Noul Prim Ministru al României reprezintă multe lucruri pentru
diferite categorii de analiști politici. De la omul Președintelui, la
cel al Serviciilor Secrete, dl. Mihai Răzvan Ungureanu a primit în doar
câteva zile o sumedenie de epitete care de care mai fanteziste. Nu o să
subscriu celor mai aberante dintre ele, care vedeau în evenimentele din
ultimele 48 de ore, numeroase corelații cu Rusia lui Putin – deși în
cazul rusesc, analiștii de la noi cred că au rămas între ultimii de pe
planetă care consideră colosul răsăritean doar un fief KGB și nu o
variantă extinsă a primăriei St. Petersburgului, unde Putin, Medvedev și
mulți alți colaboratori din guvern au lucrat împreună, ceea ce este de
fapt. Nici nu o să apelez la argumentul puterii, care consideră actualul
cabinet ca fiind parte a unui suflu nou în viața politică de la noi –
nu chiar tehnocrați, dar aproape. Mulți dintre miniștri sunt funcționari
cu vechime în ministere, iar despre subsecretarii de stat aflați în
subordinea noului lider de guvern nu s-a scris până acum nici un rând,
deși ei sunt la fel de importanți, chiar deocamdată nimeni din noua
structură nu pare a se bucura de independența d-nei Udrea.
Trei
puncte rămân esențiale în analiza ultimelor zile. Primul dintre ele
ridică întrebarea, ce anume a făcut ca opțiunea Președintelui și a
ex-Primului Ministru să fie tocmai șeful SIE? L-am văzut acum doi ani la
o lansare de carte la Cluj, când, în prezența profesorului Vasile
Pușcaș, Mihai Răzvan Ungureanu a răspuns unor întrebări ridicate de
studenții de la Relații Internaționale. Ce a frapat în tonalitatea și
explicațiile celui interpelat a fost tocmai profesionalismul, coerența
și nu în ultimul rând o impresie de superioritate greu de ascuns. Pare
un om serios, care știe ce vrea și cum să obțină, dar mai ales
numeroasele referințe la echipele cu care a lucrat sugerează multă
atenție la sfătuitori și la analizele bine făcute care îi ajung pe masă.
Propunând un astfel de om, Președintele Băsescu a rezolvat două
probleme esențiale cu care mandatul său se confruntă: prima, impresia de
incoerență, delăsare și dezinteres pe care finalul mandatului Boc o
făcuse în rândul electoratului; iar în al doilea rând, răpește opoziției
principala țintă a atacurilor vehemente din ultima perioadă. Noul
Guvern moștenește o întreagă paletă de probleme cu șanse mici de
rezolvare în viitorul apropiat, aspect ce ar putea dinamita foarte
repede bruma de legitimitate câștigată odată cu demisia dl. Boc.
Al
doilea punct este legat de reacția USL, ce putea fi de a continua
aceeași strategie critică, de data aceasta asupra altor personaje sau de
a aștepta efectele începutului de mandat, oferind între timp șansa
dialogului și așteptând greșelile inevitabile ale puterii. Răspunsul a
fost diferit în cazul PNL și PSD. Pe de o parte dl. Ponta a fost
inspirat în a folosi tonul englezesc pe care îl impută dl. Antonescu,
oferind partidului său un plus de imagine și dovedind că PSD nu este
doar un grup al distrugerii guvernărilor PDL, centrat pe alegerile din
toamnă. Acest gest ar putea înclina balanța indecișilor spre
social–democrați. Pe de altă parte, colegul de alianță de la liberali
s-a pripit în a ataca Puterea cu aceeași tonalitate cu care ne-a
obișnuit. Confundând grav mesajul și strategia mult mai înțeleaptă, mai
viabilă electoral și mai periculoasă la adresa rivalilor a dl. Ponta,
liberalii au preferat să vadă în discursul acestuia o capitulare în fața
PDL. Tind să cred că adevăratul învingător al ultimelor zile este însă
liderul social-democrat, care în momentul de față are poziția centrală
atât în opoziție cât și la masa negocierilor cu puterea.
După calculele
actorilor politici și dintr-o parte și din cealaltă se pot trage câteva
concluzii asupra următoarelor luni de mandat. Pe de o parte liderii PDL
vor încerca să abată valul de antipatie din această iarnă, folosind
probabil imaginea de expert a noului Prim Ministru. Nu ezit să consider
că vedem un moment copiat atent după cel italian al demisiei lui
Berlusconi și numirii lui Monti, cu rezervele de rigoare. Pe de altă
parte, doar PSD pare a fi înțeles că revolta populară viza clasa
politică în general, accentul fiind pus asupra PDL pentru simplul fapt
că, fiind la putere, este mai ușor de asimilat vinovăției, iar Opoziția
nu putea juca acest dans al străzii care devenea periculos și penibil
pentru membrii ei. Bineînțeles nu va exista o negociere în adevăratul
sens al cuvântului între Guvernul actual și liderii PSD, un astfel de
gest reprezentând o pierdere mult prea mare pentru ambele tabere, cu
toate asigurările dl. Ponta. Singurul perdant rămâne PNL, care fără o
regândire atentă a strategiilor de apel la mulțime riscă să devină
tributarul unui populism care poate îndepărta electoratul tradițional al
partidului. Tonul moderat nu ar fi afectat opoziției nici fieful media,
nici nu ar fi coborât nivelul opțiunii electoratului pentru USL sau mai
precis pentru liberali. Dl. Antonescu ar trebui poate să fie mai atent
la lecția de parlamentarism britanic dată de dl. Ponta.
AUTOR MIHAI MURESAN
SURSA www.contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu