Despre revoluţia de la Timişoara (3 zile – 16, 17, 18 decembrie), Agamben afirma că „pentru prima dată în istoria omenirii revoluţionarii ucişi şi arşi au fost exhumaţi şi torturaţi pentru a simula în faţa camerelor video genocidul ce legitima noul regim” (2), în ciuda faptului că mulţi şi-au dat seama de falsificarea mediatică, însă nu şi de cea politică. Totuşi imaginile prezentate în sistemul mediatic global au acreditat ideea unui adevăr inexistent: lupta Noului Regim cu cel vechi prin faptul că acei oameni ucişi ar fi fost victimele fostului regim comunist.
Uciderea românilor în decembrie 1989, nu a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de incertitudine, laşitate, trădare, iluzionism politic. Incertitudine a loialiştilor lui Ceauşescu încotro se îndreaptă, de aici şi o serie de ordine contradictorii din partea militarilor şi, implicit, de victime gratuite. Laşitate a Revoluţionarilor (de pe la TVR) de a admite un adevăr social-politic inexistent, şi anume, că nu existase nicio luptă reală între Noul şi Vechiul Regim ci doar una mimată pe ecrane. Trădare a societăţii româneşti de către reprezentanţii Noului şi Vechiului Regim.
Iluzia că prin tortură şi carbonizare acei oameni, deveniţi imagini mediatice controversate, nu mai pot fi identificaţi de către rudele lor şi legitimează astfel triumful Adevărului asupra Minciunii. În realitate a fost un triumf al Minciunii asupra Adevărului, ceea ce a făcut imposibilă o viaţă social-politică şi economică sănătoasă pentru românii de după 1989. În mod paradoxal oamenii ucişi şi arşi, ulterior torturaţi pentru a legitima „prezenţa teroriştilor” şi a existenţei politice a Noului Regim, nu legitimează actuala viaţă social-politică a românilor ci o subminează. Aşadar nu legitimare a noului regim, cum spune Agamben, ci subminare a societăţii româneşti şi a regimurilor politice de după 1989, ale căror temelii nu se (mai) pot susţine prin minciuni. Aceste crime s-au întors şi se întorc împotriva celor care au profitat de pe urma lor, împotriva noilor guvernanţi social-democraţi, dar şi al revoluţionarilor „de dreapta”, al anticomuniştilor. Subminare a poziţiilor pe care le ocupă (încă) în societatea românească, devenită tot prin imperturbabila activitate de manipulare a celor două grupări un spectacol trist şi ieftin.
Această PseudoRomânie, care nu şi-a putut întemeia existenţa pe Minciuna Politică din 1989, îşi găseşte astăzi sfârşitul prin dezautorizarea poziţiilor ideologice „de dreapta” şi „de stânga” ale unei intelectualităţi româneşti subdezvoltate şi destul de limitate în gândire şi prin imposibilitatea formării (încă) a unei identităţi social-politice şi economice sănătoase.
Comuniştiişi anticomuniştii români de după 1990 sunt ultimele rămăşiţe intelectuale şi politice ale unui perfid stalinism în gândire. Actualul regim social-politic (1990-prezent) este expresia acestui stalinism „de stânga şi de dreapta” împreună cu reperele lor intelectuale cu tot...
Agamben conchidea, referindu-se la prezenţa televiziunii în societatea de azi: „Timişoara este, în acest sens, Auschwitzul epocii spectacolului, şi în acelaşi mod în care s-a spus că după Auschwitz este imposibil să scrii şi să gândeşti ca înainte de el, după Timişoara nu va mai fi posibil să privim televiziunea în acelaşi mod”(3).
Spre deosebire de occidentali care au o relaţie de adevăr cu vizibilul sau cel puţin consideră că ceea ce se vede ca evident este şi adevărat; relaţie întemeiată de o întregă cultură umanistă modernă şi occidentală, românii de după 1945, românii din societatea spectacolului (stalinist) au trăit într-o relaţie de duplicitate şi de autoapărare cu vizibilul, mai ales din cauza prezenţei unui stalinism social-politic în toate activităţile cotidiene româneşti. Astfel că a fost posibil ca pe străzi să fie adulat regimul şi conducătorul iubit, iar acasă, poate chiar în faţa televizorului, să fie înjuraţi şi contestaţi (regimul şi liderii lui!). Românii în duplicitatea lor „protectoare” nu au crezut niciodată că ceea ce văd la televizor şi în societate, inclusiv în 1989, este... Adevărul, iar regimul ceauşist şi cel de după el niciodată nu îşi făcuse iluzii ca acele aclamaţii şi manifestări de iubire erau adevărate. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica între societate şi stat. Duplicitatea în gândire şi în acţiune este o „temă” a Orientului, pe care masa intelectuală din Occident nu a înţeles-o. Totuşi acest mod de gândire duplicitară, parţial autoapărare faţă de pervertiri sufleteşti, morale şi asupra spiritului, parţial refuz al Sistemului o întâlnim şi la iluştri gânditori germani moderni, central-europeni, destul de distanţaţi ca mod de a gândi de filosofiile Occidentului. Ceea ce se vede este Real doar pentru Occident...
Pentru că istoria, ca domeniu al cunoaşterii, vorbeşte limbajul acţiunilor şi al faptelor, puterea-cunoaştere încearcă monopolul pe discursul despre ele şi controlul politic al discursului istoriografic. Este doar o iluzie că un anume regim politic ar putea deţine un control total asupra discursului istoriografic, deşi nu este deloc o iluzie că respectivul regim nu încearcă acest lucru.
Ceea ce este esenţial din punct de vedere epistemologic în tot acest discurs istoriografic modern nu este altceva decât o diversitate de condiţii şi de posibilităţi prin care istoriile s-ar putea întemeia, iar faptul că există mai multe domenii de analiză istoriografică (o filosofie analitică a istoriei, teorii ale istoriei, hermeneutici şi semantici istorice, istoriografii şi metaistorii etc.) nu poate decât să ne bucure. Nu există MODEL sau METODA cu FUNCŢIE UNICA în scrierea istoriilor, iar deschiderea spre diferenţe, nuanţe, noi tehnici de analiză, spre puncte de vedere neaşteptate este o atitudine vitală pentru orice istoric, cercetător.
Scrierea istoriei nu a fost un loc al metodelor decupate din alte ştiinţe şi aplicate pe conţinuturi istorice, nu a fost nici preluarea unor modele din avangarda filosofiilor sau a curentelor intelectuale, ci un raport inclasabil între acestea şi cunoaşterile din trecut.
SURSA www.historia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu