INTERESUL NATIONAL A LUI BASESCU

Traian Băsescu ne-a spus de atâtea ori, la modul cel mai sincer, care este interesul SĂU naţional, încât nu înţeleg de ce ne mai mirăm şi acum, după opt ani, când ne spune că, ignorând votul alegătorilor, în numele interesului naţional, va numi ca prim-ministru pe cine va dori!
Aşa a făcut în 2004, când l-a numit pe Emil Boc, deşi PSD avea dreptul să primească prima nominalizare. Abia apoi a făcut potecă la Grivco pentru a pune la cale „soluţia imorală” care să-i satisfacă pe deplin dorinţa. Acela era atunci interesul lui naţional, să pună ca prim-ministru o marionetă care să stea în genunchi în faţa sa, astfel încât, chiar din poziţia nepolitică în care se afla, aceea de preşedinte, să poată, totuşi, să se implice direct în actul de guvernare!

A fost, de asemenea, în interesul său naţional s-o promoveze pe pupila sa, Elena Udrea, ca ministru şi aşa s-a făcut. N-a contat ce spuneau analiştii politici, presa sau chiar mulţi dintre pedelişti: s-a făcut, pur şi simplu, voia lui Băsescu, în numele interesului său naţional.
Şi cum altfel să fi fost dorinţa sa de a-şi vedea fiica cea mică în postul de înalt demnitar al statului român la Bruxelles, dacă nu expresia interesului său naţional? Astfel, toate organizaţiile PDL, ca să slujească interesul naţional al lui Traian Băsescu, au acceptat s-o susţină pe independenta Elena Băsescu la Parlamentul European!

Chiar şi în 2008, când se constituise o altă majoritate parlamentară, care-l susţinea pe Klaus Johannis pentru funcţia de prim-ministru, interesul naţional al lui Băsescu a fost altul, adică perpetuarea rămânerii la putere a PDL-ului său – şi aşa s-a făcut!
Ce altceva a însemnat succesiunea celor 5 guverne Boc, dacă nu definiţia aceluiaşi interes naţional personal al lui Băsescu? Asta a vrut, asta s-a făcut! Şi, uite-aşa, în numele interesului naţional al lui Traian Băsescu, Udrea a devenit un ministru şi mai puternic, cu şi mai mulţi bani pe mână, chiar dacă dispreţul de care se „bucura” în rândul populaţiei creştea proporţional cu bunăstarea colegilor de partid.
Şi nu tot acelaşi interes naţional personal al lui Traian Băsescu a dus la ignorarea celor 7,4 milioane de voturi de la referendumul din această vară? Nu, în numele acestuia, ditamai Curtea Constituţională a ignorat toate regulile pentru ca, la nunta Ebei, să nu stea în capul mesei un preşedinte suspendat, ci chiar preşedintele României? Cum era ca, în numele votului popular, să se strice nunta mezinei şi să fie date peste cap toate „succesurile” estimate la darul din final?
Şi, acum, de ce ne mirăm pe la televizor că Traian Băsescu ne spune răspicat: nu mă interesează rezultatul votului din 9 decembrie, întrucât eu voi numi ca prim-ministru pe cel de care am nevoie să-mi împlinească propriul meu interes naţional?

Singura chestiune care se pune este de ce trebuie ca întreaga ţară să suporte finanţarea publică a interesului naţional al unei singure persoane. Mai bine am transforma Preşedinţia într-un SRL cu acţionar unic, astfel încât Băsescu să ia nestingherit orice decizie doreşte şi să nu mai dea socoteală nimănui. Să i se pună la Cotroceni un televizor la care să se vadă doar B1, cu Pora, Turcescu, Bădin sau Cartianu, care să-l critice necontenit, aşa cum fac şi acum.
Ne-ar costa şi mai puţin şi, poate, într-o astfel de situaţie, în loc să comentăm la infinit ce băsmeşte Traian Băsescu de la pupitrul prezidenţial, am căuta şi o soluţie pentru satisfacerea unui interes naţional mai larg, care să cuprindă suma intereselor naţionale ale tuturor românilor.
AUTOR ION SPANU
SURSA COTIDIANUL 

BOC SI UDREA - RESPONSABILI PENTRU DEZASTRUL PDL LA ALEGERILE LOCALE

Zilele acestea avem parte de numeroase analize pe marginea eșecului usturător al PDL la alegerile locale, cel mai adesea responsabilii pentru dezastru fiind căutați în afara partidului. Ba că e de vină criza cu valul de politici restrictive, ba că e de vină Ungureanu pentru că a pierdut guvernarea etc. Fuga de responsabilitate e de regulă sport național în România, iar liderii PDL nu fac excepție. Președintele PDL Emil Boc, a declarat cu seninătate, luni seara, după ce a răsuflat ușurat în urma câștigării mandatului de primar la Cluj, că dacă ar fi pierdut Primăria ar fi demisionat din PDL, dar acum, fiind victorios n-o mai face.  "O să fiu primarul clujenilor, așa cum am primit onoarea votului cetățenilor din oraș. Sunt președintele PDL, rămân în această funcție. Dacă aș fi pierdut primăria, primul gest pe care l-aș fi făcut ar fi fost acela de a demisiona din fruntea PDL". Problema e că domnia sa nu e șef la organizația PDL Cluj, ca să se raporteze  la eșecul sau succesul acestei organizații la alegerile locale. Emil Boc este președintele PDL, partid care a suferit un eșec dureros la alegerile de duminică, contabilizat de datele oficiale de la BEC într-un procent de 15% . Acest procent se traduce prin câștigarea a două consilii  județene și a circa 500 de primării. Prin comparație, USL a câștigat 18 consilii județene și vreo 1650 de primării. Or, dacă acest scor  în alegeri obținut de PDL în timpul mandatului de președinte al lui Emil Boc nu-l determină pe acesta să-și asume responsabilitatea rezultatului dezastruos e clar că există o problemă de percepție a realității la nivelul partidului. De altfel, toate declarațiile date luni seara de Emil Boc merg către această constatare. "Rezultatul PDL merge în direcția pe care ne-o dorim, adică un trend care să ne ducă spre un 20-30% la parlamentare".

Optimismul președintelui PDL este total nejustificat, cel puțin în acest moment, în care partidul a pierdut în fiefurile sale tradiționale , iar lideri marcați ai democrat-liberalilor, precum Gheorghe Flutur sau Ioan Oltean au pierdut aproape totul în fața tăvălugului USL.

Dezastrul PDL de duminică putea fi anticipat încă din luna mai a anului trecut, când Emil Boc, cu sprijinul Elenei Udrea, a obținut încă un mandat în fruntea partidului, deși era cât se poate de clar că problemele de la guvern nu-i vor lăsa răgaz pentru partid, iar din această ecuație va pierde doar partidul, fapt demonstrat de votul de duminică. Personajul din umbră care a tras sforile pentru realegerea lui Boc în fruntea PDL a fost chiar Elena Udrea, care a „cumpărat“ practic voturile organizațiilor inventând PNDI, program prin care primarilor li s-au promis investiții pe care nu le-au mai văzut  niciodată. Minciuna însă a funcționat , iar Boc a fost reales în fruntea PDL cu un scor confortabil și cu o echipă de conducere aleasă aproape după chipul și asemănarea doamnei Udrea, cu mici excepții. S-a vorbit încă de atunci că echipa câștigătoare a lui Boc este echipa pierzătoare pentru PDL, iar votul de duminică nu face altceva decât să confirme afirmațiile de atunci.

Boc a pierdut țara , Udrea Capitala

Cea mai importantă pierdere a PDL la alegerile locale de duminică este cu certitudine la nivelul Capitalei. Bucureștiul a devenit roșu, după 20 de ani și din cauza Elenei Udrea, nu doar a crizei, având în vedere modul în care a gestiona întregul proces electoral, de la desemnarea cu întârziere a candidaților la  organizarea campaniei. Scorul dezastruos din București, de la alegerile locale, unde PDL ar fi putut cu ușurință să fie întrecut și de PPDD, se datorează probabil și promovării rapide a doamnei Udrea , de la rolul de aplaudac al elicopterului premierului în funcție Adrian Năstase la aterizare în  Delta Dunării , la rolul de consilier prezidențial în 2005, când era și crâșmărița în Dorobanți cu prietena sa Narcisa Georgescu și la dubla calitate de ministru și președinte al organizației PDL București. Mai mult, preocupată în mod firesc de conducerea Ministerului Dezvoltării, Udrea a delegat  atribuțiile sale de șef al PDL  București către buna sa prietenă Ana Maria Topoliceanu , care, potrivit informațiilor noastre,  se ocupa de treburile  partidului în paralel cu dirijarea câștigătorilor licitațiilor la Compania Națională de Investiții și cu rezolvarea problemelor prietenului său de suflet, Horațiu Țica. În acest context, picătura care a umplut paharul dezastrului a fost blatul patronat de PDL București la alegerile locale. A fost vizibil cu ochiul liber că această campanie s-a desfășurat  într-o atmosferă generală de non combat la nivelul primelor două formațiuni care chipurile s-au bătut între ele pentru voturile bucureștenilor. La fel ca în proverbul românesc „câinele care latră nu mușcă“, și  liderii politici cu declarații sforăitoare au rămas în sfera non combat-ului politic, fapt vizibil de la o poștă. Întârzierea în desemnarea unui contracandidat viabil și cu șanse reale în fața lui Sorin Oprescu, a fost primul semn de întrebare care s-a ridicat privind strategia PDL București la alegerile locale din acest an. Așa cum a declara chiar Băsescu, cel care l-a bătut de două ori pe Oprescu în București, actualul edil putea  fi învins, cu condiția să-l ataci acolo unde-l doare cel mai tare:la proiecte. Practic Oprescu nu ar niciun proiect important început și terminat de el în Capitală, doar țepe cu ceasuri de aur, rațe mandarine de sute de mii de euro și alte „realizări“ de acest gen. În acest context, în  loc să vină cu un candidat  credibil, serios, capabil să demonstreze neputința și nepriceperea lui Oprescu, PDL București l-a aruncat în lupta electorală pe măscăriciul Silviu Prigoană, reprezentat, cum altfel, cu pliciul devenit celebru în urma scandalurilor sale conjugale.

Candidatura lui Prigoană, anunțată pe ultima sută de metri înainte de debutul campaniei electorale, într-un heirupism politic greu de înțeles pentru un partid care dorește să câștige o bătălie electorală importantă nu a făcut  decât să confirme că de fapt PDL a mimat confruntarea electorală. Miza blatului? Păstrarea intereselor de afaceri ale clientelei politice a PDL, plus ceva șefii importante de comisii la nivelul primăriilor. Și, nu în ultimul rând, negocierea protecției afacerilor care, la nivelul Capitalei sunt multicolore, indiferent de primarul de sector care le păstorește.

Tactica de non-combat practicată de PDL București a dat rezultatele scontate, iar Capitala a devenit , cu ajutorul neprecupețit al PDL București și al Elenei Udrea, roșie precum trandafirii PSD, spre marea mulțumire a lui Ion Iliescu. Probabil nici în visele sale cele mai frumoase nu spera să vadă vreodată steagul PSD pe  cea mai importantă redută a rezistenței antipesediste: Capitala. Ce-i drept, după ce și-a adus aportul la această realizare măreață a PSD , Elena Udrea și-a dat demisia din funcția de președinte al PDL București. Pentru modul în care a desemnat candidații la alegerile de duminică doamna Udrea are cu siguranță ușa deschisă la USL și, de asemenea poate să bată cu  succes și la ușa UNPR. Prietenii știu de ce!
AUTOR IULIA NUELEANU
SURSA CURENTUL 

CE AU INVATAT DE LA EMIL BOC CANDIDATII PDL CARE ACUZA ACUM ''VOTUL POLITIC''

„Am pierdut pentru că s-a votat politic!" Aceasta este explicaţia în spatele căreia se ascund deja cei mai mulţi dintre candidaţii PDL la primării şi consilii judeţene care au înregistrat eşecuri în alegerile de duminică. Probabil că unii au dreptate. Pentru alţii este doar o scuză ridicolă.

Cu câteva zile înainte de alegeri, într-o anumită conjunctură privată am avut prilejul să stau la masă cu doi candidaţi ai PDL. Unul, primar în exerciţiu al unei comune, se pregătea să obţină detaşat al treilea mandat, cu o majoritate confortabilă de peste 80%. Celălalt vroia să câştige primăria unui oraş reşedinţă de judeţ condus în ultimii 20 de ani doar de PSD. Într-o atmosferă relaxată, cei doi vorbeau depre motivele pe care le-ar avea alegătorii să-i voteze. Primarul de comună spunea că nu are nici o grijă în condiţiile în care tocmai semnase recepţia unei investiţii de peste 2 milioane de euro, pe bani europeni, în localitatea pe care o conducea: apă curentă, canalizare, staţie de epurare etc. Pentru comuna respectivă o asemenea lucrare ar fi fost până nu demult de domeniul SF. „Marele meu regret este că puteau şi alţi primari PDL să facă astfel de proiecte şi ar fi fost şi ei acum siguri pe victorie!" „Ce i-a oprit?", l-am întrebat pe gospodar. „Păi, cei mai mulţi nu se pricep, iar altora le-a fost pur şi simplu frică să semneze un contract de câteva milioane de euro."
 În timp ce micul primar de ţară îşi baza optimismul politic pe propriile realizări, candidatul PDL pentru primăria oraşului vorbea exclusiv despre calcule. „Dacă reuşim să ne scoatem oamenii la vot, câştigăm. Pe cifre vorbesc. Totuşi, noi, PDL, am salvat această ţară, sunt mulţi oameni conştienţi de asta. Din păcate, există şi foarte mulţi care se uită la Antena 3 şi care nu sunt de aceeaşi părere", spunea candidatul. Din câte am înţeles, omul vroia să ajungă primar doar pentru că făcea parte dintr-un partid care a fost la putere şi care într-un anumit moment a luat decizii guvernamentale bune. El, în schimb, nu prea avea mare lucru de spus despre propria persoană (în ciuda sloganului folosit în campanie - „Om bun"). Poate doar faptul că fusese prefect şi subprefect PSD, fără nici o realizare concretă, iar din 2008 era senator PDL, funcţie din care se remarcase doar pentru câteva contracte de milioane de euro încheiate de firmele sale (trecute pe numele mamei) cu ministerul condus de Elena Udrea.

Rezultatele de duminică au arătat, în mod logic, faptul că primarul de ţară a câştigat detaşat al treilea mandat, în timp ce candidatul de la oraş s-a clasat pe locul al patrulea, cu un scor aflat foarte aproape de marja de eroare.

Este adevărat că în mare măsură votul de duminică a conţinut în el o apreciabilă doză de sancţiune electorală. La fel de adevărat este că în multe situaţii PDL a mizat pe oameni nepotriviţi. Ce argumente ar putea avea acum foşti primari în exerciţiu precum Cristian Poteraş de la sectorul 6 sau Liviu Negoiţă de la sectorul 3 să dea vina pentru pierderea alegerilor doar pe scăderea partidului în încrederea electoratului? Au făcut ei ceva semnificativ pentru primării în ultimul mandat ca să mai merite încă unul? Sau cum ar putea să vorbească Silviu Prigoană despre votul politic în condiţiile în care chiar şi în campanie acesta i-a luat în balon pe bucureşteni folosind un slogan idiot („Plici de aici!")?

În schimb, despre cum se poate învinge un vot politic poate vorbi în acest moment Emil Boc, oficial câştigător al alegerilor pentru Primăria Cluj. Premierul cel mai înjurat din istoria României, omul care probabil a strâns cea mai mare ură populară din cauza măsurilor de austeritate pe care a fost nevoit să le adopte din fruntea Guvernului se întoarce în fruntea oraşului în care şi-a început cariera politică. De ce? Explicaţia poate fi simplă: un bun primar va fi tot timpul votat. Chiar şi în condiţiile unui vot politic negativ.
AUTOR GABRIEL BEJAN
SURSA ROMANIA LIBERA

SCHELETELE DIN DULAPUL LUI MIHAI RAZVAN UNGUREANU

Oricate foloase si-ar imagina PDL ca ar putea trage de pe urma lui Mihai Razvan Ungureanu, misiunea nu pare a fi deloc una usoara.

In ciuda sondajelor datatoare de speranta, dar scoase la lumina cam in pripa, premierul a fost huiduit si fluierat, ca si predecesorul sau, chiar acasa la el, la Iasi. Exista si posibilitatea ca in loc sa aduca procente, Ungureanu sa plateasca oalele sparte de fosta echipa a lui Emil Boc.

Pe langa aceasta posibilitate, din trecutul recent al lui Mihai Razvan Ungureanu sta sa explodeze o mica "problemuta" care, daca nu va fi tratata la timp, risca sa-i ispulbere si bruma de procente cu care fostul sef SIE a pornit la drum. Au trecut deja cateva zile de cand Grupul de Investigatii Politice a facut publice declaratiile de avere ale sotiei lui MRU pe ultimii doi ani. De unde rezulta ca aceasta a incasat, de la grupul OMV, suma de 170.000 de euro, pentru servicii de consultanta medicala.

Informatia nu e noua, ea a circulat si dupa ce Ungureanu a fost desemnat in functia de premier. Suma era ceva mai mare, dar problema aceeasi. Nici atunci, nici acum, premierul nu a considerat necesar sa lamureasca eventualul conflict de interese intre seful SIE si un agent economic de importanta OMV.

Ca sa nu mai vorbim despre cat de interesant e un astfel de contract in sine. Oare ce fel de consultanta ar putea oferi un medic anestezist grupului austriac, din moment ce specialitatea sa e dificil de exersat in afara unui spital?

Dar poate ca doamna Ungureanu mai are si o alta specializare, pe langa cea de anestezist, cum ar fi de exemplu cea de medicina muncii, care i-ar permite si i-ar usura indeplinirea unui astfel de contract. Sa incasezi 7.000 de euro pe luna, de sase ori si ceva mai mult decat salariul de director al SIE, de la o companie a carei activitate tine in mod evident de siguranta nationala - uite o ditamai problema morala, pe care insa actualul premier insista sa o trateze doar printr-o detasata ignorare.

Grupul de Investigatii Politice a sesizat si Parchetul in legatura cu posibilul conflict de interese al fostului sef SIE. Rezultatul a fost aceeasi tacere nevinovata. Pe langa tacerea lui MRU, la fel de suspecta e si tacerea presei. Pentru mai toate ziarele, un contract atat de gras si anormal al sotiei sefului SIE cu un gigant economic de importanta strategica nationala nu ridica niciun semn de intrebare. Mult mai grava pare vina lui Antonescu, care si-a achizitionat penthouse-ul legal si cu acte in regula.

Ce va face M. R. Ungureanu cu aceasta "problemuta", care risca sa devina un dulap plin cu schelete, e treaba lui pana la urma si a celor care il sprijina. Ramai insa cu o senzatie ciudata si un gust amar. Nu se gasesc pur si simplu oameni dincolo de orice banuiala nici macar in cele mai importante momente, cand insasi strategia oficiala a Puterii proclama instaurarea curateniei morale. Iar tacerea lui MRU cu cat va fi mai lunga, cu atat va fi mai vinovata, dincolo de realitatea in sine a contractului.

Aici are inca societatea romaneasca de munca enorm. Sa isi educe liderii, conducatorii si alesii sa raspunda imediat pentru faptele lor. Sa-i invete ca nu pot sfida la infinit bunul simt elementar.
AUTOR IULIAN LECA
SURSA www.ziare.com 

LIBERALI, SCAPATI DE ANTONESCU

Evolutia din ultimii doi ani a lui Crin Atonescu ridica serioase semne de intrebare asupra a ceea ce a ajuns PNL. Liberalii sint reprezentanti de un personaj care nu are nimic in comun cu istoria acestui partid (faimoasa sintagma "noi sintem urmasii bratienilor"), cu modul in care se face politica europeana, dar in primul rind cu bunul simt, inteligenta, ratiunea si dramul de reticenta care ar trebui sa caracterizeze un aspirant la cea mai inalta functie in stat. Antonescu face pur si simplu de rusine PNL si tiraste politica pe drumul vadimist, unul pe care chiar romanii l-au vrut inchis definitiv. Semnificativ, Antonescu si Vadim au fost singurii politicieni care au acceptat sa intre in emisiunea de la Antena 1 si sa comenteze mizeria cu Emil Boc nud. Daca liberalii, din obedienta, frica, ura fata de Basescu sau calcule meschine, nu realizeaza mocirla in care ii afunda zi de zi acest Antonescu, au o mare problema. Una care va deveni insurmontabila pe masura ce se apropie alegerile si la care, sint convinsa, vor primi un raspuns pe masura de la electorat.
Interventia lui Antonescu in scabroasa emisiune a lui Dan Capatos- populata mereu cu cele mai sinistre personaje ale lumii romanesti si in care vulgaritatea darima orice ziduri-, doar pentru a comenta nonsalant, chicotind de satisfactie si de razbunare prost mascata imagini cu Emil Boc dezbracat nu este surprinzatoare. E in logica nefericitei evolutii a lui Crin Antonescu. Este doar drumul fara de intoarcere pe care liderul PNL marsaluieste triumfator si inconstient de doi ani incoace.

Pretinde acum ca nu stia subiectul in momentul intrarii in emisiune. Asta n-are nicio importanta, asa cum nici ce a spus nu are vreo importanta, simplul fapt ca un prezidentiabil, insusi seful liberalilor, accepta sa participe la o astfel de emisiune este ingrijorator. Ce a facut insa in momentul in care a aflat subiectul? A atentionat realizatorii ca incalca reguli elementare ale deontologiei de presa, ale dreptului la viata privata? A ripostat cumva spunind ca nu este de “rangul” lui de intelectual, politician, liberal, om de bun simt, in fine, de cetatean sa comenteze astfel de subiecte? S-a aratat, citusi de putin, indignat? Nici vorba. De altfel, nici acum Antonescu, desi sustine ca era mai bine sa nu intervina in emisiune, nu regreta si nici nu se delimiteaza de o astfel de presa, de asemenea abordari politice. Nici n-ar avea cum, pentru ca Antonescu pur si simplu nu intelege fondul chestiunii. De aceea spun ca scandalul emisiunii nu este un simplu incident neplacut, ci reprezinta insasi esenta personajului Antonescu, asa cum ni se releva ea din 2009 incoace.

Exista vreo luare de pozitie, vreun discurs, conferinta de presa, talk-show in care Antonescu sa nu cada in grobianism, sa nu-si insulte interlocutorii absenti, adversarii politici si criticii? A coborit discursul politic pina in subsolurile cele mai rau mirositoare, a vadimizat pina la insuportabil mesajul liberal si, cel mai grav, tine captiv electoratul de stinga (cel liberal de mult nu se mai regaseste in prestatia antonesciana) intr-o interminabila mahala, constestare fara substanta si radicalism periculos. Il impiedica sa evolueze spre o politica a decentei si asumarii, constienta si receptiva la lumea europeana din care Romania se lupta a face parte. Antonescu este, pur si simplu, inadecvat. Iar daca ne gindim la aspiratia lui de viitor presedinte, este de-a dreptul periculos.

In principal e vorba de inconsistenta individului, de lipsa de convingeri si de neadaptarea la rolul pe care niste vremuri strimbe ar putea sa i-l rezerve. Mai e ceva, despre care apropiatii sai liberali, din pacate doar o camarila, “colegi” din PSD si prieteni de aiurea evita sa vorbeasca. Ceva care razbate insa din tavalugul aiuritor al interventiilor sale publice. Nestapinire, grimase, gestica, incapacitatea de a se concentra pe subiect. Altfel spus, probleme multe si de o cu totul alta natura.

Parasit de mai toti intelectualii care l-au sustinut in campania din 2009, Antonescu a ramas inconjurat de o ceata de persoane capabile de orice pentru a ajunge la putere. Care au acceptat fara cricnire aruncarea partidului in bratele unui turnator al Securitatii, devenit incet-incet stapinul PNL. Cu acordul acestor oameni, strategia partidului, mesajele, programele se fac la Grivco. Unica sansa a tovarasului Felix de a supravietui in marea politica si in marile afaceri este ca Antonescu sa ajunga presedinte.
In fapt, PNL s-a autodizolvat. Au ramas insa miile de liberali. Incotro se vor duce, nu stiu. Daca isi vor ridica vocea, iarasi mi-e greu sa spun. Cert este insa ca Antonescu si camarila au distrus PNL. Sau, in tot cazul, imaginea pe care acesta si-o crease in constiinta publica.

Dupa cum stau lucrurile la virful partidului, nu exista nici cea mai mica sansa ca Antonescu sa fie inlaturat. Singurii care ar putea pune lucrurile pe un alt drum sint cei de la PSD. Ponta si alti liderii PSD au spus cu subiect si predicat ca vor face de acum incolo alt tip de politica si ca ii rezerva lui Antonescu rolul jenant al maimutoiului de serviciu din simplul motiv ca tine capacitat, in priza cum s-ar zice, electoratul fanatizat de acest tip de discurs. Cuplul Antene-Antonescu face parte din strategia PSD. Un calcul cinic.
Asa cum insa Antonescu s-a intors impotriva propriului electorat, toate analizele arata asta, tot asa va pune pe butuci si strategia PSD. Schimbarea la fata devine necredibila, o simpla cosmetizare, in situatia in care PSD accepta si incurajeaza modul de a face politica al lui Antonescu. Nu am vazut pina acum nicio delimitare clara de la PSD fata de gestul lui Antonescu de a comenta nudul lui Boc. A-l mentine pe Antonescu drept candidat al USL la prezidentiale, inseamna a subscrie la politica pe gaura cheii. La irational, isterie, radicalism juvenil, regres. Cu Antonescu candidat, PSD va da un semnal clar ca nu doreste cu adevarat modernizarea Romaniei, asa cum afirma. E un joc periculos.

Evident, cel mai bine ar fi ca insisi liberalii neinregimentati sa scape de Antonescu. Pina nu e prea tirziu, prostiile si iesirile acestuia fiind greu de anticipat. Si de controlat.
AUTOR ANDREEA PORA
SURSA www.revista22.ro 

UN PARTID LA RASCRUCE

Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată.

Partidul Democrat Liberal traversează cea mai gravă criză de la înfiinţarea sa. Deşi a fost scoasă la lumină de ofensiva USL, ea are rădăcini vechi şi adânci. Toate anomaliile esenţiale ale acestui partid răbufnesc acum cu forţă şi îşi cer rezolvarea imediată. Modul în care PDL va gestiona tensiunile interne fără precedent şi va aborda viitoarele alegeri nu îi priveşte însă doar pe liderii şi membrii săi, dintre care mulţi începuseră să creadă că vor guverna veşnic, ci va avea un efect mult mai profund: va modela raportul de forţe pe scena politică pentru o perioadă lungă de timp.

După cum scriam săptămâna trecută, demisia premierului şi formarea unui nou Cabinet sunt iminente. Acesta este principalul răspuns pe care Traian Băsescu şi Emil Boc îl pregătesc pentru detensionarea situaţiei politice, dar şi pentru ca PDL să-şi stopeze declinul accelerat în sondaje şi, eventual, să recupereze ceva din ce a pierdut - o mişcare la care premierul nu s-a opus niciodată, contrar speculaţiilor, fiind în continuare fidel total parteneriatului pe care îl are cu preşedintele.

Însă, chiar dacă Traian Băsescu va reuşi să convingă un tehnocrat de marcă să preia conducerea Guvernului şi să demonstreze astfel că resursele de competenţă ale actualei puteri se extind dincolo de rezerva destul de limitată a activiştilor de partid, este evident că mişcarea nu poate avea rezultate miraculoase pentru PDL. În cel mai fericit caz va stabiliza cota sa electorală la 20%, absolut insuficient pentru a putea spera că va mai rămâne la putere.

Impasul în care se află atât principalul partid de guvernământ, cât şi protectorul său - al cărui mandat prezidenţial ar putea deveni irelevant dacă USL vine la putere - era cât se poate de previzibil. Cu mult înainte de gestul jenant comis faţă de Raed Arafat şi de protestele ce i-au urmat, devenise evident că PDL nu va putea depăşi un prag electoral modest - ceva peste 20%, după cum au indicat sondajele din decembrie. Şi asta nu din cauza (doar a) măsurilor de austeritate pe care şi le-a asumat, cât mai ales a contradicţiilor fundamentale ce au caracterizat acest partid în ultimii ani, pe care nimeni nu a avut tăria să le abordeze frontal şi, cu atât mai puţin, să le rezolve.

Cum poate un partid care a venit şi a rămas la putere pe baza unui discurs justiţiar să se aştepte să fie votat din nou pentru măsurile de reformare a justiţiei pe care le-a luat, pentru libertatea de acţiune de care se bucură procurorii, judecătorii şi agenţii de integritate, dacă în acelaşi timp a tolerat şi chiar s-a hrănit din corupţia multora dintre liderii săi?

Cum poate un partid să pretindă că militează pentru promovarea unui nou tip de politician, iar în realitate să lase majoritatea pârghiilor de conducere locală în mâinile unor lideri care nu ştiu altceva decât practicile capitalismului roşu?

Cum poate un partid să pretindă că a introdus noi standarde etice pentru politicienii săi, dacă ignoră analizele propriei comisii de etică, golind de sens o instituţie internă vitală oricărui partid care doreşte să se reformeze?

Cum poate un partid să pretindă că este modern, european, dar să mizeze, pentru a se menţine la putere, în primul rând pe voturile pe care poate să le adune în schimbul sacoşelor cu ulei şi făină şi al plicurilor cu bani, sau prin maşinaţiunile primarilor fidelizaţi cu procentele care le revin din proiectele de infrastructură ce trec prin mâinile lor?

După cum scriam cu exact un an în urmă, marea performanţă a Partidului Democrat Liberal este că a devenit şi a rămas principala forţă politică a României fără să dea răspunsuri explicite la întrebările de mai sus. În timp ce toate celelalte partide au eşuat lamentabil în tentativa de a invoca circumstanţe atenuante care să le justifice falimentul moral, PDL a făcut slalom printre contradicţiile jenante, oferindu-ne numai adevăruri sugerate: toate partidele trăiesc în ipocrizie; nu poţi schimba lucrurile peste noapte; într-o ţară în care marea majoritate supravieţuieşte practicând corupţia, nu poţi câştiga decât jucând în aceeaşi horă; nu poţi guverna fără să dai ceva la schimb structurilor de putere; predarea ştafetei către noua generaţie de politicieni trebuie făcută cu grijă, deoarece tinerii nu au experienţă şi nici nu trebuie să îi supărăm pe veterani; nu putem să nu cumpărăm voturi. Şi mai ales: "noi suntem răul mai mic". Spaima şi dezgustul faţă de răul cel mare i-au făcut pe mulţi să uite să mai întrebe de ce nu poate fi PDL mai mult decât un rău mic.

Democrat-liberalii nu au fost preocupaţi să reflecteze la această idee şi nici să-şi rezolve problemele identitare pe care le genera. Priorităţile, dar mai ales beneficiile guvernării au amânat toate deciziile radicale, dar vitale pentru ca partidul să iasă din ambiguitatea ideologică şi morală care i-a subminat toate bunele intenţii.

Întrebările pe care le puneam înainte de congresul PDL de anul trecut au devenit şi mai acute în prezent. Pentru că ele tot fără răspuns au rămas. Deşi a existat o schimbare de lideri la vârful partidului, aceasta nu a dus la modernizarea partidului, aşa cum fusese ea promisă de Emil Boc în campania pentru realegerea sa ca preşedinte. Blaga, Videanu, Berceanu - identificaţi la vremea respectivă drept principala forţă retrogradă a partidului - au făcut un pas înapoi, dar atitudinea noii conduceri faţă de principalele teme ce au oprit partidul de la a capitaliza lucrurile bune pe care le-a făcut nu s-a modificat substanţial.

Nici politizarea administraţiei nu a fost stopată, nici numirile în funcţii importante ale unor incompetenţi, mediocri sau corupţi nu au încetat, nici atragerea de profesionişti neînregimentaţi politic care să primească poziţii-cheie în administraţie nu a devenit o prioritate şi nici corupţia la vârful partidului nu s-a domolit.

Prezenţa timp de aproape trei ani în fruntea Secretariatului General al Guvernului a unui personaj precum Daniela Andreescu spune totul despre cât de prost funcţionează politica de resurse umane la cel mai înalt nivel al PDL - ca de altfel şi la nivelul Preşedinţiei, deoarece Andreescu a fost şi consiliera lui Traian Băsescu aproape doi ani. Nu atât faptul că rude de-ale ei au obţinut spaţii comerciale şi posturi în Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, din subordinea SGG, este uluitor - la scara golăniilor care s-au comis şi se comit cu imobilele RA-APPS, fapta echivalează cu o găinărie -, cât reacţiile ei după ce a fost sancţionată.

După ce a pledat în apărarea sa folosind argumentul că "soţul nu e rudă", Andreescu îl dă acum în judecată pe fostul ei şef, Emil Boc, pentru abuz în serviciu, avându-l ca avocat pe celebrul Doru Giugula, colaborator cu acte al Securităţii, potrivit CNSAS. Acelaşi Giugula a fost şi şef al grupului PSD în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe vremea când celălalt fost şef al Danielei Andreescu, Traian Băsescu, devenise ţintă vie pentru aceştia. Dacă în materie de profesionalism şi onestitate ne-am lămurit, nici măcar când vine vorba de loialităţi PDL nu este în stare să găsească oamenii potriviţi? Se pare că nu.

Dacă problema loialităţii îi priveşte în exclusivitate pe Emil Boc şi ai săi, nu acelaşi lucru se poate spune despre corupţie. Aici interesul celor ale căror voturi le regretă acum a fost şi rămâne maxim. Şi în această privinţă momentul schimbării din mai 2011 a fost ratat. Misiunea descoperirii şi eliminării din partid a corupţilor şi a incompatibililor a fost lăsată în exclusivitate în sarcina DNA şi a Agenţiei Naţionale de Integritate.

Chiar nu ştiau Emil Boc şi adjuncţii săi cu ce se ocupă primarul Clujului, Sorin Apostu, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Radu Bica, şeful Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă, Silviu Bian, vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Virgil Baciu, şeful Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov, Ionel Spătaru, ministrul Muncii, Ioan Botiş, secretarul de stat în Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Ioan Andreica, liderul PDL Maramureş, Mircea Man, şi şefa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Crinuţa Dumitrean?

Primul semn că marea schimbare din mai 2011 nu este doar o vorbă în vânt ar fi trebuit să fie eliminarea acestor oameni din partid. Ulterior, când DNA şi-ar fi înfipt colţii în afacerile lor necurate, şeful partidului ar fi putut para lejer acuzaţiile privind complicitatea celor de mai sus cu oameni din imediata sa apropiere, cum este Ioan Oltean. De ce nu a făcut-o? Poate pentru că aceste complicităţi valorau mai mult decât integritatea partidului.

În aceste exemple, însă, stă răspunsul la întrebarea de ce se prăbuşeşte PDL în condiţiile în care în anumite domenii, chiar foarte importante, a performat mult mai mult decât oricare alt partid: pentru că a lăsat permanent impresia că tot ce a făcut bine i-a fost impus din altă parte, de către alte instituţii, şi că singurul merit autentic este că nu s-a opus vectorilor schimbării, aşa cum a făcut-o permanent, violent, Partidul Social Democrat.

Concluzia, poate uşor nedreaptă faţă de o mână de lideri ai partidului, este că PDL nu are forţa interioară de a evolua singur, de a merge pe picioarele sale fără ajutor sau fără a fi obligat. Iar dacă un partid nu poate să se împingă pe sine înainte, cum o să reuşească să facă asta cu o ţară întreagă?!

Pentru PDL este mult prea târziu pentru jumătăţi de măsură. Dacă doreşte să rămână un partid de prim rang, nu are altă şansă decât să ia decizii radicale, care să convingă acel segment al societăţii, profund apolitic, care numără milioane de oameni, că modernizarea României, şi nu rămânerea la putere, cu orice preţ, este misiunea sa principală.

Nu manipularea legilor electorale şi redesenarea colegiilor îi vor salva de la o înfrângere istorică, ci ideile şi principiile prin care unii lideri PDL şi-au construit deja o consistentă platformă de popularitate. Nu voturile din mediul rural, cumpărate la preţ de criză, îi vor ajuta să reziste manipulării televizate a opoziţiei, ci acelea primite în schimbul unor gesturi politice cât se poate de concrete, care să marcheze o reală desprindere de strategia fesenistă de fidelizare a unor clase privilegiate şi de ignorare a intereselor pe termen lung ale României.

Iar dacă Emil Boc nu are convingerea şi forţa de a promova, începând de mâine, o altă strategie de conducere a PDL şi de a se despărţi definitiv de acei secunzi care sabotează constant deciziile reformiste ale colegilor, cel mai onorabil gest pe care îl poate face este să renunţe şi la funcţia de preşedinte al partidului. Există oameni în politică, în PDL, pentru care viitorul nu este dominat de angoase, ci de speranţe, şi care i-ar putea lua locul fără ezitare. Le lipseşte doar sprijinul celor ce spun că le pasă de viitorul României, dar nu îndrăznesc să se desprindă de trecutul ei.
AUTOR DAN CRISTIAN TURTURICA
SURSA ROMANIA LIBERA 

O DEMISIE BINE CONTROLATA

Dacă ar fi să ne luăm după autoproclamatul lider al mişcării din Piaţa Universităţii, un anume domn Crăciun, parcă scos din pălărie de Structuri pentru a înnoi clasa politică autohtonă, demisia lui Emil Boc e o primă victorie a ieşirii în stradă.

Autointitulându-se şi el trimis al străzii în palatele boierilor, Crin Antonescu, acest “sans-culottes” al României înghețate, s-a fălit, la rându-i, cu o victorie. De angajaţii lui Dan Voiculescu nu  mai vorbesc. Pentru ei, tot ce se întâmplă în România ultimului timp, de la iarna benefică pentru semănături şi până la ultima cucerire a Cruduţei sunt victorii ale clăcilor la care e prezent, printre altele, speculantul imobilar Cornel Nistorescu.

Aş fi tentat să cred că Emil Boc a demisionat ca  o victorie a ieşirii în stradă şi pentru că însuşi premierul plecat a făcut trimitere la bombănelile populare.
Şi dacă aş lua în serios cuvintele pompoase ale politicienilor despre disponibilitatea lor de a se sacrifica pe altarul intereselor naţionale,  l-aş propune pe Emil Boc, fără să clipesc, pentru Panteonul autohton care nu s-a construit încă.

Aş fi tentat să cred în varianta cu victoria Poporului revoltat şi pentru că distinşii analişti occidentali nu s-au sfiit să  identifice în momentul de luni o dovadă a democraţiei exemplare din România.

E drept, ei s-au grăbit imediat să-l  dea pe Emil Boc drept exemplu lui Bashar Al Assad al Siriei, dovadă că mintea analiştilor occidentali nu întrece totdeauna nivelul de genunchi al broaștei și nivelul  analiştilor români.

M-aş precipita să văd în demisia lui Emil Boc orice victorie vreţi – a democraţiei, a protestelor de stradă, a caracterului – şi să scarpin un pic pe burtă poporul ghiftuit de manele dacă n-aş fi dibuit câteva fapte mai aparte:

1) Emil Boc a demisionat luni dimineaţa, fără ca în ordinea socială, politică şi meteorologică a României să se fi întâmplat ceva peste noapte.
Cum demisia nu e punctul culminant al unui şir de declaraţii, reuniuni şi intrigi prin boscheți, putem susţine, fără a greşi, că nu se întâmpla nimic dacă Emil Boc rămânea premier până la trecerea codului portocaliu.

2) Emil Boc e primul premier din istoria postdecembristă care nu numai că demisionează cu scandal, dar mai mult, demisionează fără să i-o fi cerut cineva public.

E drept, au fost în ultimele zile ştiri pe surse (adică pe intoxicare) despre un soi de ziceri prin încăperi  ale unor lideri PDL, au fost şi formulări publice blânde ale altor lideri, în genul, e nevoie de o schimbare.

Un lucru e însă sigur . N-au existat până luni dimineaţa nicio declaraţie publică în care să se ceară demisia lui Boc şi niciun document PDL care să-i dea un ultimatum. E suficient să raportăm demisia lui Emil Boc la dramele naţionale provocate de plecarea altor premieri, pentru a observa imediat diferenţa.
Petre Roman a demisionat în septembrie 1991, numai după ce Capitala a fost trecută prin focul şi para bâtelor minereşti. Pentru ca Victor Ciorbea să demisioneze a fost nevoie de o lună de balamuc.  Radu Vasile a plecat numai după ce Emil Constantinescu a încălcat Constituţia.

Notând deosebirea dintre demisia lui Emil Boc şi demisiile celorlalţi n-o fac pentru a înşira despre fostul premier rânduri gen Cântarea României, deşi un cuvânt de apreciere ar merita. O fac pentru a semnala că demisia a fost astfel gândită încât Emil Boc să plece cu un capital electoral crescut.

Celor două fapte de mai sus, să le adăugăm un altul. Duminică după-amiază, Delegaţia Economică a FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană a prezentat concluziile ultimei deplasări în România. Concluziile care par, prin lucrurile bune spuse despre guvernul Boc şi, implicit  despre premierul Boc, scrise de un jurnalist de la un organ de presă guvernamental. A doua zi, dimineaţa, când toată România s-ar fi aşteptat ca Emil Boc să vină la serviciu revigorat de aceste laude, ne-am trezit cu demisia.

De ce luni dimineaţă şi nu luni după-amiaza? Pentru că luni dimineaţa era primul moment de după plecarea Delegaţiei, când se putea anunţa demisia. Aşadar, Emil Boc a demisionat nu pentru că românii au ieşit în stradă, nu pentru că i-au cerut-o colegii de partid, ci pentru că aşa era programat de mai mult timp să demisioneze. Avem de-a face astfel cu o demisie controlată până la ultima virgulă. Rămâne de văzut dacă şi restul procesului va fi la fel de bine controlat!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro 

PRESEDINTELE TRAIAN BASESCU, PRIZONIERUL BARONILOR PDL

Ultima întâmplare, revocarea ministrului Teodor Baconschi, închide demonstraţia unei situaţii intuite deja de mulţi: preşedintele Traian Băsescu nu mai are niciun cuvânt  de spus în faţa baronilor PDL.
Conform unor zvonuri care circulă, preşedintele n-a fost consultat, ci a fost pus în faţa unui fapt împlinit. A luat cunoştinţă de revocarea lui Baconschi de le televizor, ca un cetaţean de rând.
„Vina” ministrului Baconschi este neînsemnată, comparativ cu alte gafe, ale altor miniştri sau şefi ai PDL. Ultima, cea mai gogonata, semnarea de către baronii Ioan Oltean, Mircea Toader şi Secretarul de Stat pentru revoluţionari, a unui protocol prin care li se restituie revoluţionarilor banii tăiaţi de legislaţia adoptată anul trecut, protocol de care s-a dezis Emil Boc, după ce a realizat gafa făcută. Aceştia n-au fost şi nu vor fi sancţionaţi. Sunt baroni PDL.

Baronii PDL, asemenea celorlalti, de la alte partide, au două mari misiuni: să aducă bani şi voturi. Cum Teodor Baconschi nu îndeplinea nici una dintre cele două condiţii, iar cultural şi intelectual îi depăşea cu mult pe baronii conduşi de Ioan Oltean, „sfidarea” trebuia eliminată. Şi a fost. Fără ca preşedintele Băsescu să se poată opune.
Miza luptei anticorupţie a fost si ea abandonată  de Traian Băsescu. Atunci când s-a luat de procurorii DNA şi DIICOT, transmiţându-le, probabil la cererea PDL, s-o lase mai moale cu arestările, cel puţin cu acelea din PDL. Tot din surse media, se pare că baronii PDL i-au reproşat preşedintelui că a ştiut de iminenta arestare a primarului Clujului, Sorin Apostu, dar nu i-a avertizat.

Preşedintele a încercat în câteva rânduri să-l schimbe pe Boc din fruntea guvernului, dar acesta nu se lasă dus cu niciun chip. De fapt, nu-l lasă să plece baronii PDL, în dorinţa acerbă de a da ultimele tunuri ale guvernării, înaintea unui posibil post prelungit în opoziţie.
Din 1996, toate partidele aflate la guvernare au pierdut alegerile. Indiferent câte pomeni, salarii şi pensii au dat. Guvernarea Tăriceanu a lăsat o gaură de 5,5% din PIB, a „spart” banii obţinuţi pe vânzarea BCR, dar tot a pierdut alegerile.
Dar actuala guvernare, într-un an de criză cumplită şi cu blestemul corupţiei pe cap? Nu are nicio şansă. Nu întâmplător, Victor Ponta refuză să vină la guvernare, ştie că-şi face praf imaginea, până în toamnă, la alegeri.

În aceste condiţii, Traian Băsescu asistă neputincios la următorul scenariu. Baronii PDL nu vor să plece de la guvernare, pentru a obţine ultimele beneficii ale acesteia şi în speranţa că vor putea mitui primarii şi populaţia, cu bani bugetari, în special cei aflaţi la dispoziţia primului ministru. USL va cîştiga en fanfare alegerile din toamnă, aducându-şi baronii proprii la borcanele cu mierea bugetară, secătuiţi după lunga secetă a opoziţiei. Vor apela la împrumuturi masive, avand în vedere nivelul redus de îndatorare a ţării, aruncând pe apa Sâmbetei bruma de macrostabilitate economică obţinută în ultimii ani şi îndatorând generaţiile viitoare.

Şi ce poate face preşedintele Băsescu în acest scenariu?

Poate. Să se lepede de PDL, care oricum n-are nicio şansă în alegeri. Să le pună oglinda corupţiei în faţă, să-i execute, cum a făcut cu guvernul Tăriceanu. Drumul pe care a luat-o România, cu manifestaţii nesfârşite, nu-i dă altă cale de urmat. Interesul naţional nu este menţinerea la guvernare a baronilor lui  Boc, care începe să se descotorosească de oameni incomozi, precum Baconschi. Şi care, cu  pomeni electorale,  riscă să arunce ţara într-o situaţie comparabilă cu aceea a Greciei.
Interesul naţional cere înlocuirea guvernului Boc cu unul care să nu recurgă la pomeni, care să gestioneze onest viitoarele alegeri, eliberat de corupţie,  care să pună surdină nemulţumirilor populaţiei.
Iar dacă preşedintele jucător Băsescu este depăşit de această sarcină, să recunoască cinstit că nu mai are vreo influenţă în PDL, să se lepede de baronii acestuia şi să-i lase să poarte singuri răspunderea pentru groapa în care vor arunca România.
AUTOR STEFAN VLASTON
SURSA contributors.ro 

POLITICA DE LIGHEAN SI LIDERII EI

Desi aprig contestat, sondajul IRES referitor la notorietatea modesta a liderilor politici din Romania este foarte credibil. El ne arata, de fapt, cat de adanca este falia dintre clasa poltica si marea masa a populatiei.

Ce ne spune asadar sondajul cu princina? Ne spune ca unul din doi romani nu stie cine sunt presedintii PDL, PNL si PSD. Cifrele exacte ar fi: 48% dintre subiecti nu stiu cine este presedintele PDL, iar 41,5% nu stiu cine sunt presedintii PSD si PNL.

Sigur, pentru democrat liberali, asocierea atat de slaba cu Emil Boc este un avantaj, cat timp performanta premierului este departe de a fi un avantaj electoral. Dar dincolo de acest detaliu, procentele ar trebui privite cu maxima ingrijorare de toti liderii si de toate partidele politice.

Ele ne arata ca politica romaneasca este una de lighean. Un lighean in care se invart, plini de pasiuni preponderent sterile, politicieni, jurnalisti, clienti politici si acea minoritate a populatiei care este inca interesata de politica. Este vorba aici preponderent despre populatia urbana, cu acces mai larg la mijloacele de informare in masa, inclusiv la internet.

Noua, celor care scriem zilnic, de pe diferite pozitii, despre politica sau macar citim zilnic despre politica, procentele acestea ni se par incredibile, imposibile. Cum sa nu stii cine este Crin Antonescu, fost candidat la prezidentiale? Cum sa nu stii ca Emil Boc este presedintele PDL? Asa bine. Avem, cred, doua explicatii posibile.

Pe de-o parte, aceste procente ne arata cat de slab este gradul de informare, mai ales al populatiei rurale. La sate, ziarele ajung foarte greu, internetul este o raritate si doar pe la televizor ce se mai uita oamenii. In aceasta lume cu ferestrele aproape sigilate nu patrund decat personalitatile foarte puternice, de tip Ion Iliescu si Traian Basescu. Nu e insa cazul celor trei presedinti de partide despre care vorbim.

Si totusi, aceasta populatie neinformata se duce la vot, ba chiar adesea prezentele la urne inregistrate in mediul rural sunt mai ridicate decat la oras. Nu e greu de inteles atunci pe ce criterii voteaza acesti oameni. Fie cum zice domnul primar, fie cum scrie pe punga cea mai plina sau pe galeata cea mai mare primita in campanie.

Pe de alta parte, aceste procente ale notorietatii masoara si dezamagirea produsa de 22 de ani politica ticaloasa. Tradati rand pe rand cam de toti politicienii in care au crezut, oamenii nu mai gasesc nimic interesant in politica. Cei mai multi sunt convinsi ca ea nu le poate aduce nimic bun, ca orice ar vota cam tot acelasi lucru li se va intampla pana la urma. Un fel de "vin ai nostri, pleaca ai nostri, noi ramanem tot ca prostii!". Si atunci nici macar nu se mai obosesc sa se informeze si sa se duca la vot. Daca le insotim cu procentele absenteismului, cifrele notorietatii liderilor politici nu mai sunt, asadar, la fel de suprinzatoare.

La ele ar trebui sa se gandeasca de dimineata pana seara si Crin Antonescu, mai ales atunci cand il cuprinse euforia primului loc in sondaje. 27% din jumatatea care a auzit de tine e un rezultat de insomnie, nu de vise frumoase. Dar de ce sa ne ingrijoram cand la noi in lighean apa e calduta si valurile placute?
AUTOR CONSTANTIN RACARU
SURSA www.ziare.com 

BANCIU DESPRE POLITICA

CUM A FOST LUCRAT SEBASTIAN LAZAROIU DE PDL

În PDL se conturase de câtva timp un curent ostil ministrului Muncii, Sebastian Lăzăroiu. De la început, numirea sa în guvern în ciuda faptului că nu era membru de partid a nemulţumit anumiţi membri ai conducerii PDL. Observaţiile fostului consilier prezidenţial în legătură cu evoluţia politică a PDL, cât şi prezenţa sa perpetuă în mass-media au pus şi mai multă sare pe răni.
Ostilităţile au fost deschise, pe faţă, de secretarul general al PDL, Ioan Oltean. Acesta şi-a exprimat nemulţumirea faţă de declaraţiile lui Sebastian Lăzăroiu privind necesitatea constituirii unui pol de centru-dreapta şi de precizarea acestuia că PDL nu poate singur să adune toate voturile din acest bazin electoral, estimat de ministrul Muncii la 40-50%.
Lăzăroiu a făcut aceste declaraţii în repetate rânduri, mai întâi la Şcoala de Vară a OT-PDL, apoi la B1TV şi, în cele din urmă, într-un interviu pentru Gândul, unde a mai spus că PDL riscă să piardă alegerile prezidenţiale din 2014 şi, odată cu acestea, şi guvernarea. Iritat, Oltean i-a replicat din fieful său de la Bistriţa, acuzându-l că îşi face imagine pe seama partidului şi ameninţând că îl va pune pe Lăzăroiu în discuţia Biroului Permanent al PDL de luni.

