei 3 de trei ori pe săptămână. Sindicatul pensionarilor militari a devenit o forță capabilă să timoreze politicienii. Mitingurile lor la -30 de grade sub geamurile Guvernului l-au exasperat pe Bocv. În orice oraș mare, vedeai pensionarii militari huiduind și înjurând-o pe Udrea, pe Băsescu sau pe Emil Boc. Imediat, secvențele deveneau știri de impact rulate de sute de ori de televiziunile de știri apropiate de USL.
Înjurătura luată în plin de politicieni creează senzația de prăbușire în ochii electoratului, iar Mircea Dogaru a fost conștient de forța pumnului său. N-a contat că 80% dintre pensionarii militari au primit pensii mai mari prin recalculare și nici faptul că nicio pensie n-a fost scăzută sub 3.000 de lei.
După căderea lui Mihai Răzvan Ungureanu, patronul Antenelor l-a abandonat pe colonelul isteric. Mircea Dogaru primise niște promisiuni fanteziste dar, în fanatismul său, el nu sesizase ridicolul situației. Și nici nu renunță niciodată, amenințând voalat liderii USL că se vor mai întâlni în viață. N-a durat mult și a fost iar nevoie de serviciile colonelului, odată cu adâncirea crizei politice. USL le-a reîntregit pensiile la valoarea din 2010, printr-un act profund inechitabil față de toți ceilalți pensionari din țară. Iar Dogaru s-a întors în piețe, cu vuvuzele și înjurături stropșite printre dinți.
Iar toată nebunia continuă. Cacealmaua negocierilor cu acest colonel care se consideră Profet al Societății Civile demonstrează latura abjectă a manipulării populației. Mașina de zgomote e alimentată cu angajamentul vag al unui parteneriat pe viață. Victor Ponta și Daniel Chițoiu au semnat pe 13 iulie o tâmpenie doar pentru că aveau nevoie de Dogaru în campania pentru referendum. Dar nu așa se face politică. Nu te poți asocia cu drojdia resentimentară a societății, nu așa se cucerește o țară. Înseamnă că nu ai repere, n-ai valori, șerpuiești între Europa și lumea a treia, crezi că o să prostești pe toată lumea, dar asta nu ține pe termen lung.  
Victor Ponta nu e structurat ideologic, stă cu fundul în două luntri, între ambiția de a avea recunoaștere europeană și tentația de-a juca murdar la el acasă. Nu-ți dai seama ce vrea de la viață, se lasă târât în tot felul de capcane, tras de braț într-o direcție sau alta pe coridoare, pus să învețe răspunsuri-șablon, influențat la tot pasul și uneori manipulat. Aproape zilnic dezminte câte ceva. Mereu, dimineața revine asupra unei prostii spuse aseară și îi recunoști crisparea, zâmbetul transpirat de pe față. Victor Ponta devine o mască, se afundă în demagogie în loc să fie autentic. Premierul ar vrea să închidă ochii și să dispară pietrele de moară atârnate de gâtul său. Dar se trezește și uită repede, o ia de la capăt. Să-i spui Vivianei Reding că e în campanie cu PDL și, în paralel, să bați palma cu Mircea Dogaru, care spune că „Uniunea Europeană e un spanac”, înseamnă că ești un politician mărunt. Victor Ponta s-a îmbrăcat în frac dar duhneşte a transpiraţie.

P.S. Ați observat că Crin Antonescu a început să abuzeze de sinonime în discursul său, spunând același lucru în trei feluri diferite în aceeași frază? El nu vorbește niciodată ca un om normal, ci parcă ar da un concert acustic pe scenă, iar vocea sa ar fi un instrument. E tot un fel de a-și imagina că ne poate prosti. Antonescu se îmbată în propriile metafore și începe să piardă contactul cu pământenii.
AUTOR GABRIEL GACHI
SURSA www.evz.ro 

USL NE-A FURAT PANA SI AMINTIREA MINERIADEI DIN 1990

14 iunie 1990. Bucureştiul – un oraş de pe continentul zis şi al Luminilor – e devastat de hoardele de minieri conduse de ofițeri de Poliție și agenți ai Serviciilor Secrete, vopsiți pe față, ca picții de dincolo de Zidul lui Hadrianus, pentru a părea abia atunci ieșiți din abataj.

Ceambulurile minereşti au fost ridicate din Valea Jiului şi năpustite asupra Capitalei de chiar şeful statului de atunci, Ion Iliescu, pentru a administra o lecţie celor care nu recunoşteau, în scris sau prin viu grai, că-l iubesc.

Minerii erau înarmați cu lămpașe, bîte și topoare.
Ridicau lămpaşul pentru a vedea dacă în privirile tale se citește  dragostea deplină faţă de Ion Iliescu.

Dacă se citea o dragoste doar parțială, te pomeneai cu o bîtă pe spinare.
Dacă nu se citea nimic,  te pomeneai cu un topor în cap.
Au trecut de atunci 22 de ani.
Pentru mult  mai puţin făcut concetățenilor lor, şefi de stat din Africa sau chiar şefi de trib din junglă au făcut ani grei de închisoare.
Ion Iliescu n-a făcut o zi de puşcărie.
A băut, a mîncat, a defecat şi – dacă ar fi să-l credem pe fostul său consilier, Eugen Mihăescu – a dat poalele peste cap la tot ce-a fost parte femeiască la Cotroceni.
Cu excepţia maşinilor de scris, desigur, dat fiind că acestea sînt îndeobște  din tablă.
Ne mai rămăsese, totuşi, o mîngîiere.

În fiecare an, de 14 iunie, Ion Iliescu se ascundea.
Să nu-l găsească presa şi să-l întrebe despre mineriada din 1990.
Anul acesta, de 14 iunie, Ion Iliescu nu s-a mai ascuns.
A venit ţanțoş și țopăitor la Palatul Parlamentului, unde PSD își benchetuia victoria asupra poporului român.  
Presa, care l-a văzut, s-a năpustit asupra lui, să-i afle și să-i soarbă părerile despre actualitatea politică, servite în binecunoscutul limbaj de activist de raion.
Nimeni n-a cutezat să-l întrebe de mineriada din 14 iunie 1990.
Explicabil.
Parvenit la Putere, USL-ul celor doi nepoței ai lui Ion Iliescu- Victor Ponta şi Crin Antonescu- ne-a furat pînă și amintirea mineriadei din 1990.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro 

EFECTUL ''DAN DIACONESCU'' ASUPRA LUI VICTOR PONTA

Duminică, 1 aprilie 2012, profitând şi de faptul că pe întinsul patriei strămoşeşti nici un fost poliţist nu-şi împuşcase mama sau nevasta cu arma din dotare, copreşedintele USL, Victor Ponta, s-a alintat preţ de vreo oră în direct la televiziunile de ştiri sub pretextul unei conferinţe de presă.

Lângă liderul PSD, prinzând momentul când să-şi vâre persoana fizică în cadru, Daniel Constantin, zis şi Ăla Micu, a îngăimat şi el ceva.

Celălalt copreşedinte, Crin Antonescu, a lipsit. Va fi uitat nevasta să-l trezească din somn până la amiază!

Victor Ponta a făcut recent o vizită în Statele Unite. Chiar dacă a fost primit doar de consilierii consilierilor, la întoarcere a lăsat impresia că e conştient de o realitate: PSD, în fruntea căruia l-au propulsat baronii locali, nu mai e FSN-ul lui Ion Iliescu, formaţiunea în care naţionalist-comunismul îşi lăsa la baie brâul şi iţarii, pentru a-şi pune nădragi şi gâtlegău.

Altfel spus, Victor Ponta părea a fi înţeles că, în Europa lui 2012, un pretendent la jobul de premier al României nu mai poate apela la tezele dragi pe vremuri troglodiţilor din politică şi lucrătoarelor cu acul de la APACA.

Conferinţa de presă de duminică sau, mă rog, statul cu presa la taclale avertizează că ne-am înşelat.

Victor Ponta vorbeşte ca Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian şi alte cadavre vii din anul 1990.

Recenta privatizare a Cupru Min de către Guvernul Ungureanu a stârnit critici mai mult sau mai puţin justificate.

Unele – cele referitoare la secretomania din jurul contractului – nu pot fi bănuite ca ascunzând interese deocheate.

Altele, cum ar fi cele lansate 24 din 24 de ore de Mustăria de presă a lui Dan Voiculescu, ascund interesele de şacal ale patronului.

Fiind vorba de un moment cu adânci implicaţii politico-economice e normal ca liderul Opoziţiei să lanseze mustrări publice la felul în care a fost făcută privatizarea. Numai că o simplă privire asupra campaniei duse de preşedintele PSD împotriva privatizării Cupru Min te face, vorba moldoveanului, să-ţi stucheşti în sân de uimire.

Copreşedintele USL a anunţat astfel depunerea unei moţiuni de cenzură, pe 17 aprilie 2012, împotriva guvernului Ungureanu:

"USL constată că mandatul premierului Ungureanu este un mandat care nu are legătură nici cu interesele României, şi se pare nici cu interesele de partid, măcar al PDL, UNPR, UDMR (...) este un mandat care are legătură cu interesele externe ale României şi care trebuie să se finalizeze, cel mai târziu, în noiembrie, prin transferul unei importante părţi, din ceea ce a mai rămas – resursă naturală şi resursă energetică a României în mâini necunoscute pentru publicul larg şi în mâini care, în mod sigur n-au nici o legătură cu interesul naţional al României (...)“

Din puţul gândirii FSN-iste

Sub titulatura de specialişti circulă prin Bucureşti, ca printr-un ospiciu în aer liber, nişte cetăţeni care te agaţă pentru a te convinge că România e noul Ierusalim al planetei, drept pentru care Marele Puteri râvnesc la ea ca la o roşcovă. Nici măcar un astfel de nebun cu patalama de istoric n-ar putea susţine, în anul de graţie 2012, un text precum cel vânturat de Victor Ponta în direct pe TV.
Supunându-l minimei judecăţi raţionale, desluşim imediat câteva aserţiuni scoase din puţul gândirii FSN-iste:

a) Instalarea guvernului Ungureanu nu e rodul unui proces care ţine de democraţie, ci al unui proces care ţine de o conspiraţie împotriva ţărişoarei noastre dragi: Cea care vizează vânzarea bogăţiilor solului şi subsolului.

b) Privatizarea Cupru Min nu e o bâlbâială, ci o trădare. Guvernul Ungureanu acţionează conştient pentru vânzarea ţării.

Am crezut că vorbele lui Victor Ponta au fost întâmplătoare, provocate şi de nevoia de a vorbi o oră şi ceva, în plină zi a şaptea, lăsată de Dumnezeu şi ca răgaz al fălcilor, despre un subiect ce putea fi expediat în vreun sfert de ceas.
După ce tovarăşul său de şefie, Crin Antonescu, l-a contrazis discret anunţând că Alianţa va depune Moţiune de cenzură doar în chestiunea UMF Târgu Mureş, intuind că teza Nu ne vindem ţara! asumată de FSN în 1990 nu poate fi admisă de PNL-ul anului 2012, Victor Ponta a continuat să debiteze trăsnăile sale despre conspiraţia planetară în urma căreia a fost pus în fruntea ţării un premier dispus să vândă România cu hârtoape cu tot.

Joi, 5 aprilie 2012, ajuns la Timişoara, Victor Ponta şi-a îmbogăţit zestrea de prostii spuse cu voce tare. Pretendentul la postul de premier a declarat nici mai mult, nici mai puţin că şi anchetarea lui Laszlo Borbelly de către DNA e rodul unei conspiraţii planetare împotriva Rumânicăi noastre dragi, chiar dacă Ministrul Mediului e ungur. Liderul UDMR ar fi fost astfel pedepsit, pentru că n-a dat autorizaţie de mediu în cazul Roşia Montană. Care Roşie Montană – aţi ghicit, nu-i aşa? – rămâne în viziunea lui Victor Ponta un alt exemplu de felul în care trădătorii vând străinilor bogăţiile de sub pământul păscut de Mioriţa behăindă.

Teze de partid de periferie

Astfel de teze aberante ţin de o viziune împărtăşită de o parte a electoratului din ţările UE. Corespunzător concepţiei potrivit căreia străinii vor să cumpere România pe nimic, în Franţa îşi spune cuvântul concepţia Le Pen-istă despre străinii care vor să ia francezilor jobul, iar în Ungaria, concepţia extremiştilor de dreapta, potrivit căreia străinii au interes ca Ungaria să rămînă Ungaria Mică aşa cum a forţat-o Trianonul.

Numai că în ţările Uniunii Europene această parte a electoratului îşi găseşte reprezentarea în formaţiuni ţinute la periferia scenei politice. Aceste formaţiuni sunt tolerate de democraţiile occidentale ca un rău necesar, ca un herpes care trece până la urmă de la sine.

Prin concepţia tot mai apropiată de naţionalism- comunismul urduros, Victor Ponta aduce o noutate pe continentul UE: Liderul principalului partid de Opoziţie, cu şanse de a deveni premier, susţine public teze aparţinând Extremei Drepte.
Dacă ne gândim la poziţia retrogradă în cazul UMF Târgu- Mureş şi, mai ales, la tezele antisemite avansate de amicul lui Victor Ponta, Dan Şova, avem motive serioase de îngrijorare în privinţa viitorului regim USL.

PNL a renunţat la Revoluţia bunului simţ pentru a practica oportunismul politic lipsit de orice bun simţ.

PSD s-a întors la primitivismul anilor imediat postdecembrişti prin exploatarea naţionalism- comunismului de cea mai joasă speţă.

Asumarea unor astfel de teze e o noutate în politica PSD din ultimii ani.
Cel puţin sub conducerea lui Mircea Geoană, partidul renunţase la naţionalism- comunismul lui Ion Iliescu în favoarea europenismului de Internaţională socialistă.

Explicaţia o găsim dacă ne uităm fie şi o seară la OTV.

Tezele vânturate de Victor Ponta în ultimul timp sunt cele care au adus Partidului condus de Dan Diaconescu aproape 15% în sondaje.

PPDD îşi ia electoratul nu numai de la PRM, dar şi de la PSD, mai precis din zona de graniţă dintre PRM şi PSD. Neaşteptata convertire a lui Victor Ponta la tezele promovate de OTV după miezul nopţii poate fi considerată un efect al spaimei provocate lui Victor Ponta de ascensiunea lui Dan Diaconescu.

Pentru a face faţă pericolului, Victor Ponta s-a gândit la cea mai proastă manevră posibilă în astfel de cazuri: Imitarea lui Dan Diaconescu.

Fără a-şi da seama că, având la dispoziţie originalul, electoratul nu va cumpăra niciodată imitaţia.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro 

SISTEMUL ELECTRONIC DE IMPARTIT SPAGILE

În ultimii 20 de ani, pe la Palatul Victoria au trecut toate partidele din România. Cum au trecut, aşa au plecat.

De fapt, în clădirea Guvernului României au intrat nişte politicieni săraci, dar cinstiţi şi au ieşit nişte oameni de afaceri bogaţi, dar cinstiţi. Nu cred că există un singur caz de om politic care să fi trecut pe la guvernare şi să nu sufere o transformare majoră în privinţa declaraţiei de avere. El şi familia lui devin mari proprietari de terenuri, colecţionari de ceasuri, conducători de maşini de lux, amatori de călătorii exotice. Pare a fi una dintre axiomele de bază ale politicii româneşti. Pentru că ea poate fi aplicată nu numai la nivelul de vârf al politicii, dar şi la baza piramidei şi funcţionează impecabil. Uneori chiar mai cu spor…

Recentul raport al Institutului de Politici Publice scoate la lumină, într-un mod organizat, ceea ce ştiam cu toţii, uşor dezorganizat: achiziţiile publice reprezintă terenul de joacă al ministerelor, primăriilor, consiliilor judeţene, cu banii românilor. O joacă de tip cazino, în care dealerul este cel care are stiloul şi ştampila, iar jucătorii sunt diversele firme. Jetoanele vin de la bugetul statului, din taxe şi impozite. De unde o asemenea comparaţie? Păi numai aşa îmi pot explica în calitate de jurnalist, fost consultant politic, cum un contract încheiat de Consiliul Judeţean Ilfov cu un consorţiu format din trei firme în valoare de 40 de milioane de euro, poate ajunge prin încheierea unor acte adiţionale la o valoare de peste 80 de milioane de euro. Sau de ce Primăria din Alexandria a derulat doar 9 la sută din bugetul preconizat pentru investiţii prin sistemul electronic de achiziţii preferând strângerea de mână şi contactul ochi-în-ochi cu privatul. Sau cum reuşeşte Primăria din Galaţi să cumpere un top de hârtie de xerox cu 13 lei (fără TVA), când pe internet îl poţi lua cu maxim 10 lei (fără TVA). Vreţi să ne mai uităm la drumuri? Păi atunci vedem din nou cum Liviu Dragnea reuşeşte ca preşedinte al CJ Teleorman să modernizeze un drum judeţean cu 21 de milioane de euro, iar cei de la Mureş, mai modeşti, să ducă la îndeplinire o investiţie la fel de ambiţioasă cu doar 800.000 de euro. Par întrebări fără răspuns, dar de fapt toată lumea cunoaşte sistemul care duce la asemenea cheltuieli aberante.

Interesantă este lupta dusă de cei de la IPP cu autorităţile pentru a afla amănuntele contractelor de achiziţie. Imaginaţia funcţionarilor publici pare fără sfârşit! De la răspunsuri trunchiate, la recomandarea unor linkuri care nu se pot deschide sau nu conţin documentele specificate, totul a fost încercat. Ce transparenţă? Ce 544? Nimic nu este valabil pentru funcţionarul public a cărui misiune este să ascundă gunoiul sub covor, să blocheze accesul "nebunilor" de la ONG-uri şi presă care- i tot sâcâie cu întrebări legate de achiziţii.

Pare că ne-am obişnuit cu un sistem în care toată lumea fură, ciupeşte, aranjează câte ceva! De multe ori ne spunem că aşa este şi în alte părţi, avem exemple din Franţa, Germania, chiar şi controlorii de la Bruxelles au mari probleme în a-şi justifica cheltuielile. Numai că românii sunt prea săraci pentru a-şi permite ca aproape 5 miliarde de euro să se ducă pe apa sâmbetei, într-o morişcă a corupţiei, cu largul concurs al celor ce trebuie să apere respectarea legii.

AUTOR DAN ANDRONIC

SURSA www.evz.ro

FRAUDAREA ALEGERILOR LOCALE

Încerc să vă pregătesc pentru şlagărul lunii iunie. Parcă îl aud deja în urechi. “Au furat alegerile!” “Democraţia din România a fost ucisă!”.

Îl veţi auzi cu precădere la Trustul Intact, îl veţi auzi la PSD şi la PNL. Nici nu ar fi prima oară în România când Opoziţia şi trompetele sale îşi justifică eşecul la urne prin lungi lamentaţii despre “hoţii” de la Putere care au deturnat simpatiile nemărginite ale poporului pentru USL. E previzibil că se va întâmpla aşa dată fiind diferenţa care îndeobşte apare între scorul de simpatie din sondaje şi rezultatul alegerilor locale.

La alegerile locale componenţa politică a votului este mult diminuată. Cine cunoaşte mecanismele de mobilizare la vot la scrutinul din comune şi oraşe înţelege despre ce este vorba. Să luăm ca exemplu o comună din România, cu un număr mediu de 2.000 de votanţi. Poate că jumătate dintre ei nu mai vor să audă de PDL, de Băsescu, de Boc şi alte personaje demonizate în ultimii ani în presa autohtonă. Când operatorul de interviu merge la ei acasă, aceştia vor spune invariabil că, dacă duminică ar fi alegeri parlamentare, ar vota cu USL.
În ziua alegerilor locale lucrurile stau mult diferit. Dacă primarul din comună provine din PDL şi candidează pentru un nou mandat sub sigla acestui partid, mecanismul de vot schimbă radical simpatiile şi antipatiile localnicilor. Să presupunem că primarul este un personaj popular, ceea ce se întâmplă adeseori cu primarii în funcţie. El trage după sine o listă întreagă de consilieri locali. Fiecare consilier are în spate o întreagă reţea de rudenie: fraţi, surori, verişori, cumetri, unchi, mătuşi. Reţelele de rudenie în mediul rural sunt extrem de integrate, cu un grad de loialitate foarte înalt. Poate că unii din consilierii de pe lista PDL sunt ei înşişi simpatizanţi ascunşi ai USL. Poate că îl urăsc pe Băsescu, pe Udrea, poate că s-au visat de multe ori alături de Claudiu Crăciun în Piaţa Universităţii din Bucureşti protestând împotriva “dictaturii”. Numai că, în ziua aceea, a alegerilor, primează interesul şi nu sentimentele politice. Pentru fiecare dintre aceşti consilieri şi rudele lor viitorul înseamnă un lucru simplu: ştampila pe lista de consilieri PDL.

O să spuneţi că este împotriva firii să îl urăşti pe Băsescu şi să candidezi pe lista candidatului PDL la funcţia de primar. Poate că este.

Numai că:
1. Plăcinta de împărţit este finită. Nu toţi cei care simpatizează USL au loc pe lista de consilieri eligibili ai USL. Locurile sunt limitate.

2. Este esenţială forţa de tracţiune a primarului în funcţie. Dacă acesta aparţine PDL, atunci şansele lui de a trage mai mulţi consilieri sunt mai mari.

Adău­gaţi la acest exemplu şi faptul că, într-o comună condusă de un primar USL, apar înghesuiala şi fricţiunile specifice agregării a doua partide mari: PSD şi PNL. Nemulţumirile generate de împărţeala locurilor vor duce inevitabil la dezertări. Unii consilieri nu se vor găsi pe locurile eligibile şi vor pleca împreună cu toate rudele lor pe listele PDL, chiar dacă îl detesta pe Emil Boc. Interesul de a se alege într-o funcţie locală este cel care primează.

În România sunt aproximativ 2.900 de astfel de comune. Imaginaţi-vă efectul agregat al exemplului de mai sus. Puneţi la socoteală şi puzderia de candidaţi independenţi pentru funcţiile de primari şi consilieri locali care îşi încearcă şansele la alegerile locale, poate mai mult decât la alegerile parlamentare. Aceştia “fură” voturi de la toată lumea, dar, proporţional, mai mult de la partidul aflat în “pole position”, respectiv USL. Mai intră în joc şi partidele mici, de care nu auziţi în sondajele de opinie şi nici pe la televizor, dar care îşi plasează candidaţi pe unde apucă. Şi ele “fură” voturi de la partidele mari, consacrate.

Nu omiteţi la tot acest concert de interese locale nici schimbarea regulilor jocului. Alegerile se desfăşoară într-un singur tur de scrutin, deci se trage un singur glonţ. Nu mai poţi să joci alba-neagra cu votul în genul: “Am votat cu inima în primul tur şi cu capul în al doilea”. Se votează o singură dată, pragmatic, precis şi fără ezitări. Dacă îţi tremură mâna, pierzi. Ei, bine, regula este una singură la alegerile locale. Contează persoana candidatului şi prea puţin partidul care îl susţine. Din această cauză PNŢCD, un partid de 1% în sondaje, ia 15%-20% la Timişoara în trena candidaturii lui Ciuhandu.

În aceste condiţii USL va lua probabil 35-37% din voturi la alegerile locale din iunie, la distanţă mare de ţinta pe care şi-au propus-o şi pe care o vedem doar în sondajele de opinie: 50% plus unu. Profitând de această discrepanţă, cu siguranţă nu există decât un singur mod prin care Opoziţia şi Trustul Intact pot justifica “eşecul” (care nu este, de fapt, un eşec, decât prin prisma aşteptărilor): FRAUDAREA ALEGERILOR! Vom vedea multe filmuleţe şi “probe” ale fraudelor. Nu neg că acestea există, dar există şi de o parte şi de alta. De obicei se compensează reciproc în scorurile finale.

Adevărul este că diversitatea alegerilor pentru primari, precum şi interesele locale, mai presus de simpatiile şi antipatiile politice, duc la o distribuţie a voturilor mult mai echilibrată decât arată sondajele. Restul e vorbărie...

AUTOR SEBASTIAN LAZAROIU

SURSA www.evz.ro

CUM IL PRINDE PE CRIN COSTUMUL DE SMECHERAS. ISI DA IN PETEC DE DOUA ORI PE SAPTAMANA

Încep să îl înţeleg din ce în ce mai bine pe Crin Antonescu. Toate lucrurile care-mi plăceau la el s-au spulberat. Mi se părea un om discret şi modest, care nu ieşise cu nimic rău în evidenţă două decenii, aproape. Îmi plăcea cum vorbeşte, având calităţi incontestabile de orator.

De la un timp din personalitatea lui ies la iveală numai lucruri urâte. Imediat ce s-a văzut şef la partid şi-a schimbat atitudinea faţă de colegi şi nu a ezitat să taie capete “fără giudeţu".
S-a lăsat atras în năvodul lui Dan Voiculescu şi al Antenelor deşi se vede că nu-i place acest mediu şi nu îl poate aprecia în sinea lui. Stă cu lehanite alături de Ponta deşi se vede cu ochiul liber că amândoi se înghit de formă şi aşteaptă să-şi dea în cap. Ia decizii politice din lac în puţ, încurcând sute de mii de membrii USL care nu mai ştiu încotro să o ia.

Ce s-o fi întâmplat în viaţa acestui om? Cum s-a transformat el peste noapte într-un personaj zgomotos , de proastă calitate, care jigneşte în dreapta şi în stânga, fără să-şi calculeze paşii?
Parcă, după căsătorie, s-a hotărât să se îmbrace într-un costum de şmecher. A început-o bine , sub aripa celui mai bogat roman fără de care este greu de crezut că ar fi ajuns preşedinte PNL. Nu se ştie cum a început să devină şi mai bogat. Repede a schimbat un miliardar cu altul şi s-a autointitulat Preşedintele României. A început să-şi dea în petec din ce în ce mai des. În ultima perioadă face cam două gafe pe săptămână. Penultima este legată de Meleşcanu, ultima de Evenimentul zilei.
După cum se ştie el a declarat în emisiunea lui Radu Moraru "Spuneţi şi celor de la Evenimentul zilei că, după ce se termină, după ce înţarcă bălaia, cum se zice în popor, s-ar putea să mai vrea să mai fie ziarişti, adică este o meserie pe care trebuie să o respecţi". Pentru un lider politic, ce se crede deja şi preşedinte de ţară declaraţia nu este foarte avantajoasă. Deşi exprimată în cuvinte prudente, care vizează seriozitatea gazetarilor, ea se constituie într-o ameninţare.

Am să explic de ce. Dacă Antonescu face observaţii jurnaliştilor de la EVZ, se poate presupune că a şi citit articolul care îl viza. Adică un articol despre faptul că el şi-a cumpărat un apartament de lux, care nu apare în declaraţia de avere. Toate afirmaţile din ziar sunt bazate pe argumente şi documente.
Este greu de găsit un motiv pentru care jurnaliştii, care au realizat articolele, să fie acuzaţi de lipsă de profesionalism. Atunci pe ce criterii îi ameninţi că s-ar putea să mai vrea să fie ziarişti, chipurile când ajungi tu la putere? Nu există decât un răspuns. Pentru că au scris despre tine şi te-au deranjat.
Sincer, nu am cunoscut pe nimeni care să se bucure când se fac dezvăluiri în legătură cu el. Este neplăcut să fii, cum s-ar spune , la primire. Mai ales când tu te dai nevoiaş, în declaraţii şi în realitate eşti bogat. Este neplăcut dar trebuie să te abţii. Nu să ataci un ziar întreg şi, până la urmă, o breaslă. Pentru că, oricât s-ar scuza el – cum a şi făcut-o – asta se înţelege printre rânduri.
Curând va face noua gafă şi vom scrie iar despre el. Până atunci, adică peste câteva zile, rămân în minte cu imaginea unui tătic model care îşi duce fetiţa la şcoală. Atunci îmi place mult.
 AUTOR HORIA TABACU
SURSA www.evz.ro

O DEMISIE BINE CONTROLATA

Dacă ar fi să ne luăm după autoproclamatul lider al mişcării din Piaţa Universităţii, un anume domn Crăciun, parcă scos din pălărie de Structuri pentru a înnoi clasa politică autohtonă, demisia lui Emil Boc e o primă victorie a ieşirii în stradă.

Autointitulându-se şi el trimis al străzii în palatele boierilor, Crin Antonescu, acest “sans-culottes” al României înghețate, s-a fălit, la rându-i, cu o victorie. De angajaţii lui Dan Voiculescu nu  mai vorbesc. Pentru ei, tot ce se întâmplă în România ultimului timp, de la iarna benefică pentru semănături şi până la ultima cucerire a Cruduţei sunt victorii ale clăcilor la care e prezent, printre altele, speculantul imobilar Cornel Nistorescu.

Aş fi tentat să cred că Emil Boc a demisionat ca  o victorie a ieşirii în stradă şi pentru că însuşi premierul plecat a făcut trimitere la bombănelile populare.
Şi dacă aş lua în serios cuvintele pompoase ale politicienilor despre disponibilitatea lor de a se sacrifica pe altarul intereselor naţionale,  l-aş propune pe Emil Boc, fără să clipesc, pentru Panteonul autohton care nu s-a construit încă.

Aş fi tentat să cred în varianta cu victoria Poporului revoltat şi pentru că distinşii analişti occidentali nu s-au sfiit să  identifice în momentul de luni o dovadă a democraţiei exemplare din România.

E drept, ei s-au grăbit imediat să-l  dea pe Emil Boc drept exemplu lui Bashar Al Assad al Siriei, dovadă că mintea analiştilor occidentali nu întrece totdeauna nivelul de genunchi al broaștei și nivelul  analiştilor români.

M-aş precipita să văd în demisia lui Emil Boc orice victorie vreţi – a democraţiei, a protestelor de stradă, a caracterului – şi să scarpin un pic pe burtă poporul ghiftuit de manele dacă n-aş fi dibuit câteva fapte mai aparte:

1) Emil Boc a demisionat luni dimineaţa, fără ca în ordinea socială, politică şi meteorologică a României să se fi întâmplat ceva peste noapte.
Cum demisia nu e punctul culminant al unui şir de declaraţii, reuniuni şi intrigi prin boscheți, putem susţine, fără a greşi, că nu se întâmpla nimic dacă Emil Boc rămânea premier până la trecerea codului portocaliu.

2) Emil Boc e primul premier din istoria postdecembristă care nu numai că demisionează cu scandal, dar mai mult, demisionează fără să i-o fi cerut cineva public.

E drept, au fost în ultimele zile ştiri pe surse (adică pe intoxicare) despre un soi de ziceri prin încăperi  ale unor lideri PDL, au fost şi formulări publice blânde ale altor lideri, în genul, e nevoie de o schimbare.

Un lucru e însă sigur . N-au existat până luni dimineaţa nicio declaraţie publică în care să se ceară demisia lui Boc şi niciun document PDL care să-i dea un ultimatum. E suficient să raportăm demisia lui Emil Boc la dramele naţionale provocate de plecarea altor premieri, pentru a observa imediat diferenţa.
Petre Roman a demisionat în septembrie 1991, numai după ce Capitala a fost trecută prin focul şi para bâtelor minereşti. Pentru ca Victor Ciorbea să demisioneze a fost nevoie de o lună de balamuc.  Radu Vasile a plecat numai după ce Emil Constantinescu a încălcat Constituţia.

Notând deosebirea dintre demisia lui Emil Boc şi demisiile celorlalţi n-o fac pentru a înşira despre fostul premier rânduri gen Cântarea României, deşi un cuvânt de apreciere ar merita. O fac pentru a semnala că demisia a fost astfel gândită încât Emil Boc să plece cu un capital electoral crescut.

Celor două fapte de mai sus, să le adăugăm un altul. Duminică după-amiază, Delegaţia Economică a FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană a prezentat concluziile ultimei deplasări în România. Concluziile care par, prin lucrurile bune spuse despre guvernul Boc şi, implicit  despre premierul Boc, scrise de un jurnalist de la un organ de presă guvernamental. A doua zi, dimineaţa, când toată România s-ar fi aşteptat ca Emil Boc să vină la serviciu revigorat de aceste laude, ne-am trezit cu demisia.

De ce luni dimineaţă şi nu luni după-amiaza? Pentru că luni dimineaţa era primul moment de după plecarea Delegaţiei, când se putea anunţa demisia. Aşadar, Emil Boc a demisionat nu pentru că românii au ieşit în stradă, nu pentru că i-au cerut-o colegii de partid, ci pentru că aşa era programat de mai mult timp să demisioneze. Avem de-a face astfel cu o demisie controlată până la ultima virgulă. Rămâne de văzut dacă şi restul procesului va fi la fel de bine controlat!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro 

DE CE NU-SI PUNE CENUSA IN CAP JUSTITIA DIN ROMANIA

Înainte de anunţul reducerii salariilor, în mai 2010 Traian Băsescu avea încrederea a 45% dintre români, iar PDL conta pe voturile a 35 % dintre alegători.

După anunţ, Traian Băsescu a pierdut 25 de procente, iar PDL zece procente.
Şeful statului, executivul şi PDL nu s-au prăbuşit în sondaje pentru tăierea efectivă a celor 25 de procente din salarii. Bugetarii, pensionarii şi, din solidaritate cu ei, majoritatea românilor s-au supărat pe guvernanţi fiindcă li s-a spus ceas de ceas, zi de zi şi apoi lună de lună că tăierile de salarii sunt ilegale, că nimeni nu se poate atinge de "drepturile câştigate", că guvernul poate mări salariile şi pensiile, dar nu are dreptul legal să le diminueze. Lideri ai partidelor din opoziţie braţ la braţ cu lideri de sindicat, de organizaţii non-guvernamentale, analişti economici şi politici au făcut naveta între televiziuni pentru a demasca "marea ilegalitate". Au organizat dezbateri interminabile, mitinguri şi proteste deloc spontane, boicotând fiecare apariţie publică a reprezentanţilor puterii.

"Genocid! Guvernanţii - în frunte cu Băsescu şi Boc - sunt penali, incompetenţi, de rea-credinţă, vă iau pâinea de la gură, încălcând grosolan legea. Tot ce fac ei e rău, e îndreptat împotriva voastră", strigă de atunci opozanţii puterii, politici, apolitici sau penali. Partidele ce compun USL nu s-au mulţumit doar să acuze. Au oferit asistenţă juridică bugetarilor dispuşi să atace în instanţele româneşti reducerile salariale. În momentul în care o serie de hotărâri judecătoreşti au dat câştig de cauză reclamanţilor, obligând statul să le returneze banii, neîncrederea românilor în Putere a crescut, la fel şi încrederea în Opoziţie. Băsescu, Boc şi PDL au devenit inamicii publici ai românilor. Credinţa că Puterea le doreşte răul şi face tot ce poate pentru a-i sărăci a devenit de neclintit pentru mulţi dintre ei. Nici nu sunt de condamnat, cât timp nu doar că au auzit la televizor şi au citit în ziare despre "hoţii de salarii", dar chiar instanţele de judecată - în care, altfel, rareori românii îşi găsesc dreptatea - au decis că salariile sunt de neatins. "Reţeta" deciziilor judecătoreşti favorabile nu a mers în toată ţara, instanţe precum Curtea de Apel Timişoara hotărând că statul are dreptul să umble la cuantumul salariilor. Unii dintre românii care au pierdut procesele în ţară, încurajaţi de liderii Opoziţiei, în frunte cu Dan Voiculescu, au plecat cu jalba în băţ la CEDO. Ei au cerut Curţii Europene să constate şi să condamne "flagranta încălcare a drepturilor omului" cărora le-au căzut victime bugetarii români. Curtea de la Strasbourg a declarat perfect legală decizia executivului de la Bucureşti: " (...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării". N-au cunoscut legea politicienii Opoziţiei din România? Ba da, dar au fost cinici. Se fac vinovaţi de rea-credinţă şi de minciună în încercarea de a smulge, sentimental, la vreme de criză, votul românilor. N-au ştiut instanţele româneşti că politica economică şi socială nu e treaba lor? Ba da. Dar au forţat, interesat, fişa postului. Deciziile judecătoreşti favorabile bugetarilor sunt, pe de o parte, imixtiuni cu rol imperativ-decizional în activitatea altor puteri ale statului (legislativă şi executivă) şi, pe de altă parte, o ruşinoasă apărare a sintagmei "drepturi câştigate inatacabile", consacrată anterior chiar de către CSM, care a apărat, astfel, hotărârile judecătoreşti prin care magistraţii au decis săşi păstreze propriile salarii şi sporuri.

Au românii de câştigat din demonizarea unui partid sau a unei persoane, oricare ar fi acestea? Cu siguranţă, nu. Răul a fost, însă, făcut. Cine plăteşte? Cine îl îndreaptă? De ce nu-şi pune nimeni cenuşă în cap? Par întrebări retorice, cât timp Opoziţia spune în continuare doar ce-i convine, iar CSM tace mâlc.
AUTOR NICOLETA SAVIN
SURSA www.evz.ro 

ROMANIA CARE CERSESTE. ROMANIA CARE VOTEAZA

Traian Băsescu nu pare că are dreptate atunci când spune că criza economică va distruge statul social.

Dimpotrivă, un studiu Eurostat arată că, în primul an al crizei, în 2009, fiecare al şaptelea leu produs de economia României a fost cheltuit pentru protecţie socială. În 2008, 11,8% din PIB era redistribuit de autorităţile române către cei care, teoretic, aveau nevoie de sprijinul statului, iar 3,8% din PIB era alocat sănătăţii. În 2009, 14,2% din PIB era redistribuit către protecţia socială, iar 4,4% spre sănătate. 

Ştiu, guvernul Boc a plătit astfel mita electorală acordată de PNL şi PSD în 2008. În plus, privind către cheltuielile altor state europene, observăm că, aparent, guvernul român este printre cele mai prudente. Danezii dau un sfert din PIB pe protecţia socială. În Germania, fiecare al cincilea euro produs de economia lor se cheltuie pe programe de asistenţă. Doar ciprioţii, cehii, slovacii, bulgarii şi letonii sunt mai economi decât românii. Problema este că, în interiorul UE, guvernul român reuşeşte contraperformanţa de a avea una din cele mai proaste rate de colectare – veniturile din taxe fiind de 27,8% din PIB, media UE fiind, în 2009, de 39,7%. Doar statul leton colectează un procent mai mic din PIB, respectiv 27%.

Poate că aceste date statistice nu spun mare lucru. Realitatea este că prea mare parte din cheltuielile sociale ale statului român reprezintă un amestec de perpetuă mită electorală, risipă şi corupţie. De exemplu, în primul trimestru din 2011, autorităţile locale au acordat circa 700.000 de euro pentru "ajutoare de urgenţă". Nu pare mult, dar aceasta este o formă de ajutor acordată pe criterii subiective şi netransparente. Cam 35% din sumele pentru "ajutoare de urgenţă" s-au acordat în Bucureşti, oraşul care, după ştiinţa mea, este cel mai bogat din România. Continuă programul "Cornul şi laptele", deşi studiile făcute chiar de guvern arată că elevii hrănesc animalele sau joacă fotbal cu produsele oferite de generosul guvern român. Alimentele sunt de cea mai proastă calitate, iar licitaţiile organizate de autorităţile locale sunt suspecte. Am căutat informaţii despre sumele alocate acestui proiect pe site-ul ministerului Educaţiei, cel care gestionează programul, dar am nimerit peste o pagină goală. Poate că sunt mulţi elevi care vin la şcoală pentru o bucată de corn şi astfel se reduce abandonul şcolar, după cum susţine ministrul Funeriu. Dar preţul cred că este prea ridicat, iar risipa imensă.

Exemplele ar putea continua. Întrebarea ar fi: are curaj guvernul Boc să îngroape această formă coruptă de stat asistenţial? Declarativ, răspunsul ar fi: "Da". Însă am rezerve că, în plină campanie electorală, PDL îşi va pune în practică teoriile despre reducerea chetuielilor sociale. Teodor Baconschi are dreptate când vorbeşte despre o Românie care cerşeşte. Din păcate, aceasta este şi România care votează, în cea mai mare măsură.

Un proiect de diminuare a statului social nu are şanse fără un acord între putere şi opoziţie. În Irlanda, de exemplu, aşa ceva a fost posibil. Spre deosebire de sudul Europei, o zonă marcată de revolte şi de manifestaţii de stradă, Irlanda a găsit un consens asupra măsurilor de austeritate, iar acum culege roadele: în trimestrul doi, economia acestei ţări a crescut cu 2,3%. Costurile muncii au scăzut dramatic, cu 20% faţă de 2008, dar investiţiile străine s-au majorat cu 19%, în primul semestru din 2011.

În România, adevărat, nu avem manifestaţii violente de stradă, dar suntem în plină campanie electorală, deşi mai sunt peste 12 luni până la alegeri. Avem o opoziţie anti-reformistă, naţionalistă şi populistă şi un partid de guvernământ din ce în ce mai îngrijorat pentru că, în sondaje, nu reuşeşte să ajungă la o intenţie de vot de peste 20%, prognoza cea mai optimistă fiind de 25%. Din păcate, această combinaţie mortală va face ca ţara noastră să rateze imensa oportunitate oferită de criza economică. Acea Românie care cerşeşte va decide soarta României care munceşte şi la alegerile din 2016.

AUTOR MIRCEA MARIAN

SURSA www.evz.ro

ROMANII CEL MAI CREDINCIOS POPOR DIN LUME.ADEVARUL DINTR-UN SONDAJ RASTALMACIT DE FUNDATIA SOROS SI EVENIMENTUL ZILEI.

Un titlu tamp si insidios mi-a atras atentia in Evenimentul Zilei de azi: “Studiu fundaţia Soros: Românii atei provin din familii religioase. Parea dat cu aceeasi satisfactie cu care slujbasii lui Dinu Patriciu, seful cel mare al dilematicului Andrei Plesu, cauta sa publice, conform ordinelor Ramonei Ursu, redactor şef adjunct la Adevarul de Seară, “materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucruri: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc…” Campania anticrestina din fosta presa romana devoaleaza fara putinta de tagada originile patronatului acesteia. In cazul Adevarului, cele rusesti, iar in ceea ce priveste EvZ, cele ale unei grupari “invizibile” – “gasti transpartinice” – care se foloseste de organele statului pentru a lovi chiar in inima lui.

 Articolul EvZ face parte dintr-o serie, oferita pe tava de Fundatia Soros presei ex-romanesti, care are la baza un “studiu aprofundat” asupra religiozitatii romanilor, realizat de organul condamnatului penal provenit din ghetourile Budapestei. Cu alte cuvinte, un sondaj menit de fapt aprecierii rezistentei romanesti “la zi”, respectiv identificarii “tarelor” romanilor si conceperii unor noi “masuri active” pentru eradicarea lor. Printre alte subiecte ale sondajului, tratate in mod similar, se numara: “Românii se roagă, dar nu în biserică”, “Românii devin mai toleranți religios”, “Implicarea Bisericii în politică”, “Românii susțin dreptul la avort”, “Predarea religiei în școlile publice”, “Românii aprobă construirea Catedralei Neamului, dar nu din buzunarul lor”, “Romanii sunt printre cei mai conservatori cetateni din Uniunea Europeana”, etc.

Cum minciuna are picioare scurte, titlul prostesc din EvZ care pune accent pe ateism murdarind deliberat religiozitatea romanilor nu reuseste decat sa arunce in ridicol conducerea ziarului, fiind rasturnat epocal chiar din primul rand al articolului: “Românii sunt preponderent ortodocşi (peste 85%) iar aproape jumătate dintre cei care s-au declarat atei, agnostici sau fără religie (1%) susţin că provin din familii religioase” (iar cel care a dat titlul provine, sigur, dintr-o maimuta). Ce aflam, iata, din aceasta fraza? Ca doar 1% din intreg poporul roman reprezinta persoanele care se declara atei sau fara religie (probabil galeata de activisti ai “societatii civile bolsevice”). Asadar – titlul corect 99% dintre romani sunt religiosi, ceea ce face poporul roman sa fie cel mai credincios popor din Europa si chiar din intreaga lume.

 Evident, pentru sclavii lui Soros, asta este o problema! Insa, vrand-nevrand, in ciuda prezentarii manipulative a rezultatelor sondajului si a denigrarii continue a romanilor, adevarul se ridica, inevitabil, la suprafata studiului comandat de Soros.

Astfel, in ce priveste, de exemplu, falsa disputa lansata de presa sorosista in privinta predarii religiei in scoli, romanii cred, in procent de 86% (!) că trebuie să se predea religia la şcoală. Doar 8% au o opinia contrară. Cum era cu democratia – puterea poporului?… Tot asa, aflam ca “peste 80% dintre români consideră homosexualitatea şi prostituţia ca fiind comportamente ce nu pot avea nicio justificare”. Daca democratia ar exista cu adevarat in Romania acest rezultat ar fi normal sa se constituie in baza legala pentru interzicerea oricaror manifestari stradale exibitioniste ale gruparilor de activisti homosexuali si sa spulbere orice tentativa de legalizare a prostitutiei venita din partea politicienilor corupti de stramba-dreapta si a diapazoanelor lor dezacordate (aviz Sebastian Lazaroiu!).

Cu referire la paranteza din urma transpare din ce in ce mai clar faptul ca toata aceasta pleiada de formatiuni de “dreapta”, de tipul Fundatiei “crestin-democrate” a teologului-jacuzzi Theodor Anatol Baconschi sau a “noii republici” a micutului prepus al lui Vladimir Volodea Tismaneanu, sunt constituite ca niste adevarate formatiuni ale lui Potemkin, goale de orice continut autentic, tocmai pentru a acoperi spectrul conservator al romanilor, devoalat si disecat in amanuntime de astfel de sondaje. De altfel, cercetarea Soros, intitulata „Religie și comportament religios” se vrea a fi, conform autorilor “prima analiză completă a fenomenului religios la nivelul populației României, care pune sub lupă valorile, comportamentele și raportarea la politici și viață politică la nivelul celor mai importante confesiuni întâlnite în România”. Adica, daca romanul e conservator, nu-i asa? – vorba lui Brucan -, apoi sa-i dam, tot noi, “neo-conservatorism” cat cuprinde…

Pe langa respingerea homosexualitatii, o alta mare tragedie a realizatorilor sondajului Soros – Raluca Popescu, Mirel Paladă și Claudiu Tufiș, sub coordonarea lui Ovidiu Voicu, manager de programe, în cadrul programului Studii Electorale Românești al Fundației Soros – este “conservatorismul extrem” al romanilor fata de “comportamente” (!) precum sinuciderea, avortul si divortul, printre altele.

 “Chestionați cu privire la gradul de acceptare faţă de comportamente precum sinucidere, pedeapsa cu moartea, avort, minciună, prostituţie, homosexualitate, relaţii sexuale extraconjugale, relaţiile sexuale premaritale sau divorţul, românii afișează conservatorism extrem

Interesant de observat lejeritatea cu care “comportamentul” legat de uciderea propriei persoane sau a copilului nenascut sunt puse pe acelasi plan cu alte “comportamente” devenite mai mult sau mai putin uzuale. “Dacă în cazul pedepsei cu moartea 7% dintre respondenţi o consideră justificată şi 16% au o atitudine neutră, în ceea ce priveşte sinuciderea lucrurile stau mult mai categoric: 92% dintre români consideră că decizia de a-ți lua viața nu poate avea nicio justificare, în timp ce doar 2% consideră că pot exista motive întemeiate în astfel de cazuri.”, se afirma in “studiul” bazat pe sondajul Soros. Ce ne facem insa cu acest 2% daca luam in seama avertismentul realizatorilor ca sondajul ar putea avea o eroare de +/- 2,9%. Daca este vorba de – 2,9% in acest caz?

Aplecarea realizatorilor sondajului spre “normalitatea” “comportamentului” sinucigas versus “extremismul” romanilor care resping aceasta cadere iremediabila in mainile ucigase ale diavolului poate avea o explicatie tot in jumatate din originea finantatorului “studiului”, respectiv partea ungureasca a lui George Soros, daca avem in vedere faptul ca Ungaria este ţara europeană cu cea mai ridicată rată a sinuciderilor, fapt pus pe seama genei tulburate a vecinilor nostri.

“Comparativ cu date similare obținute în alte țări europene, românii sunt printre cei mai conservatori cetățeni din Uniunea Europeană: Sinuciderea este respinsă în mai mare măsură doar în Cipru; Homosexualitatea este respinsă în mai mare măsură doar în Lituania; Divorțul este respins în mai mare măsură doar în Malta și Polonia.”, se mai arata, reprobativ, in “Raportul Soros”.

Pentru a intelege cheia in care sunt tratate aceste “tare” ale romanilor e suficient sa constatam legatura pe care o fac, in concluzie, autorii “studiului”: “Printre cauzele posibile ale acestui conservatorism se află atât religiozitatea ferventă a românilor, cât și perioada îndelungată de dictatură comunistă.” Cu alte cuvinte, romanii sunt asa de “incuiati” din cauza indobitocirii lor prin religie si comunism. Transbordata la nivel politic, “judecata” arata ca suntem vinovati (ca existam, asta stim) si pentru nationalism si pentru national-comunism, ca sa sune pe placul lui Tismaneanu si ai lui. Evident, ca in orice “studiu stiintific” de teapa tuturor celor pomeniti mai sus, acestea sunt “cauzeposibile

 “Problema” maxima, dupa cum arata maruntii agenti ai “Retelei Deschise” – de mana cu care, ciudat, se tin astazi si foarte multi “apologeti ortodocsi” deveniti propagandisti de duzina ai campaniilor Soros -, este edificata in “concluzia finala” a “studiului” privind “conservatorismul extrem” al romanilor: “Cu cât o persoană merge mai des la biserică, cu atât respingerea comportamentelor analizate este mai mare”

Nu putem decat sa ne bucuram ca, la praznicul Sfintei Maicute Parascheva, in pragul careia a fost aruncat pe piata acest “studiu” anticrestin si antiromanesc, ni se releva, din nou, salvarea romanilor ca neam, oferita de Dumnezeu prin mana gura pacatosilor care… Adevar graieste.

Doamne, ajuta!
AUTOR VICTOR RONCEA
SURSA roncea.ro

CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE SAU DE CORUPTIE?

Motto: Barack Obama: "Faceţi să vă funcţioneze justiţia, ce aud la firmele americane despre România este legat de justiţie."

Democraţia nu e posibilă în absenţa statului de drept. Statul de drept nu există fără justiţie şi fără separarea acestei puteri de celelalte. Justiţia e de neconceput fără instanţa ei supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rolul instanţei supreme, organizată în patru secţii - două civile, una penală şi una de contencios administrativ şi fiscal - este, în principal, de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de Curţile de Apel şi a altor hotărâri, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Orice act de justiţie se loveşte într-un fel sau altul de Înalta Curte, de la banalele strămutări sau conflicte de competenţă, până la dosarele demnitarilor sau contestaţiile la licitaţiile pe bani publici. Iar doi dintre şefii celor patru secţii care o compun sunt cercetaţi sau judecaţi pentru grave acuzaţii de corupţie...

Povestea instanţei supreme este povestea întregii justiţii româneşti din ultimii 21 de ani. Ea începe la momentul evenimentelor din decembrie 1989, când Ion Iliescu l-a trimis pe tânărul locotenent tanchist Cătălin Voicu, azi senator în Parlamentul României, să supervizeze activitatea Parchetului General. Cum viza Voicu activitatea a povestit presei unul dintre procurori: "Ne-a spus că, din acel moment, cine nu execută ordinele va fi împuşcat. În timp ce ne vorbea, scotea pistolul din teacă şi îl învârtea pe deget, ameninţător. Ne era frică". Din această frică s-a născut reţeaua devotată sistemului puterilor post-decembriste. Sistem care n-ar fi jefuit România dacă nu s-ar fi simţit la adăpost, mai presus de lege. Reţeaua lui Voicu şi cele ale altora ca el, nedevoalate, încă, au instituit pentru "clienţi", după cele mai dure reguli mafiote, pe de o parte, frica de a ieşi din sistem sau de a-l denunţa, şi, pe de altă parte, siguranţa acţiunii infracţionale, umbrela împotriva legii.

Starea actuală a justiţiei româneşti a fost agravată de inamovibilitatea votată în 1996, pe ultima sută de metri a regimului Iliescu, care a stabilizat magistraţii pe posturi de-a valma, fără să-i elimine pe cei securişti, pe cei slab pregătiţi profesional, pe cei corupţi, pe cei şantajabili din diverse motive. Un alt moment cheie în degringolada justiţiei a fost desfiinţarea SIPA şi sigilarea arhivei care conţinea şi dosarele magistraţilor, aşa încât nimeni nu i-a mai putut deosebi pe dalmaţieni de magistraţii care-şi merită numele şi cariera. În sfârşit, accesul în Înalta Curte, controlat politic, de către servicii şi, mai nou, de CSM, a permis numiri după criterii pe care nu le vom şti niciodată, dar ale căror rezultate le vedem fiecare, în ţară, la CEDO, în Mecanismul de Control şi Verificare, în refuzul Schengen, în recomandarea lui Obama. Ultima ispravă în materie aparţine senatorilor, care au respins recent proiectul de lege prin care se instituiau criterii noi de promovare la instanţa supremă. Culmea, noua conducere a CSM, în frunte cu junele "reformist" Dumbravă, a aplaudat entuziast decizia senatorilor.

Că sistemul a mers ca uns, se vede cu ochiul liber. Nu au existat dezertări sau denunţuri, iar arestările, pedepsele şi sancţiunile - conjuncturale sau colaterale - au fost simbolice. În materie de penal, Înalta Curte nu se face vinovată atât pentru condamnări sau pentru achitări, cât pentru lipsa judecăţii. Ea a amânat la nesfârşit dosarele importante şi a pronunţat doar câteva soluţii definitive şi irevocabile. Secţiile civile şi de contencios au parafat trecerea averii statului şi a banilor publici în buzunare privatre, căci peste decizia Curţii Supreme nu poate trece decât Dumnezeu. Ce e de făcut? Cu siguranţă, nu nepătaţii îi vor judeca pe dalmaţieni şi este de aşteptat ca mulţi dintre judecători fie să facă zid în jurul colegilor lor, fie să temporizeze cercetările mizând pe trecerea timpului. Şi partidele vor face joc de glezne. Nu doar opoziţia, ci şi o parte din senatorii puterii i-au văduvit pe români de legea care ar fi permis o asanare a Curţii Supreme. Greşeala poate fi remediată, însă, de deputaţi.

Sistemul care a luat prizonieră România este transpartinic. La fel şi corupţia. Doar presiunea – internă şi externă - poate obliga Justiţia să nu pună batista pe ţambal. Însă presiunea trebuie amplificată de media şi opinia publică. Nu de dragul lui Barack Obama, ci a milioanelor de români.
AUTOR NICOLETA SAVIN
SURSA www.evz.ro 

REGELE MIHAI INTRE MAJESTATEA SA SI EX-SUVERANUL

Invitarea Regelui Mihai în Parlamentul României a provocat, aşa cum era de aşteptat, o vie dispută.
De data aceasta nu a fost vorba doar de o discuţie pe fond despre pro sau contra monarhie, ci dezbaterile au fost virusate de politică. După declaraţiile deloc măgulitoare ale lui Traian Băsescu la adresa fostului suveran, dimensiunea monarhică s-a modificat considerabil. Republicani de-o viaţă, stângişti redutabili au devenit, peste noapte, apărători ai tronului. Evident, din dorinţa de a fi, chiar şi numai la nivel declarativ - împotriva lui Traian Băsescu. De partea cealaltă, a PDL-ului, s-a născut un freamât mai ceva ca la Republica de la Ploieşti. A revenit în forţă mitul şi modelul Mareşalului Antonescu, "omul forte" care a fost sacrificat de camarila regală în plin război.

E trist, foarte trist când istoria se politizează, e aruncată în lupte deşarte. Până la urmă, nu se întâmplă nimic spectaculos dacă Regele vorbeşte în faţa Parlamentului. Nici nu este vreun mare orator, e cel mult un gest de curtuoazie pentru un om care a împlinit 90 de ani. Nu se va schimba nici forma de guvernământ, nici Radu Duda nu va creşte în sondaje. Regele Mihai, fostul suveran, va fi judecat de istorie şi exclusiv după faptele sale! Şi eu am simpatizat după 1990 cu monarhia. După zeci de ani de comunism, simpla ideea de Rege îţi trezea fiori. Hăituirea fostului suveran de Ion Iliescu i-a mărit acestuia cota de popularitate. Luptele intestine, nevolnice, dintre partide au ridicat problema necesităţii existenţei unui arbitru. În plus, doar un ticălos poate contesta rolul Marelui Rege Carol I de a crea România modernă. Nu mai vorbim de Ferdinand I Întregitorul, încoronat la Alba Iulia. Acestea sunt fapte care nu pot fi şterse cu buretele, indiferent de politica pe care o facem. În privinţa Regelui Mihai, lucrurile sunt mai complicate, pentru că destinul său este legat de momentul 23 august. Nimeni nu mi-a putut explica logic cum România a semnat armistiţiul cu sovieticii abia pe 12 septembrie 1944, iar după declaraţia regelui de la radio, ruşii au luat prizonieri 130.000 de soldaţi români. Ce pace este aceea, făcută unilaterar, fără nicio negociere? E vorba de capitulare, nimic mai mult! Sau era de presupus că Stalin şi Armata Roşie ascultau Radio Bucureşti şi după mesajul regelui urma să fraternizeze cu românii?

Ca o mică paranteză pentru urechiştii deveniţi monarhişti la apelul bocancilor. Regele Mihai este singurul monarh care nu a fost uns de Biserică, el depunând jurământul în faţa generalului Antonescu, patriarhul Nicodim şi Gheorghe Lupu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Nefiind încoronată niciodată, e cam greu să-i spui Regină, Anei de Bourbon-Parma, dar desigur acestea sunt amănunte.
Problema care a agitat cel mai mult mediile monarhiste a fost cea a succesiunii la tron. După cum se ştie, Regele Mihai are 5 fete şi iar ca un amănunt nesemnificativ nici una, dar absolut niciuna măritată cu vreun aristocrat. Conform statutului Casei Regale, a legii salice, moştenitorul trebuia să fie de parte bărbătească. Nedesemnarea prinţului Nicolae, nepotul Regelui, drept succesor a produs multă mâhnire bătrânilor monarhişti din exil, care s-au distanţat de Casa Regală. Într-un excelent interviu cu Ion Diaconescu în "Evenimentul Zilei", Adrian Pătruşcă dezvăluia negocierile dure duse de ţărănişti cu Regele Mihai pentru a-l desemna drept succesor pe Nicolae.

Voinţa Anei de Bourbon-Parma a învins, iar Margareta a fost declarată moştenitoare a tronului. Ulterior, Radu Duda a fost înobilat "principe de Hohenzollern-Veringen" iar, ulterior, din 2007, Radu al României Duda. Şi acest gest a dus la îndepărtarea altor monarhişti.

Desigur, acestea sunt deja pagini de istorie. Fără să fiu maliţios, cred că după dispariţia Regelui Mihai şi problema monarhiei se va pune în alte coordonate. Până atunci, să-l lăsam să vorbească....
AUTOR FLORIAN BICHIR
SURSA www.evz.ro

MAGUREANU, EVENIMENTUL ZILEI, INFORMATORII SECURITATII. FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE

Încălcarea suveranităţii financiar-bancare a României

« Incapacitatea » generalului Marcu de a aduce la încălecat caii nărăvaşi din sistemul financiar-bancar l-a inspirat pe director să recurgă la armele din documentele Securităţii. Şeful unităţii de securitate economică (un colonel detaşat de la Ministerul Apărării Naţionale) primeşte ordin să pună la dispoziţia patronului de presă Mihai Cârciog evidenţa reţelei in­formative create de Securitate în Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională a României. Ordinul s-a executat întocmai. Colonelul îi convoacă la o în­tâlnire în boscheţii de lângă Casa Presei pe ziariştii « din legătură » pentru a le preda preţiosul document. În prealabil, acesta fusese uşor « periat », astfel încât câteva persoane preţioase să fie ulterior « fidelizate ». Ziariştii din « Secţia servicii secrete », Dan Andronic şi Mirel Curea, speriaţi de ce le-a fost dat ochilor lor să vadă, ezită să-l primească. Colonelul le spune să-l ia, că directorul Măgureanu l-a trimis. Mihai Cârciog se afla pe litoral. Dispune xerocopierea şi restituirea de îndată a originalului. În zilele ce au urmat, Evenimentul zilei a început campania de demascare a « informatorilor Securităţii din finanţe şi bănci ». Mai puţin a celor pe care un colaborator apropiat al lui Virgil Măgureanu avea să-i fidelizeze în interesul unei cauze numai de ei ştiute, deşi nu e greu de intuit.

Scandalul în interiorul Serviciului a izbucnit după toate regulile impuse de un astfel de eveniment. Directorul Virgil Măgureanu a cerut o anchetă de o severitate exemplară în vederea depistării şi îndepărtării din Serviciu a vinovaţilor. Bineînţeles, când adevărul a ieşit la lumină, ancheta s-a pierdut ca râul în deşert. Ca întotdeauna, s-a găsit vinovatul de serviciu : registrul cu pricina nu trebuia să se afle la ofiţerul din fişetul căruia fusese sustras. Dar ofiţerul, tocmai pentru a preveni un astfel de eveniment, a recuperat documentul şi l-a păstrat cum a crezut el că este mai sigur… Un amănunt important pentru istorie. Cei « fidelizaţi » prin salvarea de la demascarea în presă sunt încă piese importante şi în stare de funcţionare în maşina nelubrifiată a sistemului financiar-bancar al României. Numai « Naşul » nu se simte prea bine.
Despre irepresibila propensiune pentru avere a lui Virgil Mă­gu­reanu există o impresionantă arhivă de dosare de presă. Este de maxim interes public să se iniţieze un studiu de caz pentru a se înţelege cum tentaţiile şi pofta unora de acaparare cresc exponenţial cu puterea deţinută.
Dacă, înainte de Malta, Virgil Măgureanu era onorat de relaţia sa secretă cu Ion Iliescu, după poziţionarea lor ierarhică în sistemul puterii, lucrurile aveau să evolueze destul de repede în sensul alterării ireversibile a încrederii reciproce.
Virgil Măgureanu nu era genul de om capabil să se acomodeze într-o relaţie de subordonare, după cum nici Ion Iliescu nu avea calitatea de a lua decizii tranşante şi de a le duce până la capăt. Uneori, sentimentul că Virgil Măgureanu cenzura informarea lui Ion Iliescu era atât de jenant şi de apăsător, încât câte un prim colaborator mai încălca regula şi i se adresa direct. Afla astfel că preşedintele nu ştia tocmai ceea ce trebuia să fi ştiut. Au existat şi situaţii în care, în absenţa lui Măgureanu, Iliescu cerea să fie informat despre ceva anume. Într-o astfel de împrejurare, generalul Victor Marcu l-a întrebat fără ocol : « Cum, nu v-a informat Virgil ?! » « Nu, dragă, nu mi-a spus nimic. De ce ? » « De unde să ştiu eu, domnule preşedinte, ce o fi gândit Virgil ?! »

« În România, deasupra mea mai e numai Dumnezeu ! »

Această afirmaţie, reprodusă cu majuscule pe prima pagină în unul dintre cele mai citite ziare ale momentului, i-a fost atribuită directorului Ser­viciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu. Cert este că, pe măsură ce Ion Iliescu se uza în funcţia de preşedinte, Virgil Măgureanu îl respecta tot mai puţin. De la adulaţia exprimată în primele luni ale lui 1990, când îl numea « omul providenţial » şi când orice amintire despre relaţia lor anterioară căpăta în relatările sale valoare de simbol, Măgureanu ajun­gea să descopere în timp un alt Iliescu : nehotărât, instabil, influenţabil, rutinat, circumspect faţă de el, ca director al Serviciului. A venit momentul în care Virgil Măgureanu, în perspectiva alegerilor din 1992, făcea tatonări frecvente, de la stânga la dreapta eşichierului politic, căutând contracandidaţi la funcţia de preşedinte. Nu ştiu să existe în istorie vreun precedent, adică un caz în care şeful poliţiei secrete să-i caute contracan­didaţi şefului său. Cu o excepţie : şefii gărzilor pretoriene, deveniţi asasini ai împăratului lor.
Dominanta profundă, permanent conspirativă, a personalităţii lui Virgil Măgureanu avea să-şi pună amprenta tot mai evident asupra ma­nagementului în activitatea Serviciului. Ceea ce poate explica şi de ce acţiunile sale scăpau frecvent controlului, conducând la rezultate dintre cele mai nedorite.
Din Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Editura Compania, Bucureşti, 2011.
SURSA ziaristionline.ro

I SE VA TRAGE LUI OPRESCU DE LA ''SPLENDOARE IN BRAZDA''?

Dr. Gazon se află la mare ananghie. Ţarina cu hârtoape pe care s-a jucat România – Franţa i-a îngropat Primarului General sărbătoarea.
Marele eveniment pe care echipa sa de zgomote, mână în mână cu aparatul de propagandă de la Federaţia Română de Fotbal, l-a umflat cu atâta osârdie, s-a fâsâit lamentabil. Meciul care inaugura noul stadion fusese gândit ca o nouă treaptă electorală, suită triumfal de Candidat, după deschiderea Pasajului Basarab. Zeci de mii de oameni în tribune plus milioane în faţa televizoarelor trebuiau să se extazieze de minunata realizare. Mimând modestia, popularul Doctor se pregătise de ceea ce îi place cel mai mult: o glorioasă baie de mulţime urmată de un maraton triumfal pe la televiziuni. În loc de asta, dezastru! Buşitura a fost cumplită. Cu atât mai dureroasă cu cât s-a produs de sus, acolo unde Oprescu însuşi cocoţase orizontul de aşteptare.

Un stadion splendid, e drept, dar absolut normal pentru o ţară care se pretinde civilizată, a fost transformat de agenţii electorali ai Doctorului în a opta minune a lumii. El însuşi a oferit muniţie adversarilor. Acum are o nevoie disperată de ajutor. I-a plăcut imaginea de lup singuratic, pe care şi-a cultivat-o cu grijă. Brusc, are nevoie de aliaţi. De haită.

PSD a sesizat ocazia şi a reacţionat. Un document intern de partid, rătăcit în redacţia noastră, cere tutoror vectorilor de imagine ai partidului lui Ponta să facă paravan în jurul lui Oprescu. Toţi cei care apar la televiziuni şi în ziare să declare că bietul primar nu are nici o vină. După principiul deja enunţat: "Ce era să fac? Să dau ordin la firul ierbii să crească?" Şi să arunce toată răspunderea scandalului în cârca lui Adrian Oprişan, cel care a pus gazonul.
Manevra de diversiune este diabolică. Şi credibilă, de vreme ce Adrian Oprişan este fratele lui Marian, baronul PSD de Vrancea. Să dai vina pe un apropiat, ca să fii credibil! Şi să maschezi interesele pe care le ai la cel pe care vrei să îl scoţi basma curată! Totuşi, tertipul nu e nou. El repetă o situaţie similară din 2003, după nu mai puţin celebrul meci cu Danemarca. Şi atunci a ieşit un scandal monstru. Trebuiau urgent mimate nişte măsuri radicale!
Pentru a evita orice surprize electorale în anul următor, când se pregăteau alegerile, preşedintele PSD şi premier pe atunci, Adrian Năstase, îşi pune şeful corpului de control, Victor Ponta să îl ancheteze pe acelaşi Adrian Oprişan, care turnase basculante cu nisip pe teren, ca să ţină loc de iarbă. Şi propusese să-l vopsească în verde. Normal că de anchetă s-a ales praful. Tânărul Oprişan nu păţeşte nimic. Dimpotrivă, prestigiul lui de gazoneur creşte, astfel că, după opt ani de zile, tot la el se va apela pentru a realiza o nouă producţie memorabilă, "Splendoare în brazdă".

Spuneam că manevra de a sări în ajutorul lui Oprescu e isteaţă. PSD profită de necazul primarului, obligat să lase nasul mai în jos. Până acum, el şi-a jucat abil cartea independenţei. A rezistat bine pretenţiilor USL de a-şi pune sigla pe afişul lui sau a-i impune proiecte pentru speratul viitor mandat. Acum, dezastrul din meciul cu Franţa l-a făcut pe Oprescu vulnerabil. Paradoxal, mai ales în faţa celor ce şi-l doresc aliat. USL încearcă să-l racoleze folosind biciul şi zăhărelul simultan. Dulceaţa tovărăşiei la ananghie combinată cu şfichiul ameninţării că-l lasă din braţe. Sau chiar că-l ia la ţintă. Oprescu nu are prea multă marjă de manevră. E obligat să capituleze în faţa PSD. Bineînţeles, cu o mască de onorabilitate. El îşi va păstra morga de independent sigur şi singur în slujba bucureşteanului.

În realitate, este forţat la concesii. Voia să-şi impună zece consilieri pe listele USL. S-ar putea mulţumi cu cinci, sau cu mai puţini. Sau cu nici unul. Avea o listă de proiecte prioritare. Ar putea să mai facă schimbări în ea. Sau să primească una nouă, în plic. A refuzat să accepte sigla USL pe afişele sale electorale. Poate că acum se va lăsa convins să accepte una mică. O sigluţă. Diversiunea PSD din 2003 a eşuat. În 2004, a pierdut alegerile pe linie. Inclusiv Bucureştiul şi prezidenţialele. E adevărat că istoria se repetă?
AUTOR ADRIAN PATRUSCA
SURSA www.evz.ro 

STATUL II CONFISCA UN MILION DE EURO LUI DAN IOAN POPESCU

Judecătorii Instanței Supreme au hotărât confiscarea a patru milioane de lei din conturile fostului ministru al Economiei, Dan Ioan Popescu.
Decizia nu este definitivă, hotărârea putând fi contestată în termen de 30 de zile la un complet superior. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus confiscarea sumei şi obligarea persoanele cercetate să plătească această sumă la bugetul de stat în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentinţe.
Acest proces a început în 2006, când Comisia de cercetare a averilor demnitarilor de la ÎCCJ a constatat că fostul ministru nu poate justifica aproximativ un milion de euro, venituri obţinute în perioada când a fost demnitar în cabinetul Adrian Năstase.

Dosarul a fost trimis spre judecare aceleiaşi instanţe. După câteva luni, procesul a fost suspendat, cauza fiind trimisă la Curtea Constituţională pe motiv că "averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă", adică celebrul articol 44 din Constituţia României.

Cererea a fost respinsă de judecătorii CCR şi dosarul a continuat să se judece. După un an de amânări, avocaţii lui DIP au cerut clasarea cauzei, lucru care s-a şi întâmplat. La data respectivă, completul care a luat decizia era condus de judecătorul Florin Costiniu, fostul preşedinte al Secţiei Civile a ÎCCJ. Procurorii au făcut recurs la Completul de 9 judecători, magistraţi care, un an mai târziu, au considerat că judecătorul Costiniu nu şi-a făcut treaba arătând că "trebuia să se stabilească cum au putut fi achiziţionate bunuri în anii 2000, 2001, 2002, 2003 şi în perioada 1 ianuarie 2004 - 1 decembrie 2004 cu venituri încasate în cursul lunii decembrie 2004", conform deciziei Completului de 9 judecători.
SURSA www.evz.ro

INCALIFICABILA NERUSINARE A JURNALISTULUI - MACIUCA

În România, vara nu turbează doar câinii, ci şi jurnaliştii. Asta în cazul în care nu sunt deja turbaţi după cum le-o cere fişa postului, ca în cazul multora din angajaţii televiziunilor mogulice.

Li se alătură, cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună, o seamă de "bloggeri" omniprezenţi, gata să muşte violent, anonim şi laş din oricine scrie altfel decât le convine lor. Mă oripilează de multă vreme persistenţa în ură şi încrâncenarea în vulgaritate a unor nefericiţi puşi de partide să-i înjure birjăreşte pe cei dinainte desemnaţi drept "lingăi ai lui Băsescu", "sinecurişti", "profitori". Suflete de cârpă, s-au înhămat la o muncă murdară, obositoare şi probabil prost plătită. Indivizii n-au odihnă, n-au sărbătoare, n-au concediu.

Sunt gata să "performeze" la comanda "click", aruncând în direcţia editorialiştilor indezirabili zoaiele falsificării şi dispreţului, contribuind masiv la transformarea spaţiului virtual într-o mlaştină morală respingătoare. Reacţia firească e una de compătimire. Probabil că unii dintre ei scriu, pe lângă bani, şi din convingere. Te detestă din motive necunoscute ţie, dar probabil că foarte importante pentru ei: ţi-or fi trimis cândva poezii şi, în loc să le publici, le-ai aruncat la coş. Poate ţi-au fost studenţi şi i-ai căzut la examene. Poate-şi imaginează că dacă n-ai fi tu, steaua lor ar străluci nestingherită pe bolta literelor sau ştiinţei româneşti. Sau, pur şi simplu, sunt atât de înrăiţi şi intoleranţi încât nu pot respira altfel decât prin bulboanele mucilaginoase şi otrăvite pe care le secretă în cantităţi industriale. Născuţi din resentiment şi trăind din frustrare, nu admit, nici în ruptul capului, că există şi oameni care chiar scriu ce gândesc.

Îl priveam, mai zilele trecute, pe unul din agitaţii cu cravată de la Realitatea TV. Pus să modereze o emisiune despre rezultatele de la bacalaureat (despre care mă grăbesc să spun că sunt normale, şi nu catastrofale, având în vedere bătaia de joc cronică din învăţământ), individul şi-a început peroraţia gângavă anunţând că va aduce "probele" care să arate de ce ministrul Funeriu trebuie să plece. Din acel moment, "invitaţii", obişnuiţii mardeiaşi din sfera pesedist-penelistă, au acceptat făţiş rolul de mercenari: ei nu mai erau pe platou pentru a dezbate o problemă, ci pentru a înfiera gros, tovărăşeşte, partinic, "drama naţională." Cum te mai poţi pretinde "analist independent", precum Iosif Boda, şi să nu protestezi că eşti invitat să fii procuror într-un proces-mascaradă, în care verdictul e dat dinainte? Emisiunea cu pricina nu e excepţia, ci regula. Treizeci-patruzeci de jurnalişti şi anexele lor mereu disponibile la linşaj, indiferent de zi şi de oră, au impus un stil al manipulării, abuzului, vendetei şi falsificării (vezi cazul "eşecului" la bacalaureat al lui Daniel Funeriu) din care nu văd cum ar mai putea ieşi. Pentru ei nu există dialog şi dezbatere, ci doar execuţie sumară, carnasieră, sângeroasă. Morişti de ventilat minciuni, maeştrii manipulării au ajuns un fel de desperados care macină aceleaşi poncife, deşi efectul denunţurilor publice a scăzut dramatic. S-au înscris pe o spirală de unde nu-i va mai recupera nimeni vreodată. Au intrat în competiţie cu propriile aiureli şi sunt obligaţi să urce, în fiecare zi, noi culmi ale neruşinării. Asemeni consumatorilor înrăiţi de droguri, trebuie să mărească necontenit doza. Să nu ne mire dacă într-o zi vor începe să-şi la pumni invitaţii ori, Doamne fereşte, vor pune mâna pe arme, dacă analiştii de ocazie nu vor respecta la milimetru partitura infernală impusă de patroni.

