CAND STATELE REGRETA

Căinţa naţională face din nou prima pagină, aşa cum a făcut-o cu o frecvenţă remarcabilă în anii trecuţi. În 2008, premierul de atunci al Australiei, Kevin Rudd, cerea iertare aborigenilor din ţara sa, în vreme ce Regina Elisabeta a II-a a făcut acum câteva luni un gest impresionant de regret în Irlanda. Iar acum, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a reluat cu ocazia unei vizite în Caucaz sfatul său către turci de a se „căi" pentru masacrele comise în 1915 împotriva armenilor de regimul otoman în destrămare.
Sarkozy ar fi, desigur, surprins dacă i s-ar spune că aceeaşi logică ar impune o declaraţie de căinţă a statului francez către Algeria, ca să nu mai spunem de una către soldaţii care au luptat sub steagul francez, aşa-numiţii „Harki", dintre care mulţi au fost abandonaţi în faţa unei sorţi cumplite când Franţa a părăsit în grabă ţara. Cât despre cei care au reuşit să supravieţuiască şi să treacă Mediterana, Franţa i-a aruncat în ghetouri segregate, uitate de lume.

Pentru mulţi lideri politici şi analişti, căinţa e o formă nelalocul ei şi un exces de sensibilitate. Istoria e dură, spun ei. Şi, în plus, de unde să înceapă cineva cu scuzele sau unde să termine cu ele? Să ne cerem iertare pentru cruciade, pentru distrugerea oraşelor germane de către armatele Regelui Ludovic al XIV-lea în secolul al XVII-lea, pentru a nu mai aminti de cele ale lui Napoleon? Nu cumva rezultatul ar fi transformarea istoriei într-un permanent ciclu de regrete?
Dar, într-o eră a globalizării, care cere transparenţă şi implică interdependenţa, căinţa poate fi privită ca instrument de bună guvernare. O ţară care a ridicat covorul miturilor şi indiferenţei sub care au fost măturate laturile negative ale trecutului său e mai capabilă să se administreze bine atât pe sine, cât şi relaţiile cu alţii.
Japonia nu a învăţat niciodată să interacţioneze cu vecinii săi în felul în care Germania s-a deprins după al doilea război mondial să coopereze cu viitorii ei parteneri europeni, în parte din cauză că scuzele sale au părut un act formal, absolvit cu jumătate de gură, atunci când nu a lipsit cu desăvârşire. Uniunea Europeană există (oricare ar fi dificultăţile prin care trece acum) pentru că Germania şi-a cerut iertare. Iar Germania poate astăzi să se distanţeze - deşi, evident, la limită - de actualul guvern al Israelului, pentru că germanii şi-au asumat trecutul pe deplin, aşa cum mulţi dintre vecinii ei nu au făcut-o.

A-ţi cere iertare îţi dă posibilitatea să-i vorbeşti „celuilalt" fără ambiguităţi, cu acea libertate de expresie de care e nevoie pentru a spune adevărul. Fostul preşedinte al Franţei, Jacques Chirac şi-a câştigat un loc în istoria ţării sale prin proclamarea responsabilităţii Franţei pentru crimele comise de guvernul colaboraţionist de la Vichy împotriva cetăţenilor francezi în perioada ocupaţiei naziste. Ficţiunea că „Vichy nu era Franţa", popularizată de generalul Charles de Gaulle şi susţinută de François Mitterrand, a fost în fine îngropată.
Cine va fi preşedintele francez îndeajuns de curajos pentru a cere iertare Algeriei şi soldaţilor Harki? Desigur, crimele comise de francezi în timpul războiului de independenţă din Algeria nu seamănă nici din privinţa dimensiunii, nici din cea a motivaţiei cu atrocităţile Germaniei naziste. S-ar putea invoca faptul că în era colonială Franţa şi‑a dorit şi fericirea algerienilor, nu doar propria măreţie. Doar că francezii erau cei care defineau „fericirea", fără să se consulte cu algerienii şi cu atât mai puţin să le obţină consimţământul.
Astăzi, Franţa sprjină forţele progresiste ale „Primăverii arabe" - politic, dacă nu chiar militar, precum în Libia -, dar poate ea să menţină ipocrizia faţă de Algeria, plătind un preţ mare în credibilitate pentru tăcerea faţă de trecut? În termeni de iertare, partea cea mai puternică trebuie s-o ceară mai întâi. Iar democraţia e o componentă esenţială a acelei puteri, fiindcă formează terenul cel mai fertil pentru o pedagogie responsabilă a onestităţii istorice.

Sigur că nu ar trebui să ne facem prea multe iluzii. Actualul guvern algerian se simte destul de bine denunţând Franţa şi ar putea continua să o facă indiferent de ce spune sau nu spune fosta putere colonială.
Dar asta nu ar trebui să servească drept alibi pentru a nu face nimic. În iulie 2012, Franţa şi Algeria vor comemora împlinirea a 50 de ani de la naşterea Republicii Algeria. Având loc imediat după viitoarele alegeri prezidenţiale din Franţa, evenimentul oferă o ocazie ideală pentru Sarkozy sau pentru succesorul său de a face un gest simbolic de căinţă. Un asemenea gest ar întări Franţa pe plan extern, dar şi din privinţa sentimentelor cetăţenilor ei de origine algeriană, a căror dificultate de reconciliere a dublei lor identităţi i-a împins pe unii în braţele fundamentalismului
islamic.
Căinţa nu e un semn de slăbiciune. Din contră, e o demonstraţie de linişte şi forţă interioară conştientă -, şi o precondiţie pentru o guvernare bună şi realistă.
AUTOR DOMINIQUE MOISI
SURSA ROMANIA LIBERA 

MARCEL PAVEL, MANELISTUL DE CASA AL PSD SI-A BATUT JOC DE IMNUL NATIONAL

Bătăliile politice între putere şi opoziţie  au ajuns să ne otrăvească nu numai minţile, dar şi sufletele.  Românii au devenit victimele ambulante ale unor războaie în care nu doresc neapărat să fie angrenaţi, dar devin victime colaterale. Disputele  care se duc azi în planul manipulării maselor sunt  la fel ca în urmă cu 21 de ani . Concret, este vorba despre episodul petrecut marţi seară, când Marcel Pavel, un soi de „wannabe Pavarotti“ de Galaţi transformat în  artist emerit al poporului, s-a gândit el cu mintea lui, să modifice imnul naţional. De la el putere. Probabil crezând că face o improvizaţie manelistică, gen muzical care l-a lansat în showbiz-ul autohton. Astfel, cântăciosul mai sus amintit s-a gândit, independent ca primarul Oprescu, să execute o partitură în stil personal. În loc să interpreteze două strofe din imnul naţional, ultimele două versuri din cea de-a doua strofă „Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător în lupte, un nume de Traian!“ - au fost înlocuite cu ultimele două versuri din prima strofă „Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!“, acestea constituind un soi refren. Întrebat în legătură cu această improvizaţie, Pavel a declarat senin că nu a dorit să se interpreteze politic. Ca şi cum românii ar fi nişte bivoli care nu ştiu cine e primordialul Traian şi îl vor asimila cu Traian Băsescu. Dar aşa se întâmplă când un lăutar de la nunta  lui Borcea este adus, la o săptămână distanţă, să facă onorurile muzicale la primul stadion naţional de talie europeană inaugurat în România. Nu se putea ca o sărbătoare a tuturor românilor, un episod frumos, să nu rămână neatins de faţa hâdă a politicii.

Prestator de imn pe arginţi socialişti
Deşi majoritatea l-a catalogat ca pe un gafeur, Marcel Pavel, nu este doar atât, interpretul  fiind atins de „flacăra roşie“. „A fost ca un îndemn pentru echipa naţională“, a spus Pavel privind reluarea celor două versuri, în locul celor din strofa a doua. Acesta şi-a motivat prostia prin faptul că celor de pe Arena Naţională le va fi mai uşor să cânte cu el două versuri pe care le-au auzit deja. „Am vrut să cântăm aceste versuri ca pe un îndemn. N-a fost rea-voinţa, n-a fost nimic tendenţios. A fost alegerea mea, ca toţi suporterii să cânte cu noi. Sunt onorat că am fost invitat să cânt imnul de stat“, a spus Marcel Pavel, adăugând că în urma interpretării sale a primit mesaje de felicitare. „N-a deranjat pe nimeni, decât presa“ - (Imnul n.r.) L-am cântat cu patos, cu demnitate, cu plăcere. Penibila explicaţie a lui Marcel Pavel nu a convins pe nimeni, el fiind cunoscut pentru plăcerea cu care prestează la cântările de campanie, acolo unde multe formaţii consacrate din România au ales să nu se murdărească şi să-şi vândă conştiinţa pe doi arginţi roşii, galbeni sau portocalii. În 2008, în plină campanie, Marcel presta la Târgu-Mureş. „E sfântă libertatea pe pământ, a tuturor şi a oricui“, aşa îşi începea recitalul Marcel Pavel la lansare a candidaţilor Alianţei PSD-PC pentru Camera Deputaţilor şi Senat. A cântat atunci imnul PSD, scris de Adrian Păunescu pe muzică de Victor Socaciu, amândoi membri ai partidului. Dar acesta nu a rămas nici măcar un eveniment singular. Pavel şi-a uns corzile vocale pentru mai multe concerte electorale în ţară pentru PSD.  Cu mult tupeu, aşa cum stă bine unul manelist reşapat, Marcel se plânge nu demult că afacerile cântăcioase i-au cam fost afectate de criză şi că niciun partid nu prea îl mai cheamă la eveniment. Un mesaj evident de disponibilitate. „Nu m-a căutat absolut nimeni pentru campania electorală. Şi am pierdut bani mulţi pe chestia asta. De când s-a stricat treaba cu Ridzi, s-au ferit toţi, probabil, să mai facă evenimente de acest gen, zic eu“, declara Pavel în 2009, anul alegerilor prezidenţiale. Presa scria la ultimul scrutin că tariful lui Marcel Pavel pentru un concert electoral era de 3.000 de euro. Totuşi ar fi interesant de aflat cât a costat prestaţia „apolitică“ a lui Marcel Pavel.

Amendă pentru „improvizaţii“
Episodul nu a fost trecut cu vedea de oamenii legii. Deşi prejudiciul de gust amar şi scârbă pe care l-a creat cu mizeriile  sale disonante nu poate fi „răsplătit“, Marcel Pavel a fost amendat. Probabil se va decontat în Kiseleff sau s-a decontat deja pe la nunta lui Borcea din partea primarului independent Oprescu, cel care a politizat excesiv evenimentul inaugurării National Arena, întrucât nu l-a invitat nici pe premierul Emil Boc, deşi ultimele tranşe pentru finalizarea construcţiei au venit de la Guvern. Nu de la Primărie, acolo unde Oprescu era mai preocupat să cumpere, împreună cu ALPAB-ul lui Radu Popa, ceasuri stradale de 300.000 de euro bucata. În urma acestui episod de mare angajament prestat de „maestru“ Pavel, acesta s-a ales cu o amendă din partea autorităţilor. Marcel Pavel a explicat senin că el a făcut „improvizaţii“ de capul lui şi că cei de la FRF au acceptat. „Nu putea fi intonat integral imnul. Strofele au fost alese de Federaţia Română de Fotbal. Nu aruncaţi cu pietre în munca omului. S-au ales strofele, nu puteau fi toate cântate. E o obrăznicie. Mi s-a zis să cânt acele două strofe. Am ales strofele împreună cu Federaţia. Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, apoi am repetat primul refren. Primul refren l-am ales ca să îi îndemnăm la luptă. Dacă spuneam Triumfător în lupte, un nume de Traian!, se interpreta politic. E ca o glumă acum. Dacă cântam asta după spuneaţi de ce aţi cântat asta“, a declarat ofuscat  Marcel Pavel. Pentru gusturile sale politice probabil ar fi fost mai bună varianta „Triumfător în lupte, un Crin şi un Cârlan.
Pentru „apogiaturile“ sale pe imn, Marcel Pavel, dar şi Federaţia Română de Fotbal, au fost amendaţi de către Prefectura Capitalei cu suma de 5.000 de lei pentru  intonarea imnului României cu alt text decât cel oficial.  „E o lege foarte clară, nr. 75 din 1994 în a cărei anexă e redat imnul naţional şi tot în această anexă se spune că la manifestările sportive imnul se cântă, potrivit acestui text de lege, în varianta prescurtată, adică strofele 1,2, 4 şi ultima. În alt text de lege se prevede foarte clar că constituie contravenţie intonarea textului naţional cu alt text decât cel prevăzut de lege. Nu ai voie să intonezi imnul pe altă partitură sau cu alt text, sub nicio o formă, e contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 2.500 la 5000 de lei. Una dintre persoanele care pot constata această contravenţie fiind prefectul Capitalei. Luând act, aseară fiind prezent la meci, de această contravenţie, voi emite un act prin care organizatorul şi persoana vinovată, adică domnul Marcel Pavel, vor fi sancţionaţi cu amendă de 5000 de lei pentru încălcarea unui text de lege expres şi, pentru al doilea motiv, pentru că dacă noi în ţară nu respectam valorile naţionale ce pretenţii să avem să fim respectaţi în competiţiile internaţionale. Vă reamintesc că drapelul, imnul şi stema sunt simboluri ale statului român, de la respectarea cărora nu avem voie să abdicăm, nici moral, nici legal“, a declarat Mihai Cristian Atănăsoaie, prefectul Capitalei.

Lăutar la Vântu pe 666 de lei
Prietenia cu prietenii PSD-ului este notorie. Ziarul „Curentul“ scris în urmă cu un an despre banii pe care îi împărţea Sorin Ovidiu Vîntu cântăreţilor românii. Cum Pavel, „nu face nicio discriminare“, acesta nu a avut nici o reţinere să fie trecut pe ştatul de plată al mogulului. Ridicol, acesta a încasat în 2008 de la Realitatea Media, oficina lui Vîntu, suma de 666 de lei. „Nu ştiu ce să vă spun. Trebuie să verific. Momentan sunt în vacanţă“, declara la fel de fâstâcit ca acum Marcel Pavel pentru „Curentul“. Acesta nu a „performat“ întotdeauna melodii precum „Frumoasa mea“. La începutul anilor ‘90, Marcel Pavel era doar un simplu interpret  de muzică turcească, grecească şi manele în formă incipientă . Pe vremea aceea, Pavel făcea furori la concursurile de Miss Piranda. Astăzi, acest personaj abject a ajuns să ne cânte în versiune proprie (a se citit USL -n.r.) imnul Naţional din care Traian dispare într-un nouă variantă rolleriană. Şi ăsta nu e un manelist!
AUTOR NICOLAE BUCUR
SURSA CURENTUL

LARA FABIAN - JE T'AIME

IN CE NU S-A BAGAT ROMANIA

În pofida criticilor din interior şi a presiunilor din exterior, decizia României de a nu participa la un război fără misiune şi fără leadership se dovedeşte corectă din punct de vedere strategic.
1.      Războiul din Libia NU este un război anti-Gaddafi.
Operaţiunea militară din Libia se confruntă cu următoarea dilemă: Din punctul de vedere al dreptului internaţional, singurul război legal este un război sub mandatul Consiliului de Securitate al ONU. Pe de altă parte, Consiliul de Securitate nu a mandatat niciodată şi nu este plauzibil să mandateze vreodată o schimbare de regim prin forţă. Aşadar, cei care consideră că o acţiune militară care să aibă drept obiectiv îndepărtarea de la putere a lui Gaddafi este perfect justificabilă din punct de vedere moral, trebuie să îşi asume faptul că ea nu va fi niciodată în acelaşi timp şi legală.
Dacă obiectivul era răstunarea lui Gaddafi, fiecare din cei trei protagonişti - Franţa, Marea Britanie, SUA - aveau posibilitatea să o facă fie prin acţiuni "acoperite" precum atragerea "de partea poporului" a responsabililor militari şi civili libieni încă din februarie, într-o perioadă când Gaddafi era părăsit de colaboratori apropiati, fie sa isi asume deschis misiunea morala a indepartarii dictatorului libian printr-o actiune militara unilaterala, asa cum s-a intamplat in Kosovo si in Irak. Dar, din momentul adoptarii Rezolutiei 1973 - actiunea din Libia nu mai poate fi din punct de vedere legal o actiune anti-Gaddafi.
Dictatorul de la Tripoli parea sa fi inteles acest lucru cand a aparut marti seara in public sfidator, vorbind despre "victorie". In ceea ce priveste Romania, presedintele Basescu a declarat deja ca Gaddafi si-a pierdut orice legitimitate cand a deschis focul asupra propriilor cetateni, dar mai mult nu poate face. Romania nu se poate alatura unui razboi anti-Gaddafi care nu exista.
2.     Razboiul din Libia nu are o misiune.
Daca indepartarea lui Gaddafi nu (mai) poate fi un obiectiv, razboiul ramane fara misiune. Impunerea unei zone de excludere aeriana a fost realizata dupa prima zi de atacuri iar bombardarea pozitiilor fortelor lui Gaddafi din Benghazi a prevenit in ultima clipa recucerirea orasului, dar mai mult de atat nu se poate face. Trupele loiale dictatorului care ataca pozitiile rebele asa cum s-a intamplat ieri la Misrata, pot constitui tinte ale coalitiei, dar fara trupe la sol, aliatii nu pot garanta siguranta civililor libieni.
Trupe la sol inseamna invazie si ocupatie dar Rezolutia 1973 nu permite ocupatia militara a teritoriului libian. In lipsa unei misiuni clar definite, si cu un Gaddafi de neatins, rezultatul nu poate fi decat "somalizarea": impartirea Libiei intre o zona controlata de colonel si una de rebeli, in conflict permanent si sursa de instabilitate, de terorism si criminalitate in Mediterana. Chiar sa fi dorit, Romania nu putea participa la o asemenea actiune militara.

3.     Razboiul din Libia nu are conducere. Initiativa politica a actiunii militare impotriva Libiei a apartinut presedintelui francez, Nicolas Sarkozy, care a incercat initial sa obtina sustinerea Uniunii Europene. Romania s-a opus pe temeiul ca UE nu are capacitatea militara de a asigura comandamentul operatiunilor si a argumentat ca organizatia care ar trebui sa dezbata o posibila operatiune este NATO, nu UE. Pozitia Bucurestiului s-a bucurat de sustinerea mai mltor state din Est, dar si de a de a Belgiei sau Germaniei care a semnalat clar ca nu doreste sa participe la o actiune militara in Libia. Sarkozy s-a opus preluarii de catre NATO a conducerii operatiunilor si a pledat pentru un comandament politic franco-britanic, care sa poata face uz de structurile NATO. In aceasta chestiune, Franta a avut o pozitie singulara. A cere Romaniei sa sustina politic Franta intr-o abordare respinsa de majoritatea aliatilor este cel putin nerezonabil. Blocata pe de o parte de Franta si de alta de Turcia, tot ce a putut conveni NATO a fost sa adauge navelor sale aflate deja in Mediterana in cadrul operatiunii Active Endeavour o misiune de aplicare a embargoului asupra armamentului impus Libiei de ONU. Romania nu a facut decat sa puna la dipozitia NATO fregata Regele Ferdinand care a participat la operatiunea Active Endeavour si asta este toata implicarea Romaniei in razboiul din Libia. Este, ce-i drept, mai mult decat a facut Germania, care a decis sa isi retraga navele din Mediterana de sub comanda NATO, dar cu greu poate fi numita o implicare a Romaniei in razboi si cu atat mai putin o "aducere la ordine" a Bucurestiului de catre aliati. Romania nu risca nimic in afara unei foarte improbabile confruntari cu contrabandistii de armament. Cat priveste cresterea amenintarii teroriste ca urmare a interventia din Libia evocata ieri de Basescu la bilantul SRI, Romania este departe de a fi tinta care sa-i vina prima in minte lui Gaddafi.
Daca a fost cineva adus la ordine, acela a fost Sarkozy care, marti seara a acceptat intr-o conversatie cu Obama si David Cameron ca NATO sa joace un rol cheie in operatiunea libiana. Conducerea politica va reveni unei coalitii in care vor fi implicate si tarile arabe care doresc sa se alature Qatarului si Emiratelor Arabe Unite iar conducerea militara ii va reveni, asa cum era firesc comandantului suprem al fortelor NATO amiralul american James Stavridis. Or, aceasta este o structura de conducere rezonabila, testata anterior in Bosnia si cu care Romania nu are nici un motiv sa nu fie de acord.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

DEONTOLOGII, BASESCU SI LIBIA

In ultimul timp, pe subiectul tensionat din Libia, am asistat la tot felul de tampenii servite de trusturile de manipulare, controlate de partidele din opozitie. Pana aseara, toata ziua, deontologii se intrebau de ce tace Basescu, care este pozitia oficiala a Romaniei, de ce tremuram cu arma-n mana si nu stim sa o folosim. Marele CTP era ingrijorat ca presedintele distrunge prin aceasta amanare de a da un raspuns oficial, relatia diplomatica cu SUA, dand cu piciorul in toate eforturile diplomatice facute de Romania in ultimii ani de a avea o relatie diplomatica corecta cu Casa Alba.

Altii l-au mitraliat pe Basescu ca la ultimul summit european, nu a fost deacord si la contrat pe Nicolas Sarkozy pe tema bombardarii Libiei. Dupa mintea lor, diplomatia romana, trebuie sa fie mereu pres in fata marilor forte occidentale, sa pupe si sa linga mereu undeva alt stat ca asa da bine. Suntem mici, trebuie sa-i pupam in fund pe toti, sa nu degeneram tensiuni cu partenerii europeni. Romania nu trebuie sa aiba puncte de vedere pe plan international, trebuie sa ramana mereu  oaia care sa alerga mereu dupa turma, sa nu se piarda. Dupa mintea lor, pe langa avioane, Basescu trebuia sa fie mai cu mot, si sa trimita trupe terestre sa-l atace la baioneta pe Gaddafi. Unii au vazut in acest gest, o razbunare marca Traian Basescu ca presedintele Frantei nu ne-a primit in spatiul Schengen. Mda, Basescu nu uita si nu iarta sa-si plateasca politele. Perversa de pe Targul Ocna, dom'le.

In timp ce marii experti in politica externa nu pricepeau pozitia Romaniei, Traian Basescu a fost foarte transant pe aceasta tema. Daca Franta si aliatii au interes in Libia, este problema lor. In momentul de fata problemele interne ale Libiei,sunt doar a libienilor. Este revolutia lor nu a noastra. Mai mult decat sa condamne gestul de a trage in propiul popor, al  colonelului Gaddafi, si sa se delimiteze de acest personaj nociv, Traian Basescu nu avea ce sa faca, si nu era indicat sa faca mai mult. Romania nu poate, si nici nu vrea sa intervina militar in Libia, decat in cazul in care aceasta actiune militara este preluata de NATO. In momentul in care NATO decide sa intervina militar in Libia, nu are nici un sens sa fii gica-contra pe acest subiect.

Astazi am ramas gura-casca, cand prin unele ziare am vazut stiri de genul ca Romania prin fregata Regele Ferdinand, a intrat in razboi cu Libia. Tre' sa fii un ziarist tampit sa vii cu acest gen de articole in redactie, si sa le publici. Romania, impreuna cu ceilalti membri NATO, are o misiune de a asigura embargoul pus pe armament Libiei. Frectie pe picior de lemn, cine dracu are curaj sa-l aprovizione cu armament pe mare, pe Gaddafi. Echipajul de pe fregata, va fi intr-o croaziera, nu va incerca nimeni sa treaca cu armament spre Libia pe cai maritime. Un alt factor extrem de important pe care majoritatea il omit, misiunea va incepe peste o luna de zile. Pana atunci se pot intampla multe. E timp berechet ca dictatorul libian sa cada sau Sarkozy sa si-o ia in freza, si sa renunte sa lupte pentru drepturile cetatenilor libieni. Din punctul meu de vedere pana ridica ai nostri ancora din port, razboiul se termina. Pe asta mizeaza si Basescu, cand a cerut ragaz, o luna de zile sa pregateasca fregata pentru aceasta misiune.