"Noaptea se crede analist politic, iar dimineaţa ministru"
În viziunea lui Oltean, Lăzăroiu - care nu este membru PDL - "recidivase într-un mod nepermis", criticând partidul care îl susţinea ca Ministru al Muncii. Secretarul general a spus că ministrul s-a molipsit "de boala aceasta a unora care ajung pe funcţii înalte, pe demnităţi înalte pe seama PDL şi pe urmă, într-un mod totalmente condamnabil, îşi fac şi îşi cultivă propria imagine".
"N-a ajuns ministru în temeiul calităţilor domniei sale excepţionale, ci a ajuns ministru pentru că l-a propus PDL. E un post bun pentru domnia sa, dar trebuie să se îndepărteze mult de calitatea de analist politic, să fie mai mult ministru. Or, domnul Lăzăroiu este şi analist politic, şi ministru. Nu se poate", a spus Oltean, citat de Agerpres.
El i-a mai transmis ministrului că răbdarea democrat-liberalilor este limitată, mai ales când vine vorba despre declaraţii care fac rău partidului şi guvernului Boc. "Nu i-a cerut nimeni să se înscrie în PDL, dar nici nu putem permite ca domnia sa să facă afirmaţii iresponsabile. Domnia sa se crede, ştiu eu, noaptea analist politic şi dimineaţa ministru", a declarat secretarul general al PDL.
Oltean nu era însă singurul nemulţumit de acţiunile lui Sebastian Lăzăroiu. Chiar în cadrul conducerii PDL exista un grup nemulţumit de prezenţa acestuia în fruntea Ministerului Muncii, în locul unui om din partid, iar acţiunile publice ale ministrului nu fac decât să le pună acestora sare pe rană.
Conform unor surse din PDL, Oltean, ca şi Roberta Anastase sau Sever Voinescu au fost printre cei care nu l-au dorit din start pe fostul consilier al lui Traian Băsescu în guvern.

Legea lui Lăzăroiu, sabotată din interior?
În acest context, accidentul din Senat, unde legea asistenţei sociale a fost scoasă miercuri de pe ordinea de zi, poate fi privit într-o altă lumină. Surse din PDL declară că slaba mobilizare a senatorilor PDL nu a fost tocmai o întâmplare.
Deşi ministrul s-a răfuit în principal cu opoziţia, care, în loc să voteze împotriva legii, a preferat să o amâne, adevărul este că nici senatorii puterii nu s-au mobilizat. Votul de modificare a ordinii de zi a fost de 48 (pentru opoziţie) la 43 (pentru putere). În sală au fost prezenţi numai 30 de senatori ai PDL dintr-un total de 48, în contextul în care se ştia că pe ordinea de zi este o lege importantă.

Nou-veniţii, greu acceptaţi în partide
Cazul lui Lăzăroiu a fost complicat de faptul că nu este membru PDL (ba chiar a declarat că nici nu doreşte să se înscrie), dar reacţia de respingere a PDL nu este una singulară. Nou-veniţii sunt în general absorbiţi cu dificultate într-un partid. Cel mai recent exemplu este cel al grupării Macovei-Preda-Voinescu, persoane cu o bună imagine publică, dar fără susţinere în PDL.
Recenta lor încercare de a impune un set de criterii bazate pe anticorupţie şi principii de dreapta a eşuat, negăsind suficienţi susţinători încât să fie transformată în moţiune la recenta Convenţie Naţională a PDL. Ceva mai înainte, fuziunea PD-PLD dusese la fricţiuni între cele două grupări, vechii pedişti fiind nemulţumiţi că pelediştii lui Theodor Stolojan erau mai apropiaţi de Traian Băsescu.
Situaţia nu este una specifică PDL, fiind întâlnită, de-a lungul timpului, şi în cadrul altor partide. PNL a fuzionat în 2002 cu ApR-ul lui Teodor Meleşcanu şi în 2003 cu UFD-ul lui Varujan Vosganian. În 2005, după alegerile din filiale, centrul încă mai încerca să pacifice diversele grupări interne care, în plan local, îşi meţinuseră coeziunea şi care cereau reprezentare proporţională în noile scheme de conducere.
AUTOR LAURA CIOBANU
SURSA www.evz.ro 

PROFITORII REVOLUTIEI

„Răul a fost făcut deja. S-a dat o lege pentru a cumpăra această masă de oameni. Nu poţi da înapoi acum“ – spunea recent George Costin, actualul şef al Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), sperând să descurajeze intenţia anunţată a premierului de a reteza vestitele privilegii ale revoluţionarilor. Dar Emil Boc are de ce da înapoi, văzând cum din visteria sleită a statului pleacă anual circa 80 de milioane de euro către revoluţionari. Doar răniţii şi urmaşii celor morţi ar urma să rămână în sarcina bugetului, spune premierul. Pe ceilalţi a încercat oricum să-i arunce undeva, în viitor, eşalonând prin OU din 2010 plata indemnizaţiilor prevăzute de Legea recunoştinţei pentru 2012, 2013 şi 2014, iar acum le-ar anula de tot.

Costin, el însuşi un discutabil revoluţionar, ar vrea să spună, lasă-ne, Boc, în durerea noastră de revoluţionari profitori cu indemnizaţii, terenuri, buticuri şi loc de veci şi caută-ţi în altă parte tăieri bugetare, la profesori, doctori, artişti. „Sunt mulţi care trăiesc numai cu acest venit“, argumentează Costin, arătând cu degetul, fără a fi în măsură s-o facă, spre autorii „răului“, spre cei care au dat legea, politicienii. Ei, revoluţionarii, dar numai vreo 20-30.000, aleşi bine din milioanele de oameni care au năvălit pe străzi în decembrie ´89, nu au făcut decât să se supună legii. Gluma s-a îngroşat odată cu dezvăluirile zilnice din presă privind matrapazlâcurile din lumea revoluţionarilor, care, în papuci, la închisoare sau chiar de partea represiunii, au certificate şi drepturi. Schimbând tonul, George Costin, în numele SSPR, dă un comunicat „revoluţionar“ din care nu lipsesc grandilocvenţa, insolenţa, ameninţarea făţişă şi agramatismele: „acţiune de intoxicare a opiniei publice şi de denigrare a revoluţionarilor din Decembrie 1989“, „campanie murdară“ care „s-ar datora implicării revoluţionarilor în eradicarea corupţiei din sistemul judiciar“, în fine, „cine seamănă vânt, culege furtună“.

Istoria afacerii cu certificatele de revoluţionar începe în 1990, când lui Ion Iliescu încă îi tremura cămaşa pentru scaunul prezidenţial în care urcase de curând. Nu ezită să apeleze la formaţiuni paramilitare, muncitori, mineri şi, de ce nu, revoluţionari. De cei din urmă se ocupă fidelul său consilier, Dan Iosif. Aşa apare Legea 42/1990, prin care erau răsplătiţi generos unii revoluţionari. Dacă până în acel moment cele câteva organizaţii de revoluţionari cereau vehement adevărul despre revoluţie, un lucru tare neplăcut lui Iliescu, prin lege li se dă o ţintă suculentă: să alcătuiască dosare pentru obţinerea drepturilor materiale.

Organizaţiile se pun pe treabă. Mai mult, încep să înflorească pretutindeni în ţară alte şi alte organizaţii, filiale ale organizaţiilor, cu un număr sporind vertiginos de revoluţionari înfometaţi, toţi uitând de „Adevărul despre revoluţie“, ceea ce Ion Iliescu chiar îşi dorise. Când CDR ajunge la putere, în 1996, premierul Victor Ciorbea restrânge drepturile acestei caste privilegiate, în ciuda ameninţărilor şi presiunilor conduse de Dan Iosif, numai că este lăsat descoperit de gestul teatral al preşedintelui Constantinescu dând mâna lui Dan Iosif, într-unul din corturile în care se făcea greva foamei pentru privilegii. În mandatul PSD din 2000-2004 este ticluită şi pusă în aplicare Legea 341, intitulată pompos „a recunoştinţei“, votată de parlamentarii tuturor partidelor politice. În esenţă, această lege lărgeşte calea abuzurilor, a inechităţilor, a posibilităţilor de fraudare, şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor materiale, de acum cu mult mai substanţiale. Pentru a-i cuprinde şi pe alţi amatori de privilegii, este inventată în lege categoria „luptători remarcaţi prin fapte deosebite“, lăsând în sarcina şefilor de organizaţie de a-şi da avizul cine a fost sau nu luptător cu merite deosebite.

Traficul de certificate, unele pentru preschimbare, altele pentru a fi obţinute, se face la lumina zilei, sub şefii de organizaţii, care pun mâna astfel pe o găină cu ouă de aur. Dacă mai adăugăm că legea include şi cumpărarea sediilor pe nimic, la fel ca la partidele politice, tuturor celorlalte binecuvântări li se adaugă şi perspectiva unor frumoase afaceri imobiliare. Deşi clamează demagogic eliminarea impostorilor, Legea 341 le sporeşte numărul şi rafinează procedurile de fraudare, totul sub oblăduirea SSPR şi a Comisiei Parlamentare a Revoluţiei, la conducerea cărora se succed tot oameni de încredere ai lui Iliescu. De altfel, Iliescu este validat ca revoluţionar de frunte, peste rând, de Comisia parlamentară prezidată de Sergiu Nicolaescu şi Emilian Cutean. Goana după certificate duce la aberaţii inimaginabile: se iau adeverinţe de la biserici, grădiniţe, fabrici de bere, cum că acolo X sau Y a desfăşurat „acţiuni de luptă“; se truchează fotografii, cu capete disproporţionat de mari lipite pe trupuri; un cutare şef de organizaţie îl promovează pe un ins ca revoluţionar, doar ca să poată să-şi recupereze de la acesta o datorie; naraţiunile din cererile revoluţionarilor petenţi sunt copiate din cărţi subvenţionate de SSPR, în fine, chiar şi descoperită, nicio persoană nu e condamnată pentru fals.