Campioni la plimbatul limbii în gură, au abandonat imparţialitatea ziaristului în favoarea militantismului deşuchiat, la capătul căruia nu-i aşteaptă decât spitalul psihiatric. Pentru ei nu există reguli, valori şi ierarhii. E ceva inuman în ura neostoită cu care perorează. E ceva maladiv în gesticulaţia lor obsesională. Finalmente, e ceva jalnic în faptul că mercenariatul are un singur efect: să arate lumii faţa mutilată a unei Românii pe care-o transformă, cu fiecare minut al prezenţei lor pe ecran, într-un teritoriu coşmaresc. De ce-am fi frecventabili pentru străinii veniţi din ţări unde neadevărul e pedepsit drastic, iar mahalagismul agresiv, urlat din rărunchi, nu e tolerat nici în spectacolele de iarmaroc?

Deşi o merită din plin, nu-i pot urî. Îi dispreţuiesc. Văd în ei doar ultimele zbateri ale lumii vechi, ale energiilor demonismului bolşevic, îngrozite că vor pierde bătălia cu modernitatea. Pentru că o vor pierde, şi ei ştiu asta. Unii au adunat deja suficienţi bani încât să nu le pese dacă mâine patronii în înlocuiesc cu unelte mai supuse, mai neruşinate, mai agresive. În ochii altora, vezi totuşi hămeseala şi disperarea că încă n-au ajuns la sumele care să-i pună la adăpost. Figuri triste ale unei tranziţii pline de hârtoape, vor intra în manuale ilustrând dezonoarea, decăderea şi pervertirea presei din România. Nici modelele lor ideologice din perioada comunismului — de la Chişinevschi la Vitner, şi de la Popescu- Dumnezeu la Dulea — nu excelau la capitolele inteligenţă, expresivitate sau inventivitate. Şi e inevitabil să fie aşa: oricât ar evolua tehnica, oricâte facilităţi îţi oferă televiziunea şi internetul, măciuca tot măciucă rămâne.
AUTOR MIRCEA MIHAIES
SURSA www.evz.ro 

EVZ : INTERVIU CU ION CRISTOIU

EVZ: Corneliu Vadim Tudor a spus că declaraţiile au fost făcute "în glumă". E un mod de a-şi cere iertare?
Ion Cristoiu: Nu, deoarece în "Tricolorul", ziarul pe care îl conduce, a scris, săptămâna trecută, imediat după şedinţa de judecată,  o notă nesemnată, care e a lui, în care reiterează acuzaţia că aş fi fost turnător la Securitate, nu de turnător al lui. Eu am prezentat în instanţă dovada zdrobitoare, aceea că, în arhivele CNSAS şi ale SRI-ului, nu există nicio probă că eu aş fi colaborat cu Securitatea.

Dacă n-ar fi scris în "Tricolorul" a doua zi, l-aţi fi iertat?
Aş fi retras acţiunea, ca şi în cazul lui Radu Moraru, dacă recunoştea în instanţă că a greşit. Invocă memoria sa infailibilă, dar nu mai ţine minte nimic din perioada respectivă. I-am adus documentul care demonstrează că îl înşeală memoria.

Care credeţi că este adevărata miză a acestei acuzaţii făcute de Corneliu Vadim Tudor?
Foarte important este că Vadim Tudor nu are dosar de urmărire informativă. Sunt mai multe note în care apare numele lui intr-un dosar de urmărire a lui Eugen Barbu. Dumnealui nu a găsit o notă în care o sursă, nu un informator, o sursă "Coroiu" susţinea că Vadim Tudor s-a prezentat la redacţia "Scânteia Tineretului" cu un grupaj de versuri. Iar sursa respectivă, "Coroiu", i-ar fi reţinut doar o poezie pe care urma să o publice şi acelaşi personaj susţinea că Vadim Tudor era necăjit că volumul său intitulat "Idealuri", dedicat tovarăşului Ceauşescu, n-a primit răsplata dorită. Însă s-a mulţumit că primarul Constantin Olteanu i-a dat o vilă pentru asta. Nota este din dosarul "Presă şi Propagandă".

În acestă situaţie, Corneliu Vadim Tudor trebuia să meargă la CNSAS şi să facă o cerere ca să afle cine era sursa Coroiu. El s-a dus repede la "Naşul": la vremea respectivă era supărat pe mine pentru că-l critic pe Traian Băsescu. La emisiune se vedea această teză: "Iată cine-l critică pe Traian Băsescu, un om care a turnat la Securitate". Între timp şi-a schimbat poziţia faţă de preşedinte

În ce relaţii eraţi cu Vadim Tudor în acea perioadă?
Corneliu Vadim Tudor era un scriitor oficial şi aducea de obicei redactorului şef, nu mie, nişte texte despre Ceauşescu, Elena Ceauşescu, reportaje despre Scorniceşti. Nu eram în asemenea relaţii în care să stăm de vorbă între patru ochi.

Nu aţi vorbit niciodată cu el?
Nu, erau momente în care venea şi întreba dacă trebuie să corecteze textele respective. Ceea ce este interesant este că o parte din notele respective spun că eu, Ion Cristoiu, mă abăteam de la politica partidului şi chiar ofiţerul de securitate propunea o informare către partid ca să mă dea afară. În aceste note eram acuzat că nu sunt patriot, că nu cultiv literatura patriotică.

Spuneaţi că prin natura funcţiei de şef al publicaţiei eraţi obligat să staţi de vorbă cu ofiţerul de securitate.
Da, nu numai cu mine, ci cu toată redacţia, pe baza legitimaţiei pe care o avea.

Cum decurgeau discuţiile?
În dosarul de urmărire al lui Stelian Tănase există o notă în care se spune că ofiţerul i-a cerut socoteală lui Ion Cristoiu pentru că a publicat o proză de Stelian Tănase. Intervenţiile erau oficiale cu întrebări de genul "de ce publică ăla". L-a acuzat şi pe Alex Ştefănescu că are un roman în care critică politica partidului şi i-am explicat tovarăşei ofiţer că Alex Ştefănescu nu scrie proză.

Liderul PRM a uitat ce i s-a publicat La un moment dat aţi declarat că nu-l veţi da în judecată pe CVT, deoarece procesul ar putea dura ani întregi, timp în care vă puteţi împăca cu domnia sa. De ce v-aţi răzgândit?
Atunci, deşi era o calomnie, am pus totul pe seama unei probleme de memorie a lui Corneliu Vadim Tudor: oricine se poate înşela, nimeni nu mai ţine minte ce s-a întâmplat acum 30 de ani. El, de exemplu, întrebat de mine în instanţă dacă poezia aia i s-a publicat vreodată, a spus că nu mai ţine minte, că are memorie selectivă. Acuma ţine minte că s-a întâlnit cu mine şi mi-a dat respectivele poezii, dar nu ţine minte dacă i-a apărut sau nu. Orice scriitor ţine minte ce i-a apărut, ce nu i-a apărut publicat. Mai ales că era vorba de o poezie de dragoste. Ea nu a apărut niciodată în supliment.

Un om care continuă în felul ăsta înseamnă că urmăreşte un scop. Cred că vrea să arate opiniei publice ce hăituit era el de Securitate prin intermediul lui Ion Cristoiu. Este o situaţie ridicolă.

Credeţi că, într-un final, îşi va cere scuze?Nu, pentru că a şi publicat a doua zi acele acuze la adresa mea. De 20 de ani a contat pe intimidare justiţiei, ca şi în acest caz. Corneliu Vadim a început să invoce statutul său de europarlamentar, de politician, a început să întrebe ce caută acolo, aşa face la toate instanţele. Aşa se explică, deşi sunt tone de calomnii, de la Emil Constantinescu, cu Rona Hartner, până la Andrei Pleşu, nu i s-a întâmplat nimic, dacă a fost dat în judecată, procesul a rămas în coadă de peşte.

Nu s-ar fi comportat aşa dacă el ar fi simţit severitatea justiţiei, care e valabilă pentru alţii, inclusiv pentru mine, pedepsit să plătesc 700 de milioane. Si nici măcar nu am făcut afirmaţii atât de grave ca în cazul lui şi nici nu mi s-a dat posbilitatea să-mi cer scuze în ultimă instanţă. El beneficiază de un statut special în România ultimilor 20 de ani, poate să insulte, să scrie orice şi să nu i se întâmplă nimic.

Corneliu Vadim Tudor a căpătat, după Revoluţie, acea imagine de "poet de curte". Cum vedeaţi atunci statutul său?
A scris un volum, "Idealuri", dedicat lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. N-am ce să-i reproşez, fiecare scrie ce vrea, iar în "Supliment" a publicat articole şi poezii omagiale. Vă daţi seama că nu puteam să împiedic publicarea acestora la acea vreme. Împreună cu Eugen Barbu şi alţii, alcătuiau o grupare care îi ţinea în şah pe cei care încercau cât de cât să scrie liber. Nu e doar părerea mea, ci a scriitorilor din perioada respectivă care spun acest lucru.

Cum apreciaţi evoluţia procesului împotriva lui Vadim Tudor?
A trecut atât de mult pentru că CNSAS a trebuit să răscolească prin arhivă pentru a da răspunsul. Eu cred că nu se va lungi. Am invocat paguba morală, că aceast "Coroiu" mai dă note, mai există. Profitând de această informaţie, nu a susţinut că eu l-am turnat, ci că eu sunt sursa "Coroiu". E o informaţie destul de gravă, întrucât sursa respectivă mai dă informaţii şi cu privire la alţi oameni, cu care eu nu aveam niciun fel de relaţie. Aştept o hotărâre, pentru că singura care poate lua o decizie, care poate să-l şi liniştească, este instanţa .

Când credeţi că se va finaliza?
El nu se linişteşte nici măcar în această perioadă. Şi eu am avut procese intentate împotriva mea, am fost destul de prudent pentru că putea să se considere circumstanţă agravantă. Dacă el vine a doua zi şi continuă acuzaţia... Îi ofer posibilitatea să se scuze în instanţă, nici măcar în public sau să-mi dea vreo sumă de bani. Înseamnă că vrea să plătească suma de bani ca să scrie în continuare, nu pot să-mi dau seama ce urmăreşte Corneliu Vadim Tudor.

Şi ce îi cereţi în noul proces?
Într-unul îi cer 50.000 de lei, iar în celălalt 10.000 de lei. Toţi jurnaliştii din România sunt prudenţi, pentru că există acest proces de pagube morale, unde trebuie să aduci dovezi şi poţi să-l pierzi. Eu am pierdut două şi am plătit aproape 700 de milioane de lei. Corneliu Vadim Tudor, de 20 de ani, născoceşte tot felul de nebunii, nu doar despre mine, despre toţi politicienii, adversarii lui... Si, cu toate acestea, nu i se întâmplă nimic. Oricine ar fi, jurnalist, politician, şef al statului, înainte de a scrie ceva trebuie să se mai gândească.

Mai are opţiunea de a-şi cere scuze?
Nu, de data aceasta nu, pentru că e vorba de rea intenţie. Putea să-şi ceară. Nici în procesul pe care i l-am intentat în 2008 nu mai are posibilitatea, pentru că eu nu mai pot să-l continui. E clar că nu vrea să-şi ceară scuze.
SURSA www.evz.ro