CAT DE GREU EXPLODEAZA MAMALIGA ROMANEASCA

Pentru a face mămăliga să explodeze, dacă nu total, atunci măcar parţial – la Timişoara şi, mai ales, la Bucureşti, regizorii Loviturii de stat din decembrie 1989 au pus la bătaie, printre altele, o uriaşă  manipulare mediatică.

Adevărul Holding a lansat la Bookfest volumul „România 1989. Autopsia unei revoluţii eşuate, scris de  Malgosha Gago şi Willy Golbérine. Jurnalişti străini fiind, cei doi îşi pot permite, spre deosebire de jurnaliştii români, să ia drept premisă a cărţii lor adevărul: mămăliga românească nu explodează sau, mai precis, explodează cu greu. Pentru a face mămăliga să explodeze, dacă nu total, atunci măcar parţial - la Timişoara şi, mai ales, la Bucureşti, regizorii Loviturii de stat din decembrie 1989 au pus la bătaie, printre altele, o uriaşă  manipulare mediatică. „Niciodată o revoluţie nu a fost atât de filmată, fotografiată, descrisă. Niciodată informaţia nu a fost atât de manipulată. Înainte, în timpul ei şi după!" Aşezate în fruntea capitolului 8 al cărţii, aceste rânduri dau seamă de teza de la care au plecat cei doi jurnalişti străini în investigaţia lor. Afirmaţia nu e nouă. Din ianuarie 1990 până acum, presa occidentală n-a contenit a recunoaşte, furibundă, că a fost trasă pe sfoară în privinţa Revoluţiei române. Malgosha Gago şi Willy Golbérine nu se mulţumesc să treacă în revistă, sarcastici, aşa-zisele ştiri despre „măcelul de la Timişoara", lansate de radiourile şi agenţiile de presă occidentale fără o minimă verificare a surselor (un student stomatolog grec, un cetăţean austriac care nu există, o voce anonimă care se va dovedi ulterior că n-a vorbit de la Timişoara). Ei ne dezvăluie şi scopul grosolanei manipulări.

Regizorii Loviturii de stat ştiau că presa română n-are cum să dea amănunte despre ceea ce se întâmpla la Timişoara. O lege de care ar trebui să ţină cont chiar şi politicienii noştri de azi e următoarea:  acolo unde se tace în legătură cu un eveniment grav, se ivesc şi înfloresc rapid atât zvonurile subversive, cât şi ştirile false. Începând cu 17 decembrie 1989, românii ştiu că la Timişoara se întâmplă ceva ieşit din comun. Dacă ar fi existat la noi  o presă liberă, ţara ar fi fost invadată de o maree de informaţii de la Timişoara. Cum însă presa română nu suflă un cuvânt despre situaţia de la Timişoara, opinia noastră publică se îndreaptă spre presa liberă din Occident, citată copios de Europa liberă şi Vocea Americii. Presa liberă beneficiază în decembrie 1989 de o încredere totală din partea românilor.

Dacă s-ar petrece azi evenimente în genul celor de la Timişoara, românii, vaccinaţi în materie de presă liberă, ar trece informaţiile din această presă prin filtrul criticii. Atunci, însă, în decembrie 1989, orice instituţie de presă de dincolo de hotare, inclusiv posturile Europa liberă şi Vocea Americii, create şi finanţate de CIA în scopuri precise, beneficia de certificatul de purtătoare de Adevăr. Pe fondul unor măsuri de reprimare dictate de Ceauşescu, presei occidentale i s-a livrat din România (inaccesibilă ziariştilor străini) fel de fel de fantasmagorii. Presa occidentală, neputincioasă să le verifice la faţa locului, le-a pus în circulaţie, încredinţată că sunt adevărate. Prin intermediul Vocii Americii, Europei libere, dar şi a telefoanelor primite din Vest de la cetăţeni care citeau ziarele şi urmăreau televiziunile occidentale, românii au fost convinşi că la Timişoara, mai întâi şi la Bucureşti mai apoi, au avut loc măceluri de proporţii, cu mii de morţi zăcând pe stradă, cu gravide spintecate cu baioneta, cu copii nevinovaţi mitraliaţi de pe TAB-uri. N-a fost prea uşor ca, de la convingere, să se treacă la fapte. Până la urmă însă, cu eforturi uriaşe din partea regizorilor, mămăliga a explodat.
PS. M-am amuzat copios anul trecut când, în contextul nemulţumirilor provocate de tăierile de pensii şi salarii, politicienii din Opoziţie şi televiziunile mogulilor trăncăneau despre scânteia care va scoate milioane de oameni în stradă pentru a răsturna Puterea. Ştiam că mămăliga românească nu explodează. Fără să fi citit cartea scrisă de Malgosha Gago şi Willy Golbérine!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL

REVOLUTIA DE LA TIMISOARA : EXEMPLU DE FALSIFICARE MEDIATICA SI POLITICA

Despre revoluţia de la Timişoara (3 zile – 16, 17, 18 decembrie), Agamben afirma că „pentru prima dată în istoria omenirii revoluţionarii ucişi şi arşi au fost exhumaţi şi torturaţi pentru a simula în faţa camerelor video genocidul ce legitima noul regim” (2), în ciuda faptului că mulţi şi-au dat seama de falsificarea mediatică, însă nu şi de cea politică. Totuşi imaginile prezentate în sistemul mediatic global au acreditat ideea unui adevăr inexistent: lupta Noului Regim cu cel vechi prin faptul că acei oameni ucişi ar fi fost victimele fostului regim comunist.

Uciderea românilor în decembrie 1989, nu a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de incertitudine, laşitate, trădare, iluzionism politic. Incertitudine a loialiştilor lui Ceauşescu încotro se îndreaptă, de aici şi o serie de ordine contradictorii din partea militarilor şi, implicit, de victime gratuite. Laşitate a Revoluţionarilor (de pe la TVR) de a admite un adevăr social-politic inexistent, şi anume, că nu existase nicio luptă reală între Noul şi Vechiul Regim ci doar una mimată pe ecrane. Trădare a societăţii româneşti de către reprezentanţii Noului şi Vechiului Regim.

Iluzia că prin tortură şi carbonizare acei oameni, deveniţi imagini mediatice controversate, nu mai pot fi identificaţi de către rudele lor şi legitimează astfel triumful Adevărului asupra Minciunii. În realitate a fost un triumf al Minciunii asupra Adevărului, ceea ce a făcut imposibilă o viaţă social-politică şi economică sănătoasă pentru românii de după 1989. În mod paradoxal oamenii ucişi şi arşi, ulterior torturaţi pentru a legitima „prezenţa teroriştilor” şi a existenţei politice a Noului Regim, nu legitimează actuala viaţă social-politică a românilor ci o subminează. Aşadar nu legitimare a noului regim, cum spune Agamben, ci subminare a societăţii româneşti şi a regimurilor politice de după 1989, ale căror temelii nu se (mai) pot susţine prin minciuni. Aceste crime s-au întors şi se întorc împotriva celor care au profitat de pe urma lor, împotriva noilor guvernanţi social-democraţi, dar şi al revoluţionarilor „de dreapta”, al anticomuniştilor. Subminare a poziţiilor pe care le ocupă (încă) în societatea românească, devenită tot prin imperturbabila activitate de manipulare a celor două grupări un spectacol trist şi ieftin.

Această PseudoRomânie, care nu şi-a putut întemeia existenţa pe Minciuna Politică din 1989, îşi găseşte astăzi sfârşitul prin dezautorizarea poziţiilor ideologice „de dreapta” şi „de stânga” ale unei intelectualităţi româneşti subdezvoltate şi destul de limitate în gândire şi prin imposibilitatea formării (încă) a unei identităţi social-politice şi economice sănătoase.

Comuniştiişi anticomuniştii români de după 1990 sunt ultimele rămăşiţe intelectuale şi politice ale unui perfid stalinism în gândire. Actualul regim social-politic (1990-prezent) este expresia acestui stalinism „de stânga şi de dreapta” împreună cu reperele lor intelectuale cu tot...

Agamben conchidea, referindu-se la prezenţa televiziunii în societatea de azi: „Timişoara este, în acest sens, Auschwitzul epocii spectacolului, şi în acelaşi mod în care s-a spus că după Auschwitz este imposibil să scrii şi să gândeşti ca înainte de el, după Timişoara nu va mai fi posibil să privim televiziunea în acelaşi mod”(3).

Spre deosebire de occidentali care au o relaţie de adevăr cu vizibilul sau cel puţin consideră că ceea ce se vede ca evident este şi adevărat; relaţie întemeiată de o întregă cultură umanistă modernă şi occidentală, românii de după 1945, românii din societatea spectacolului (stalinist) au trăit într-o relaţie de duplicitate şi de autoapărare cu vizibilul, mai ales din cauza prezenţei unui stalinism social-politic în toate activităţile cotidiene româneşti. Astfel că a fost posibil ca pe străzi să fie adulat regimul şi conducătorul iubit, iar acasă, poate chiar în faţa televizorului, să fie înjuraţi şi contestaţi (regimul şi liderii lui!). Românii în duplicitatea lor „protectoare” nu au crezut niciodată că ceea ce văd la televizor şi în societate, inclusiv în 1989, este... Adevărul, iar regimul ceauşist şi cel de după el niciodată nu îşi făcuse iluzii ca acele aclamaţii şi manifestări de iubire erau adevărate. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica între societate şi stat. Duplicitatea în gândire şi în acţiune este o „temă” a Orientului, pe care masa intelectuală din Occident nu a înţeles-o. Totuşi acest mod de gândire duplicitară, parţial autoapărare faţă de pervertiri sufleteşti, morale şi asupra spiritului, parţial refuz al Sistemului o întâlnim şi la iluştri gânditori germani moderni, central-europeni, destul de distanţaţi ca mod de a gândi de filosofiile Occidentului. Ceea ce se vede este Real doar pentru Occident...

Pentru că istoria, ca domeniu al cunoaşterii, vorbeşte limbajul acţiunilor şi al faptelor, puterea-cunoaştere încearcă monopolul pe discursul despre ele şi controlul politic al discursului istoriografic. Este doar o iluzie că un anume regim politic ar putea deţine un control total asupra discursului istoriografic, deşi nu este deloc o iluzie că respectivul regim nu încearcă acest lucru.

Ceea ce este esenţial din punct de vedere epistemologic în tot acest discurs istoriografic modern nu este altceva decât o diversitate de condiţii şi de posibilităţi prin care istoriile s-ar putea întemeia, iar faptul că există mai multe domenii de analiză istoriografică (o filosofie analitică a istoriei, teorii ale istoriei, hermeneutici şi semantici istorice, istoriografii şi metaistorii etc.) nu poate decât să ne bucure. Nu există MODEL sau METODA cu FUNCŢIE UNICA în scrierea istoriilor, iar deschiderea spre diferenţe, nuanţe, noi tehnici de analiză, spre puncte de vedere neaşteptate este o atitudine vitală pentru orice istoric, cercetător.

Scrierea istoriei nu a fost un loc al metodelor decupate din alte ştiinţe şi aplicate pe conţinuturi istorice, nu a fost nici preluarea unor modele din avangarda filosofiilor sau a curentelor intelectuale, ci un raport inclasabil între acestea şi cunoaşterile din trecut.
SURSA www.historia.ro

DEZVALUIRI DESPRE REVOLUTIA DIN 1989

Col (r.) Paulian Păsărin a fost şeful Serviciului de Contraspionaj. El a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989. Acesta declara că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost planificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite.
Paulian Păsărin a murit în anul 2007, iar apropiaţi ai săi au declarat că ultimele sale cuvinte ar fi fost: "Mi-au făcut-o şi ei mie…".