Cum procedura de pătrundere în casta profitorilor se arată a fi laborioasă, termenul de predare a actelor, prevăzut în lege la 6 luni, se amână de opt ori. Imprudent, Legea recunoştinţei a inclus şi un articol privind exmatricularea din rândul privilegiaţilor a celor descoperiţi colaboratori ai Securităţii, ceea ce, în guvernarea Năstase, când dosarele se aflau sub cheie, nu presupunea niciun risc. Când însă CNSAS a primit bună parte din arhiva de la SRI, revoluţionari numeroşi s-au găsit pe lista colaboratorilor şi chiar a ofiţerilor. Dar pierderea automată a calităţii de revoluţionar în cazul celor deconspiraţi nu se întâmplă. Practic, e necesar un vot al unei comisii speciale din cadrul SSPR; şi, oricum, „o bună parte dintre judecători sunt din acelaşi aluat cu informatorii. A fost un caz celebru cu un judecător care la noi era pe liste la informatori şi el dădea verdicte de necolaborare la foşti colegi ai lui, informatori“, relatează Mircea Dinescu, membru CNSAS.
Premierul Boc nu are de ce ezita: măcar raţiunile austerităţii, care l-au împins să taie tot soiul de indemnizaţii, îl pot motiva să amputeze în sfârşit această cangrenă.
AUTOR RODICA PALADE
SURSA : REVISTA 22 

CONGRESUL PDL SI DEMISIA PREMIERULUI

Am urmarit ca tot romanul interesat putin despre politica aplicata in Romania, congresul care a avut loc in fieful PDL-ului. Victoria lui Emil Boc, desi pentru multi era o simpla formalitate, pentru mine a fost o mare surpriza. Marii sforari ai partidului, la inceputul campaniei, erau in tabara Vasile Blaga, iar premierul era flancat de cele doua dame de vaza ale partidului Elena Udrea si Roberta Anastase. Era prea putin. Pana la congres Emil Boc a reusit sa echilibreze balanta atragand in tabara propie nume grele precum Gheorghe Flutur, Gheorghe Stefan, Ioan Oltean, Monica Macovei si aripa tanara a partidului. Bineinteles ajutorul primit de la Traian Basescu a avut un rol important. Multe voci afirma ca fara sprijinul lui Basescu, Boc ar fii pierdut, asa ca lupta a fost inegala, sau ca victoria este a lui Traian Basescu nu a lui Emil Boc. Teorii gresite.

Emil Boc cand s-a vazut pus cu spatele la zid de greii partidului a cerut un sprijin de la personajul caruia toata cariera politica i-a fost fidel, si la primit. Un presedinte de partid, nu castiga alegerile datorita unei motiuni depuse, sau a unui discurs rostit care incinge sala. Un politician castiga un partid, tragand sfori si formand aliante, asa a procedat si Vasile Blaga, asa a ajuns Ponta presedinte la PSD. Niciodata nu l-ar fi batut la vot pe Cristian Diaconescu, poate nici pe Geoana daca sforile nu era trase de papusarii partidului. Nu are rost sa mai amintim de procedurile urmate de Crin Antonescu pentru a-si asigura presedentia PNL-ului la ultimul mandat. Vorba lui Mitica Dragomir rostita la alegerile FRF : '' votati dupa cum va sugereaza constinta, dar aveti grija la lectiile primite de acasa, sa nu tradati!''. In acest gen mi se par mie si alegerile unui partid.

Vasile Blaga, afirma la congres ca decizia cea mai importanta in partid este aceea de a nu se lua nici o decizie. Inteleg ca Boc era ocupat cu tara la Palatul Victoria, dar domnia lui unde a fost? Din cate stiu pe vremea cand nu se luau decizii in partid, era prim-secretar general. Functie echivalenta cu al doilea personaj dintr-un partid politic. In concluzie nici el nu lua nici o decizie in partid.

Dupa victoria premierului in fruntea partidului a aparut o noua isterie. Cand demisioneaza Emil Boc?!! Nu inteleg de ce trebuie sa demisioneze Emil Boc, si de ce sa fie inlocuit cu un tehnocrat, care nu se stie, daca va reusi sa formeze o majoritate parlamentara, fie ea si foarte fragila. Pana la alegeri, curentul in partid era ca Boc e bun de premier dar nu e bun de presedinte de partid. Acum dupa rezultat, e excelent pentru partid dar nu mai este bun de premier si trebuie adus un tehnocrat. Poate nu ma duce minte pe mine cum trebuie, dar demisia lui Emil Boc din fruntea guvernului nu are nici o logica. Pana la urma cu toate gafele, rateurile si cu comunicarea proasta, Emil Boc a reusit sa treaca aceasta tara prin criza economica. A suportat toate criticile, injuraturile, pentru a tine Romania pe linia de plutire, acum cand trebuie sa se vada efectul economic al masurilor nu trebuie inlaturat, mai mult trebuie incurajat sa-si duca planul pana la capat.

Daca Emil Boc demisioneaza, partidul nu are nici o sansa la alegerile parlamentare. Populatia va ramane cu ideia intiparita ca Emil Boc in fruntea guvernului este ''bau-baul cu coasa-n mana''. Nu vor creste in sondaje asa cum cred marii nostri analisti politici. Emil Boc trebuie sa ajunga cu partidul in functia de premier in 2012. Maurile luate trebuie sa-si faca efectul in buzunarul votantului. Votantul va arunca un ochi in buzunar apoi in fruntea guvernului pentru a pune stampila. Eu nu cred in votanti de drepta si votanti de stanga. Prea putini romani, voteaza dupa ideologii si doctrine. Majoritatea voteaza dupa ce simte in buzunar si de unde au venit banii. Un alt atu important pentru ramanerea lui Boc in fruntea guvernului o reprezinta stabilitatea politica. Daca Boc demisioneaza incepe balciul si iar stam saptamani bune fara guvern in functie, si iar ne bate Europa obrazul.

EVZ: SEBASTIAN LAZAROIU DESPRE PDL

Cu Emil Boc reconfirmat preşedinte al partidului, PDL va avea de acum înainte, în faţa electoratului, un mesaj de dreapta mai puternic sau mai diluat? Realegerea lui Boc în fruntea PDL e un semnal că partidul nu se dezice de măsurile luate de guvern în 2009 şi 2010 care pot face posibilă relansarea economică din următorii ani. Şi sunt în esenţă măsuri de dreapta. Dar orientarea de dreapta a partidului trebuie demonstrată şi de viitoarele acţiuni ale guvernului, şi de sprijinul partidului pentru acestea. Teama mea este că partidul, odată ce se apropie alegerile, va aluneca spre acţiuni specifice stângii.

Credeţi că Emil Boc va rămâne premier?
Raţiunea ar trebui să-l îndemne să lase locul unui tehnocrat. E o decizie pe care trebuie să o ia împreună cu partidul. Eu cred că ar fi şi în beneficiul partidului. Dar nu ştiu cum arată analiza lor. Ce pun ei mai mult în balanţă. Un tehnocrat apropiat de PDL poate să întărească identitatea de dreapta a partidului. Schimbarea în sine a premierului, împreună cu o mică remaniere, în mod normal duce la recredibilizarea actului de guvernare, acum puternic erodat de măsurile nepopulare luate. Recredibilizarea guvernului poate să se reflecte destul de repede şi în recredibilizarea partidului.

După anunţarea rezultatelor, Vasile Blaga a dat asigurări că PDL nu se va rupe. Dincolo de declaraţii, credeţi că este real pericolul scindării?
Nu pleacă nimeni din partid din cauza rezultatelor Convenţiei. Partidul e încă la guvernare. Despre cantitatea de frustrare generată de aceste alegeri interne merită însă să vorbim. În general, alegerile au învinşi şi învingători şi eliberează pe lângă entuziasmul celor victorioşi şi frustrarea celor învinşi.

Matematica frustrării are însă paradoxurile ei. Proporţionalismul diminuează frustrarea învinsului pentru că atribuie funcţii şi taberei care a pierdut. Prin negocieri cu învingătorii, evident. În cazul nostru mi-e teamă că, de fapt, alocarea unor funcţii taberei lui Blaga a crescut cantitatea de frustrare, nu s-a diminuat. Să mă explic. Treimea care l-a votat pe Blaga cred că e destul de amărâtă că favoritul lor a pierdut. Nu cred că îi încântă prea tare cele câteva funcţii obţinute. Lor însă li se adaugă măcar alţi 10-15% din tabăra lui Boc care, deşi l-au susţinut pe acesta, s-au văzut cedând funcţiile în favoarea învinsului. Dacă se merge pe principiul "câştigătorul ia tot", doar o treime ar fi fost frustraţi. Prin negociere acum sunt mai mulţi. Chiar şi aşa partidul nu se va scinda. Dar frustrarea demobilizează.

În ce măsură este vorba despre o victorie a lui Emil Boc sau despre o înfrângere a lui Vasile Blaga ceea ce s-a întâmplat la Congres? Boc a câştigat pentru că a avut sprijinul direct al lui Traian Băsescu. Chiar şi în ultima clipă preşedintele ţării, prin discursul de la Convenţie, i-a dat lui Boc infuzia de emoţie care îi lipsea acestuia şi pe care Blaga o avea din plin. Boc însă a avut un discurs mult mai bun decât în ultima perioadă. Blaga - o prezentare sub aşteptări. Cred că asta a accentuat diferenţa. Boc ar fi câştigat oricum cu sprijinul lui Traian Băsescu, dar diferenţa de scor ar fi fost mai mică.
Vasile Blaga mai are viitor politic în PDL?
Doar dacă partidul pierde alegerile din 2012. Din această cauză ar fi fost de preferat principiul "câştigătorul ia tot". Adică manetele conducerii politice să fie în mâna susţinătorilor lui Boc. Era o garanţie că nimeni nu are alt interes decât câştigarea alegerilor din 2012. Împărţind puterea cu cei care ştiu că îşi pot lua revanşa peste doi ani rişti să mergi cu frâna de mână trasă. Partidul are un parcurs foarte greu şi ambiţios de aici înainte. Şi are nevoie de o forţă de propulsie uriaşă pentru a-şi reveni.

În una dintre ultimele dumneavoastră analize politice, vorbeaţi despre şase alegeri dificile pe care congresul PDL trebuie să le facă. Credeţi că PDL a tranşat respectivele dileme?
Unele da, altele nu. Traian Băsescu a dat emoţia de care avea nevoie Emil Boc, în calitatea de învingător. Decizia de a-l alege nu a mai fost pur raţională. "Tehnocrat versus politician" urmează să vedem în perioada imediat următoare. Din păcate, alegerile nu au avut o dimensiune externă. Au fost mai mult pentru remobilizarea activului de partid.

Cred că mulţi simpatizanţi PDL sunt dezamăgiţi de absenţa unor figuri noi la vârf. Încă nu ştim dacă echipa actuală va reuşi să producă mai multe idei decât organizare. O să vedem asta.

În fine, partidul a preferat negocierea cu învinsul de teama unor derapaje în parlament (o falsă temere, după părerea mea) şi a lăsat impresia unora că în partid e mai avantajos să pierzi alegerile decât să le câştigi. Greu de înţeles cum partidul îl preferă pe Frunzaverde ca prim-vice, care iniţial a vrut să candideze singur după care s-a ascuns în spatele lui Blaga, şi îl respinge pe Paleologu care măcar a avut curajul să candideze pe cont propriu. Asta e. Partidul recompensează experienţa, nu curajul.

