(CONTRA)REVOLUTIA LUI BADEA,CIUTACU SI VOICULESCU

Demonstraţiile care au loc zilele acestea în ţară nu sunt o reeditare a Revoluţiei din 1989, nici a Pieţei Universităţii din 1990. Sunt exact opusul lor, o contrarevoluţie marca Dan Voiculescu, care încearcă să uzurpe treptat toate simbolurile luptei anticomuniste, creând confuzie morală cu sprijinul nefericit al ONG-urilor. Protestele din ianuarie 2012 sunt mai degrabă reeditarea mineriadei din ianuarie 1999 decât a revoluţiei din decembrie.

În presa occidentală există o regulă nescrisă: Dacă vrei să fii credibil, nu compari niciodată un politician contemporan cu Hitler pentru că ceea ce obţii nu este decredibilizarea politicianului pe care doreşti să-l ataci, ci diluarea crimelor lui Hitler, care prin însuşi actul comparaţiei se relativizează. Acelaşi lucru este valabil în cazul comparaţiei dintre Traian Băsescu şi Nicolae Ceauşescu. Lozinca „Băsescu=Ceauşescu'' nu este doar imorală, este de-a dreptul obscenă, pentru că îl umanizează pe Ceauşescu şi relativizează crimele (reale) ale dictatorului şi ale regimului comunist pentru a obţine efectul retoric de sublinia crimele (simbolice) ale preşedintelui. Din acest motiv, nu vom auzi nici un fel de scandări legate de comunism în Piaţa Universităţii, ba dimpotrivă. Ideea că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu'' pare să fie dominantă printre „revoluţionarii'' anului 2012. Or, nu poate exista o Piaţă a Universităţii autentică fără o revoltă împotriva comuniştilor şi securiştilor care domină clasa politică, mediul de afaceri şi o bună parte din mass-media. O Piaţă a Universităţii care recuperează legitimitatea comunismului şi delegitimează anticomunismul este un fals ordinar.

Recuperarea legitimităţii comunismului este un obiectiv pe care publicaţiile şi televiziunile lui Dan Voiculescu l-au urmărit constant, susţinând în mod repetat şi sistematic că nu există nicio diferenţă între regimul comunist şi guvernarea actuală, între Băsescu şi Ceauşescu, între Securitatea căreia i-a aparţinut Voiculescu şi actualele servicii secrete, în pofida apartenţei la NATO şi Uniunea Europeană. Întregul demers vizează să înlocuiască treptat şi sistematic simbolistica luptei anticomuniste cu una nouă relativizantă în care crimele comunismului sunt estompate până la dispariţie iar crimele presupuse ale „regimului Băsescu'' sunt îngroşate până la caricatură. Rezultatul este o confuzie a valorilor care şterge diferenţa dintre bine şi rău, dintre vinovaţi şi nevinovaţi, dintre victimă şi călău.

Or, exact la acest fenomen asistăm astăzi în Piaţa Universităţii. Primul obiectiv al noii (contra)revlouţii este ştergerea semnificaţiei istorice a Revoluţiei din Decembrie. Mijlocul? Asimilarea demonstraţiilor din 2012 cu revolta din 1989. Adevărul care se doreşte escamotat este că în 1989 în Piaţa Universităţii au murit oameni ucişi de gloanţelor regimului comunist. În 2012, avem câteva încăierări între ultraşi şi jandarmi. Orice comparaţie nu face decât să dilueze sângele cât se poate de real al celor căzuţi cu apa chioară a propagandei anteniste. Instrumentele? Asociaţiile de „revoluţionari'' deposedaţi de privilegii.

Al doilea obiectiv este ştergerea semnificaţiei istorice a Pieţei Universităţii 1990 ca mişcare de rezistenţă împotriva confiscării Revoluţiei de către regimul neocomunist al lui Ion Iliescu. Mai întâi, faptul că demonstraţia din 2012 a ocupat acelaşi loc este o uzurpare simbolică a Pieţei Universităţii originare. Apoi, l-am văzut, deloc întâmplător, pe Mircea Badea în noua Piaţă a Universităţii, încercând să „popularizeze'' o „adaptare'' a Imnului Golanilor. A doua uzurpare. Ulterior, au apărut în mod convenabil pancarde pe care scria „Băsescu=Iliescu'', „Jandarmii=Minerii 1990''. Nimic mai inept, dar serveşte scopului. În sfârşit, asistăm în ultimele zile la o încercare de a recupera în favoarea „neorevoluţiei'' memoria lui Cristian Paţurcă, unul din simbolurile Pieţei Universităţii. Până şi pretenţia imposibil de demonstrat de altfel, a lui Victor Ponta că ar fi participat la demonstraţia din Piaţa Universităţii serveşte aceluiaşi scop.

Dovezile manipulării sunt peste tot, dar, cumva, nu pare să le vadă nimeni. Asistăm la un simulacru de revoluţie în care protagoniştii nu sunt demonstranţii, ci personaje de genul Badea, Ciutacu sau Ciuvică. Suntem martorii unei revoluţii patronate de Voiculescu. Nici măcar nu este prima oară când se întâmplă. Ziarele şi televiziunile voiculesciene au mai susţinut o dată o mişcare „revoluţionară'' anti-guvernamentală. S-a întâmplat în ianuarie 1999, când Antena 1 a susţint cu entuziasm marşul minerilor lui Miron Cozma spre Bucureşti. Atunci, ca şi acum, Voiculescu a profitat de dificultăţile sociale (închiderea minelor) pentru a instiga la răsturnarea violentă a guvernului. Nu e nicio surpriză, aşadar, că acelaşi Miron Cozma a anunţat acum două zile că doreşte să vină împreună cu minerii să se alăture protestelor din Piaţa Universităţii. Cozma a înţeles că Piaţa Universităţii 2012 este Piaţa Univeristăţii în care minerii au triumfat.

Fără îndoială că printre protestarii anului 2012 se numără oameni oneşti, care au nemulţumiri reale. Fără îndoială că există reproşuri perfect rezonabile privind politicile actualei guvernări, în special în ceea ce priveşte corupţia, incoerenţa, lipsa de transparenţă şi alocările aberante de fonduri marca Elena Udrea (apropos, dacă Traian Băsescu şi PDL se gândesc să ofere poporului un sacrificiu ritual, Elena Udrea ar trebui să fie alegerea evidentă). Aceşti oameni oneşti precum şi ONG-urile care îi susţin trebuie să ştie însă că participă la o revoluţie contrafăcută în studiourile unei televiziuni patronate de un securist dovedit şi că scopul ei nu este buna guvernare, redarea bunăstării, mărirea salariilor şi pensiilor lor, ci conservarea privilegiilor clasei care parazitează ţara de 22 de ani.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

VOR DOAR CAPUL LUI BASESCU!

Marele revolutionar Mircea Dinescu, cel care nici macar nu l-a luat de guler pe Iliescu sa-l intrebe despre mortii din decembrie ’89, despre teroristi, era indignat astazi ca un jandarm si-a sters bocancii de steagul unui protestatar! Cit tupeu! Cam aceasta este diferenta dintre evenimentele pe care eu le-am trait in strada, atunci, si teatrul ieftin pe care il vad astazi la televizor.

Revolutionari ratati si castrati de beneficiile bugetare, militari cu ochii iesiti din orbite ca li s-au taiat 11 milioane din pensia de, probabil 45, aurolaci si nebuni, pensionari securisti indoctrinati de turnatoriile “Felix”, tineri aventurieri si adolescenti romantici, baietii de cartier din galeriile fotbalului, studenti care descopera ca madam Andronescu este o extraterestra comparativ cu amaritul de Funeriu cu studii si colaborari in Franta, Japonia si Germania! Si multi oameni de buna credinta dar foarte saraci, sau saraciti, si usor de manipulat, amagiti inca din anii ’90 cu sloganul “Nu ne vindem tara! Noi muncim, nu gindim!”. Toti acesti oameni, aproape 10.000 in toata tara, sint pe strada, vor libertate si si il vor jos pe “dictatorul” Basescu!

Evenimentele de astazi, reflectate schizofrenic de catre mass media si imbratisate de CTP, Hurezeanu, Dinescu sau Tatulici, reprezinta o uriasa nedreptate fata de eroii din decembrie ’89! Atunci a fost lupta impotriva unei crunte dictaturi, atunci au fost tancuri si gloante adevarate si morti si raniti! Cum dracu’ se face ca, Tatulici – care se dadea in gasca cu Nicu Ceausescu, CTP – care a scris la Scinteia de dupa ’89, Dinescu – Primul Revolutionar al Tarii si Hurezeanu – “omul liber” de la Europa Libera, toti 4 sint in aceeasi  cumetrie si imbratiseaza, cu mare entuziasm, cacealmaua de “dimbovilutie”!? Un fel de “revolutie”, fara popor si fara revolutionari autentici!
In fapt, cei 4 sint reprezentantii Sistemului, un sistem obosit de virsta, ruginit de coruptie, gripat de lipsa de profesionalism. Un sistem care a crezut ca il va impacheta pe marinarul de la Constanta in foi de vita si va zburda peste Romania. Piratul a avut insa dintii tari! Sistemul a vrut sa-i rupa coltii in 2007, n-a reusit! In 2009 a fost cit p-aci, insa Piratul si-a folosit pistolul si i-a ciuruit! La mustata! La suvita! Pentru asta, ca a folosit poporul impotriva Sistemului, Traian Basescu nu va fi iertat niciodata! Dar fiindca nu a pierdut in 2009, Piratul din Marea Neagra trebuie pedepsit exemplar!
Ce atita vrajeala pe analistii patriei noastre, ce atita consum sa tii atitea televiziuni falite cind, de fapt, toti vor capul lui Basescu?! Dar Base nu e genul sa demisioneze, si nici nu ar fi suficient pentru vechiul sistem! Aia vor razbunare, sa-l umileasca, sa-l pedepseasca, sa-l… Tipic romanesc, Iliescu stie reteta, a mai aplicat-o, de Craciun, ca atunci era liber-cugetator!
Sint foarte curios sa vad ce va face cel de-al 4-lea ESCU, zau ca nu stiu! Dar voi scrie in continuare! Ca un om nascut si crescut in zodia ESCU, si cu bune si cu rele.
Sa fiti iubiti!
AUTOR RADU MORARU
SURSA www.nasul.tv 

REVOLUTIA DE LA TIMISOARA : EXEMPLU DE FALSIFICARE MEDIATICA SI POLITICA

Despre revoluţia de la Timişoara (3 zile – 16, 17, 18 decembrie), Agamben afirma că „pentru prima dată în istoria omenirii revoluţionarii ucişi şi arşi au fost exhumaţi şi torturaţi pentru a simula în faţa camerelor video genocidul ce legitima noul regim” (2), în ciuda faptului că mulţi şi-au dat seama de falsificarea mediatică, însă nu şi de cea politică. Totuşi imaginile prezentate în sistemul mediatic global au acreditat ideea unui adevăr inexistent: lupta Noului Regim cu cel vechi prin faptul că acei oameni ucişi ar fi fost victimele fostului regim comunist.

Uciderea românilor în decembrie 1989, nu a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de incertitudine, laşitate, trădare, iluzionism politic. Incertitudine a loialiştilor lui Ceauşescu încotro se îndreaptă, de aici şi o serie de ordine contradictorii din partea militarilor şi, implicit, de victime gratuite. Laşitate a Revoluţionarilor (de pe la TVR) de a admite un adevăr social-politic inexistent, şi anume, că nu existase nicio luptă reală între Noul şi Vechiul Regim ci doar una mimată pe ecrane. Trădare a societăţii româneşti de către reprezentanţii Noului şi Vechiului Regim.

Iluzia că prin tortură şi carbonizare acei oameni, deveniţi imagini mediatice controversate, nu mai pot fi identificaţi de către rudele lor şi legitimează astfel triumful Adevărului asupra Minciunii. În realitate a fost un triumf al Minciunii asupra Adevărului, ceea ce a făcut imposibilă o viaţă social-politică şi economică sănătoasă pentru românii de după 1989. În mod paradoxal oamenii ucişi şi arşi, ulterior torturaţi pentru a legitima „prezenţa teroriştilor” şi a existenţei politice a Noului Regim, nu legitimează actuala viaţă social-politică a românilor ci o subminează. Aşadar nu legitimare a noului regim, cum spune Agamben, ci subminare a societăţii româneşti şi a regimurilor politice de după 1989, ale căror temelii nu se (mai) pot susţine prin minciuni. Aceste crime s-au întors şi se întorc împotriva celor care au profitat de pe urma lor, împotriva noilor guvernanţi social-democraţi, dar şi al revoluţionarilor „de dreapta”, al anticomuniştilor. Subminare a poziţiilor pe care le ocupă (încă) în societatea românească, devenită tot prin imperturbabila activitate de manipulare a celor două grupări un spectacol trist şi ieftin.

Această PseudoRomânie, care nu şi-a putut întemeia existenţa pe Minciuna Politică din 1989, îşi găseşte astăzi sfârşitul prin dezautorizarea poziţiilor ideologice „de dreapta” şi „de stânga” ale unei intelectualităţi româneşti subdezvoltate şi destul de limitate în gândire şi prin imposibilitatea formării (încă) a unei identităţi social-politice şi economice sănătoase.

Comuniştiişi anticomuniştii români de după 1990 sunt ultimele rămăşiţe intelectuale şi politice ale unui perfid stalinism în gândire. Actualul regim social-politic (1990-prezent) este expresia acestui stalinism „de stânga şi de dreapta” împreună cu reperele lor intelectuale cu tot...

Agamben conchidea, referindu-se la prezenţa televiziunii în societatea de azi: „Timişoara este, în acest sens, Auschwitzul epocii spectacolului, şi în acelaşi mod în care s-a spus că după Auschwitz este imposibil să scrii şi să gândeşti ca înainte de el, după Timişoara nu va mai fi posibil să privim televiziunea în acelaşi mod”(3).

Spre deosebire de occidentali care au o relaţie de adevăr cu vizibilul sau cel puţin consideră că ceea ce se vede ca evident este şi adevărat; relaţie întemeiată de o întregă cultură umanistă modernă şi occidentală, românii de după 1945, românii din societatea spectacolului (stalinist) au trăit într-o relaţie de duplicitate şi de autoapărare cu vizibilul, mai ales din cauza prezenţei unui stalinism social-politic în toate activităţile cotidiene româneşti. Astfel că a fost posibil ca pe străzi să fie adulat regimul şi conducătorul iubit, iar acasă, poate chiar în faţa televizorului, să fie înjuraţi şi contestaţi (regimul şi liderii lui!). Românii în duplicitatea lor „protectoare” nu au crezut niciodată că ceea ce văd la televizor şi în societate, inclusiv în 1989, este... Adevărul, iar regimul ceauşist şi cel de după el niciodată nu îşi făcuse iluzii ca acele aclamaţii şi manifestări de iubire erau adevărate. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica între societate şi stat. Duplicitatea în gândire şi în acţiune este o „temă” a Orientului, pe care masa intelectuală din Occident nu a înţeles-o. Totuşi acest mod de gândire duplicitară, parţial autoapărare faţă de pervertiri sufleteşti, morale şi asupra spiritului, parţial refuz al Sistemului o întâlnim şi la iluştri gânditori germani moderni, central-europeni, destul de distanţaţi ca mod de a gândi de filosofiile Occidentului. Ceea ce se vede este Real doar pentru Occident...

Pentru că istoria, ca domeniu al cunoaşterii, vorbeşte limbajul acţiunilor şi al faptelor, puterea-cunoaştere încearcă monopolul pe discursul despre ele şi controlul politic al discursului istoriografic. Este doar o iluzie că un anume regim politic ar putea deţine un control total asupra discursului istoriografic, deşi nu este deloc o iluzie că respectivul regim nu încearcă acest lucru.

Ceea ce este esenţial din punct de vedere epistemologic în tot acest discurs istoriografic modern nu este altceva decât o diversitate de condiţii şi de posibilităţi prin care istoriile s-ar putea întemeia, iar faptul că există mai multe domenii de analiză istoriografică (o filosofie analitică a istoriei, teorii ale istoriei, hermeneutici şi semantici istorice, istoriografii şi metaistorii etc.) nu poate decât să ne bucure. Nu există MODEL sau METODA cu FUNCŢIE UNICA în scrierea istoriilor, iar deschiderea spre diferenţe, nuanţe, noi tehnici de analiză, spre puncte de vedere neaşteptate este o atitudine vitală pentru orice istoric, cercetător.

Scrierea istoriei nu a fost un loc al metodelor decupate din alte ştiinţe şi aplicate pe conţinuturi istorice, nu a fost nici preluarea unor modele din avangarda filosofiilor sau a curentelor intelectuale, ci un raport inclasabil între acestea şi cunoaşterile din trecut.
SURSA www.historia.ro