Reporter: Domnule colonel, a ştiut Nicolae Ceauşescu ce i se pregăteşte, sau a fost luat prin surprindere de Revoluţia din Decembrie 1989?
Paulian Păsărin: Despre evenimentele din 1989 pot să spun adevărul, pentru că am cunoscut faţa nevăzută a lucrurilor, dar nu voi folosi termenul de revoluţie, pentru că nu împărtăşesc această variantă şi vă voi argumenta în continuare de ce.
S-a ştiut cu mult timp înainte ce va urma. Au existat informaţii în mediul oamenilor de informaţii şi nu de genul că s-ar putea, ci au fost informaţii certe. Totul a plecat de la o greşeală a lui Nicolae Ceauşescu.
La sfârşitul anilor 70, după moartea lui Brejnev, s-a pus problema cine să fie succesorul lui la conducerea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
Printre posibilii succesori a apărut şi Andropov, care era şeful KGB-ului în Uniunea Sovietică.
Atunci Ceauşescu a făcut greşeala (nu ştiu dacă sfătuit, sau din proprie iniţiativă, dar cred că a fost o iniţiativă personală), de a ieşi pe postul naţional de televiziune cu părerea că nu este Andropov cel mai potrivit să-l urmeze
pe Brejnev la conducerea partidului.
De aici au sărit scântei şi de o parte şi de alta, dar mai ales din partea lui Andropov, care a ajuns în poziţia de preşedinte al Uniunii Sovietice. Deci înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu a fost pusă la cale la Moscova.
În plan informativ, un subordonat de-al meu a venit şi mi-a spus că, în fiecare zi de marţi şi de vineri ale săptămânii, la blocul din Piaţa Aviatorilor, bloc care era al sovieticilor şi era un cămin-hotel, vin un autocar sau două cu turişti, care a două zi nu făceau altceva decât să împânzească Bucureştiul.
În urma verificării informaţiilor am constatat că turiştii verificau pieţele, magazinele, dar mai ales se familiarizau cu dispozitivele de pe traseele pe care circula Ceauşescu.
Dacă bărbaţii aveau ca sarcină să monitorizeze intersecţiile şi să vadă lipsurile cu care se confruntă populaţia, femeile au mers până acolo încât îi identificau pe băieţii noştri aflaţi în dispozitiv şi încercau să le facă "ochi dulci", în ideea de a intra în vorbă cu ei.
Am mers mai departe cu verificarea şi am aflat că aceste grupuri făceau parte dintr-o divizie amplasată în Basarabia. Unii dintre ei îşi căutau anumite poziţii, din care să poată acţiona cu arme de foc. Eu îmi întăresc afirmaţia prin faptul că toţi care s-au aflat în mulţime şi asupra cărora s-a tras, au fost împuşcaţi de la înălţime, după traiectoria gloanţelor.
R: Coincid clădirile în jurul cărora au stat mai mult presupuşii turişti cu cele din care s-a tras în timpul evenimentelor din Decembrie 1989?
P. P.: Da, cele mai studiate clădiri de către respectivele persoane au fost chiar cele din care sau de pe care s-a tras în mulţime. De exemplu, în jurul Televiziunii au fost instalate acele simulatoare, iar eu cunosc un caz concret, al unui anume Popescu, de pe Zambacian, care a mânuit tot timpul simulatorul şi a recunoscut ulterior acest lucru.
Este un fost agent KGB, care a povestit că a folosit simulatorul, iar pe masă avea un pahar cu apă şi o pastilă, pe care trebuia să o ia, ca să moară, dacă acţiunea ar fi eşuat, iar el ar fi fost prins.
R: Ce se făcea, concret, cu acele simulatoare?
P. P.: Simulatoarele erau de mai multe categorii:
de zgomot care imitau trecerea unui tanc, o rafală de mitralieră, o explozie, dar şi simulatoare cu efecte luminoase, cu trasoare. Deci, revenind la întrebarea iniţială, dacă s-a cunoscut sau nu ce urmează, este cert că Ceauşescu a fost informat despre faptul că urma să fie înlăturat.
Astfel, pentru că ştia că i se pregăteşte ceva, nu a rămas niciodată pe timp de noapte în URSS, de câte ori s-a dus în vizită, n-a acceptat niciodată să se facă aplicaţii pe teritoriul României, împreună cu celelalte state din Tratatul de la Varşovia
şi nici măcar să treacă trupele pe teritoriul ţării, singurul lucru pe care l-a acceptat fiind aplicaţiile pe hartă.
Mulţi spun că ar fi fost vorba despre o trădare a Securităţii, dar Securitatea şi-a făcut datoria, aceea de a culege informaţii, de a le verifica şi de a informa pe preşedinte despre ce se întâmplă, ori noi asta am făcut.
Trebuie precizat că eu şi cu oamenii mei ne ocupam strict de securitatea preşedintelui şi nu aveam nici o legătură cu trupele de securitate, care se ocupau de securitatea naţională. Poate am fost acuzaţi că nu am acţionat în timpul evenimentelor din 1989, dar trebuia să te gândeşti întâi la ţară şi apoi dacă e bine sau nu să-l aperi pe Ceauşescu.
Dacă ar fi acţionat Securitatea, ar fi însemnat măcel naţional. Trebuie spus că s-a afirmat că în România a fost genocid şi că sunt 62.000 de morţi, o cifră lansată dinainte de sistemul de dezinformare sovietic, ca să justifice intervenţia militară, o altă variantă pusă la cale de sovietici, dacă varianta începută ar fi eşuat.
S-a acţionat cu planuri de dezinformare, s-a acţionat cu zvonuri, propagandă defăimătoare, prin Europa Liberă şi cu mobilizare de oameni, ceea ce s-a întâmplat la Timişoara şi la Bucureşti. Asta pentru că lumea era nemulţumită şi era uşor de scos în stradă. Iar la acţiune n-au participat numai sovieticii, au participat şi americanii, aceştia din urmă în partea aeriană.
R: Deci, concret, cine şi ce a hotărât îl legătură cu soarta soţilor Ceauşescu?
P. P.: Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui 89 la Malta şi au hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât ca treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite. Reţeaua informativă, însă, a fost îmbunătăţită, pentru că, pe lângă serviciile secrete ruse şi americane ce au acţionat în plan informaţional, s-a colaborat şi cu serviciile de informaţii ale evreilor, sârbilor. De altfel, vreau să-i informez pe cititori că primul partid comunist care a rupt legăturile cu Nicolae Ceauşescu a fost Uniunea Comuniştilor Iugoslavi, în frunte cu Miloşevici, iar principala poartă de intrare a trupelor de comando în România, care au declanşat evenimentele de la Timişoara, a fost graniţa sârbească.
R: Am înţeles cine au fost actorii acestor scene, dar care era scopul, ce voiau, de fapt, să facă?
P. P.: Gorbaciov voia înlăturarea lui Ceauşescu şi o Perestroika, adică schimbarea şi destinderea, care să ducă la un grad mai mare de libertate, dar tot într-un socialism cu un singur partid.
De ce? Pentru că Gorbaciov era finul lui Andropov şi a fost şeful direcţiei de dezinformare din KGB, deci acţiona ca un profesionist. De altfel, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Moscova, Gorbaciov s-a întâlnit separat cu fiecare şef de stat, iar când s-a întâlnit cu Ceauşescu i-a spus că trebuie făcută o schimbare, iar aşa cum s-au retras alţii (Honeker a plecat, Brejnev a plecat, Jivcov a plecat), e cazul să se retragă şi el, la al XIV-lea congres.
Răspunsul lui Ceauşescu a fost destul de categoric, cum că e treaba partidului şi a poporului său, iar atunci Gorbaciov l-a ameninţat, că-l şterge de pe faţa pământului, la care Ceauşescu a trecut şi el la ameninţări, spunând: “Dacă te mai amesteci în ţara mea îţi fac din Europa un Vietnam cum n-ai mai văzut niciodată şi-ţi cer Tezaurul, Insula Şerpilor şi Basarabia!”...
Efectul discuţiei lor s-a văzut şi în întâlnirea generală, pentru că Ceauşescu a anunţat că s-a înţeles cu şefii de state şi cu primii miniştrii, ca următoarea întâlnire a primilor miniştrii să aibă loc la Bucureşti şi Gorbaciov din prezidiu
i-a zis: “Să vedem dacă mai apuci!”.
R: A fost acea întâlnire de la Moscova semnalul de începere a evenimentelor din decembrie 89?
P. P.: Categoric! La cererea lui Gorbaciov, a pornit ofensiva şi trebuie să clarificăm ce s-a întâmplat la Timişoara.
Se tot vorbeşte de cei 42 de morţi, care au fost împuşcaţi la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti. Nu au fost oameni din Timişoara , ci oameni din trupele de comando, care trăgeau de aproape în oamenii care manifestau.
Au fost depistaţi, împuşcaţi şi duşi la Morgă. Din toţi, n-a venit până acum vreo rudă să spună că le-a fost ars cineva la crematoriu. Ei erau oameni recrutaţi cu ani în urmă din străinătate, e drept români, dar despre care nu se mai ştia nimic. Ei au fost recrutaţi şi pregătiţi în Ungaria şi au fost pregătiţi special. Ei au fost cei care i-au scos pe studenţi afară cu forţa. Mulţi se tem să spună, dar eu ştiu, pentru că am cules informaţii.
R: Pe aceşti oameni din trupele de comando cine i-a împuşcat?
P. P.: Oamenii generalului Nuţă Constantin, şeful Inspectoratului General al Miliţiei i-au împuşcat, iar el a fost trimis la Timişoara de Elena Ceauşescu, pentru că Ceauşescu era în Iran . Iar ca o dovadă că aşa a fost, ungurii au făcut deja monument celor 42 de morţi în Ungaria. Când a plecat din Timişoara , Nuţă a luat cu el toate documentele şi probele pe care le avea de la acţiunea care a avut loc, inclusiv probe video. Ruşii au ştiut, însă, că acesta are probe împotriva lor, aşa că l-au interceptat în tren la Alba Iulia şi l-au urcat într-un elicopter, care a pierit într-o explozie, iar Nuţă, echipajul şi dovezile au ars.
Deci, după cum vedeţi, totul a fost pus la punct, spontane fiind doar manifestaţiile oamenilor în stradă, dar şi ieşirea lor a fost provocată de cei care au organizat totul. Asta pentru ca o simulare de revoluţie a poporului
să mascheze intervenţia externă.
sursa ASII ROMANI