Legaţi în vreun fel şansele de apariţie şi reuşită ale unei noi platforme politice de tip "Albă ca Zăpada" de rezultatul alegerilor din PDL?
Recunosc că aş fi vrut să văd mai multe figuri de oameni tineri în conducerea partidului. Evident nu tineri şi atât. Tineri care au dovedit că pot face şi politică, şi guvernare. Care au arătat performanţa. Sunt surprins că oameni precum Funeriu, Turcan, Voinescu, Macovei, chiar Paleologu nu au prins funcţii mai înalte.

Greul pentru PDL abia de acum începe. Nu ştie nimeni acum dacă reuşeşte să crească previzibil în sondaje şi să remobilizeze energiile de dreapta pierdute. O platformă nouă cred că este inevitabilă. Chiar dacă ea nu se va angaja direct in competitia electorala.
SURSA www.evz.ro

EVZ: INTERVIU CU EMIL BOC

Ştirea zilei este legată de negocierile cu Fondul Monetar Internaţional (FMI). Care sunt termenii înţelegerii cu FMI? Câte companii vor fi restructurate?  

Cea mai importantă concluzie a discuţiilor cu FMI este că România are toate şansele să iasă din recesiune, ca prim pas spre ieşirea din criză. Reformele pe care le-am promovat şi-au dovedit corectitudinea. De aici am plecat în discuţiile cu FMI şi am încercat să găsim cea mai bună modalitate de a grăbi redresarea economică, prin accelerarea reformelor.

Nu mi-aţi răspuns la întrebare: câte companii vor fi restructurate? Dacă economia românească merge aşa de bine, de ce trebuie daţi afară oameni de la companiile de stat?
Trebuie înţeles faptul că redresarea economică nu se poate face cu găuri negre la stat. Trebuie să ieşim din logica statului care oferă un loc călduţ de muncă, indiferent dacă se munceşte sau nu. Că statul finanţează lipsa de performanţă. Nu statul plăteşte lipsa de performanţă, ci românii care din munca lor plătesc taxe şi impozite. Statul de stânga care a finanţat găurile negre la nivelul regiilor şi companiilor şi care aproape a pus România pe butuci nu mai poate continua.

E nevoie de un stat performant care să sprijine mediul privat, nu să fie o piatră de moară. Deci, da, trebuie să restructurăm companiile de stat. Deja la CFR aceste restructurări au început şi vor urma şi alte companii. Nu am luat însă aceste decizii uşor. Am discutat pe fiecare caz în parte cu reprezentanţii FMI şi, acolo unde am considerat că respectivele companii îşi pot reveni, ne-am susţinut punctul de vedere. Dar acolo unde restructurările trebuie făcute, ele vor avea loc.

Ne puteţi da un exemplu din care să reiasă clar succesul unei măsuri de reformă luate de către dumneavoastră?
Partea mai grea a trecut. Continuarea reformelor este necesară pentru a grăbi redresarea economică. Am moştenit o Românie de stânga, căreia politicienii i-au fluturat prin faţă ajutorul social ca soluţie la toate problemele. Prin reformele pe care le-am făcut, am creat fundaţia pentru o Românie de dreapta. Şi vă dau exemplul Codului Muncii. Nu este o întâmplare că, în primele zile de la intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii, 78.000 de locuri de muncă au ieşit din zona economiei subterane. Asta înseamnă că 78.000 de români au ieşit din "sclavagism", căci asta este munca la negru, şi au intrat în sistemul contribuţiilor sociale.

România de stânga a ascuns 20 de ani gunoiul sub preş şi a lăsat munca la negru să înflorească, pentru a nu fi deranjat sistemul ajutorului de la stat. A sosit timpul să curăţăm mizeria de sub preş. Asta înseamnă să continuăm măsurile de reformă. Reformele, aşa grele cum sunt, le oferă oamenilor o perspectivă. O speranţă că pot să îşi găsească un loc de muncă, nu să trăiască din ajutorul social. Şomajul este în scădere şi, lună de lună, apar noi locuri de muncă. În România de dreapta numai cine nu vrea nu va avea unde să muncească.

Mediul privat a avut de suferit mult în urma restrângerii activităţii economice cauzate de recesiune. Pentru oamenii de afaceri există un mesaj din partea dumneavoastră?
Prin reforme, am lăsat companiile private să respire şi le-am asigurat un mediu sănătos pentru a se dezvolta. Sunt semne din piaţă, de la bănci, că treptat se produce o relansare a creditării. Asta înseamnă că patronii, companiile private încep să profite de pe urma măsurilor de reformă.

Şi totuşi, ce le spuneţi românilor din companiile de stat care şi-ar putea pierde locurile de muncă?Le spun că îşi vor putea găsi alte locuri de muncă. Era o chestiune de timp până când aceste companii ar fi fost restructurate. Important este să creezi noi locuri de muncă, nu să conservi locurile de muncă în companiile de stat neperformante. Şomajul este în scădere şi, lună de lună, apar noi locuri de muncă. În România de dreapta, numai cine nu va dori nu îşi va găsi un loc de muncă.

Mai sunt câteva zile până vor veni datele oficiale ale Institutului Naţional de Statistică privind creşterea economică pe primul trimestru din 2011. Mai devreme spuneaţi că preconizaţi un raport pozitiv…
Sper ca datele Institutului Naţional de Statistică să fie încurajatoare, să confirme creş terea economică din ultimele luni şi prognozele pentru a putea spune ceea ce ne dorim cu toţi să auzim: România a ieşit oficial din recesiune şi intră pe creştere economică. Astfel, în 2011 vom putea avea o creştere economică de 1,1 la sută, iar în 2012 România va avea o creştere economică şi mai mare, de 3,5 la sută.

Aceste evoluţii vor reprezenta dovada cea mai bună că PDL a pus România pe drumul drept. De aceea şi spun că PDL poate şi trebuie să conducă în continuare România şi după 2012. Pentru că vom ieşi din recesiune şi vom învinge criza economică, iar România trebuie condusă de învingători, nu de o stângă iresponsabilă care nu ştie decât să critice, fără a avea nicio soluţie.

Totuşi, când vor simţi românii creşterea economică în buzunarele proprii?
Nu vreau să cădem în capcana populismului, aşa cum au făcut atâtea alte guverne în trecut. Nu putem oferi creşteri de salarii, pensii şi alte prestaţii sociale fără o bază în economia reală. Salariile vor creşte odată cu creşterea economică. Dacă lucrurile merg pe traseul actual, la sfârşitul lui 2011, începutul lui 2012, bugetarii vor recupera scăderile salariale din vara lui 2010.

Este de ajuns că în România USL promite creşteri de salarii pe hârtie, cu 50%. PDL trebuie să fie partidul care va creşte salariile românilor în mod real, nu pe hârtie, astfel încât ei să simtă acest lucru pe termen lung, nu pe câteva luni.
Unele voci vorbesc despre o separare a guvernului de partid, pentru ca partidul să nu fie afectat de costurile guvernării.
PDL a susţinut guvernul şi a acceptat toate pasivele măsurilor de austeritate. Ar fi o greşeală ca PDL să nu îşi asume în continuare guvernarea, când România se redresează economic. Nu trebuie să facem jocurile USL care îşi doreşte un PDL cât mai distanţat de mesajul de re formă al preşedintelui şi cât mai divizat în interior. PDL va câştiga alegerile din 2012 cu un mesaj de dreapta şi promovând o Românie de dreapta. În ultimul an, cel mai puternic mesaj de dreapta al PDL a fost guvernarea. Şi aşa trebuie să rămână….

Sondajele de opinie prezintă însă o altă realitate…
PDL nu a condus niciodată cu ochii la sondaje. Şi acesta a fost şi secretul victoriilor electorale. Am arătat ro mânilor că suntem capabili să luăm deciziile bune pentru ţară, nu bune pentru scorurile din sondaje. Sondajele se schimbă de la o lună la alta. Sunt sigur că, în urma redresării economice, PDL va creşte electoral. De altfel, chiar sondajele USL dau PDL în creştere şi USL în scădere.   
De unde va veni creşterea în sondaje a PDL?
Există foarte mulţi români de dreapta, care sprijină reformele fără însă a sprijini, momentan, PDL. Îi vom atrage pe aceşti români de partea noastră, pe măsură ce reformele îşi vor face simţit efectul. Mai mult, o mare parte din electoratul de dreapta al PNL a fost dezamăgit de faptul că Crin Antonescu şi-a vândut partidul pentru o presupusă susţinere politică la următoarele a legeri prezidenţiale de la PSD şi mai ales de la Antenele lui Voiculescu. PNL este acum un partid de stânga, într-o alianţă de stânga fără soluţii. Foştii votanţi de dreapta ai PNL nu se mai regăsesc într-un mesaj de stânga şi sunt pregătiţi să sprijine o agendă de dreapta.

Ieri aţi fost în rândurile organizaţiei PDL Bucureşti. Cum vi se pare strategia USL pe Legea Capitalei?
Vreau să spun că Alianţa Socialistă a luat o mare ţeapă pariind pe un discurs negativ. Singura strategie a politicienilor din USL este să folosească politica fricii. Aşa au încercat şi la Bucureşti. Au deschis corturi în fiecare intersecţie pentru a ataca PDL fără a spune niciun cuvânt despre ce propun. Astăzi corturile USL au dispărut pentru că bucureştenii s-au săturat de politica fricii, de politica lui "apără Bucureştiul de Elena Udrea" şi vor o politica lui "munceşte pentru Bu cureşti".

Alegerile din interiorul PDL sunt doar peste câteva zile. Veţi câştiga un nou mandat?
Sunt sigur că voi câştiga pe 14 mai. Voi câştiga competiţia din PDL, pentru că proiectul "România dreaptă. România puternică" poate aduce victoria partidului la alegerile din 2012. PDL este în faţa unei şanse unice. Timp de 2 ani de zile, ne-am asumat reforme dificile care au schim bat România şi au repus-o pe o fundaţie solidă. Ce era mai greu a trecut. PDL va merge înainte fără ezitare pentru a construi o România de dreapta, o Românie puternică.

Îl respect pe Vasile Blaga şi pe toţi ceilalţi colegi care îi susţin moţiunea. Eu cred însă că PDL trebuie să aibă în fruntea sa un învingător. Ca şi candidat al PDL, am câştigat de două ori Primăria Cluj- Napoca. Ca preşedinte al PDL, am câştigat toate alegerile de când ocup această funcţie. PDL are nevoie de o conducere formată din învingători. Eu sunt un învingător, iar cei care mă susţin sunt de a semenea oameni care au câştigat alegerile în organizaţiile lor.
SURSA www.evz.ro