sâmbătă, 1 octombrie 2011

TRIBUL POALELOR IN CAP

Este diva de România singura vinovată pentru impasul identitar? Fără îndoială că nu. Presa trebuie convocată la rândul ei pentru explicaţii şi scuze.
E o glumă acră şi totodată o bună schiţă de portret naţional. O ştiţi, desigur. Un român în pijama îşi scarpină convexităţile şi fumează pe balcon, într-un bloc scorojit, la margine de oraş. La un moment dat, pe câmp, la vreo doi kilometri de bloc, un mic avion utilitar se prăbuşeşte peste un şopron. Bărbatul aruncă mucul de ţigară în capul cui se nimereşte, scuipă peste balcon şi mormăie blazat: „Ţară de doi lei, atentate de doi lei". Dincolo de cinismul poantei stau câteva lucruri care nu mai curentează pe nimeni de-un car de ani: apetenţa pentru derizoriu, dizolvarea criteriilor şi atrofierea exigenţei. Standardele cad sub tocătorul tabloid. Permisivitatea absolută, visul nutrit decenii la rând de români, se transformă din ideal în bumerang. Adrian Georgescu, prieten şi coleg de rubrică în „Adevărul", mi-a şoptit acum două luni că sloganul care ni s-ar potrivi cu adevărat, fără frunză şi tăieri de panglici, este „România doare". Nu-mi place să-i spun că are dreptate, însă are.

Una dintre expresiile derizoriului - mediatic, de data asta - este relativizarea cuvântului „divă", plasarea lui în preajma unor persoane care au dovedit repetat că nu se pot ridica la înălţimea lui. Aluzia la divinitate care palpită înăuntrul acestui cuvânt pare să se fi pierdut. Diva din România tranziţiei acoperă un gol de imaginaţie şi o lene crâncenă a gândirii. Vorbele rostogolite despre divele, divuliţele şi divetele carpatine sunt un balet stângaci pe covorul minimei rezistenţei. Dacă în alte timpuri şi locuri diva impresiona prin har, nobleţe şi serenitate, acum criteriile de legitimare provin mai degrabă din atlasul anatomic. Diva e omologată de public şi de presă dacă arată bine. În plus, ea trebuie să ştie să rateze toate ocaziile în care tăcerea i-ar fi adus foloase. Cu musculatura mereu încălzită, atentă la cel mai mic zgomot perturbator, diva noastră de uz intern pare gata în orice secundă să-şi înfigă mâna în şold şi să-şi pună poalele în cap. Indiferent cum o cheamă, ascunde un retevei în fiecare cuvânt şi o suliţă în fiecare privire. Secretă otrăvuri cu termen de garanţie nelimitat şi trăieşte în captivitatea unui nonsens: se răsfaţă sub reflectoarele notorietăţii, dar îşi doreşte, uneori ipocrit, discreţia care-i încojoară pe anonimi.

Este însă diva de România singura vinovată pentru impasul identitar? Fără îndoială că nu. Presa trebuie convocată la rândul ei pentru explicaţii şi scuze, deşi va refuza să se prezinte, la adăpostul alibiului comod şi imbecilizant al formulei „asta vrea publicul". Iar asta din două motive. Primul este sârguinţa scribilor tabloizi de-a torpila acalmia din viaţa divelor prin fabricarea de scandaluri. Ţin minte o emisiune TV de acum trei-patru ani în care un martor mincinos a povestit cum Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu montaseră nici mai mult, nici mai puţin decât o bătaie cu maioneză într-un hol de instituţie. Al doilea motiv este reflexul mahalagesc pe care presa de rigolă l-a dezvoltat la simpla pomenire a unui nume sau altul. Italienii, nici pe departe cei mai manieraţi cetăţeni ai lumii, au ajuns să le alinte pe dive spunându-le „La Callas", „La Cardinale" sau „La Loren", într-o expresie care adăuga iubirii şi respectului un strop de veneraţie. Prin contrast, flaşnetele cancaniere din România au optat pentru ţăţismul abrupt, pentru apelative pe care le poţi auzi din gura unei precupeţe, dar n-ai voie să le observi la un ziarist sau la un om de televiziune. Când te recomanzi ziarist şi scrii „Columbeanca", „Zăvoranca", „Bădeasca", „Prodanca", „Răduleasca", „Moculeasca" şi „Bahmuţeanca", înseamnă că nu numai atentatele văzute de fumătorul din balcon sunt de doi lei. Iar tribul poalelor în cap de care îţi baţi joc te include fără să-ţi dai seama.
AUTOR RADU PARASCHIVESCU
SURSA ADEVARUL 

Niciun comentariu: