Mai mulţi oficiali guvernamentali s-au declarat nemulţumiţi de lipsa
de solidaritate a ţǎranilor leneşi ce stau la cǎldurǎ în timp ce
militarii deszǎpezesc, ţǎrani care mai degrabǎ bǎtǎtoresc drumurile spre
cârciumǎ decât sǎ cureţe zǎpada din faţa propriilor porţi. Un altul
ne-a explicat, într-o aplicare sui-generis a dictonului „despre morţi,
numai de bine", cǎ cele mai multe dintre victimele urgiei naturii cam
trǎgeau la mǎsea.
În mod tradiţional, satul românesc dispunea de
un sistem de relaţii sociale deosebit de strânse (în limbajul
sociologiei moderne - de un capital social dezvoltat), care-i permitea
sǎ rǎspundǎ adecvat provocǎrilor obişnuite sau celor excepţionale (de
tipul prezentelor catastrofe naturale). Erau structuri informale, în
care „fruntaşii satului" dispuneau de autoritatea necesarǎ mobilizǎrii
comunitǎţii, fie cǎ era vorba despre construirea unei biserici (fǎrǎ
alocǎri bugetare), ajutarea celor aflaţi în nevoie sau sancţionarea
celor care încǎlcau normele de convieţuire.
Regimul comunist a
identificat fruntaşii satului drept chiaburi şi a fost eficient în a-i
marginaliza, atunci când nu i-a exterminat. Proprietatea colectivistǎ
asupra mijloacelor de producţie a contribuit şi ea la deteriorarea
relaţiilor sociale - ţǎranul a fost obligat sǎ-şi taie viţeii pe ascuns,
sǎ fure din recolta „comunǎ" etc.
Sunt câteva dintre cauzele care
au fǎcut ca satul românesc de azi sǎ fie unul dominat de individualism,
solidaritatea manifestându-se aproape exclusiv în cadrul familiilor. În
plus, el a fost golit, o datǎ în cursul industrializǎrii de acum 40 de
ani şi apoi, mai recent, prin recenta emigrare masivǎ spre Europa
Occidentalǎ, de populaţia activǎ în sens demografic, dar şi social.
Sigur, lucrurile ar fi mult mai uşor de gestionat dacǎ, în dimineaţa de
dupǎ viscol, întreaga suflare aptǎ de muncǎ a satului s-ar alinia cu
lopeţile în mâini în faţa primǎriei (dar asta nu se poate, cǎci drumul e
acoperit de troiene cât casa), iar primarul i-ar dirija: „Voi pe uliţa
aia, voi pe aia...". Dar asta nu se întâmplǎ, evident.
Oamenii au
totuşi nevoie, chiar atunci când zǎpada e cât casa, sǎ comunice între
ei, sǎ dezbatǎ, eventual sǎ se organizeze. Or, centrul vieţii sociale nu
este, în satul româneasc de azi ca şi în cel de ieri şi de alaltǎieri,
nici cǎminul cultural, nici biserica, nici primǎria. Este cârciuma.
Care, de altfel, este, în cele mai multe dintre satele mici (care fac
obiectul calamitǎţilor din sǎptǎmânile acestea), şi magazin, de unde se
poate cumpǎra, dacǎ nu s-au epuizat, un biscuit, o conservǎ. În Buzǎu şi
Vrancea, judeţele cele mai afectate, cei mai mulţi ţǎrani au de regulǎ
ţuicǎ şi vin în propriile pivniţe, n-au nevoie sǎ bǎtǎtoreascǎ drumurile
dacǎ au chef sǎ se îmbete.
Dacǎ merg la cârciumǎ, o fac din nevoia de a nu fi singuri. Nevoie
care, de altfel, este condiţia pe care se construiesc relaţiile sociale.
Nu
spun cǎ nu sunt, în satele troienite, şi loaze care joacǎ ping-pong în
cârciumǎ în timp ce jandarmii şi ultraşii deszǎpezesc drumul, dupǎ cum
putem citi într-un excelent reportaj al lui Cǎtǎlin Tolontan. Loaze care
plǎtesc şi ele impozite şi taxe. Doar cǎ nu asta e astǎzi problema
guvernanţilor. Ei sunt funcţionari publici, în englezǎ civil servants;
adicǎ, în traducere liberǎ, servitori ai cetǎţeanului. Or, treaba
servitorului nu e sǎ-şi certe stǎpânul, chiar dacǎ acesta e uneori
leneş, cârcotaş, beţiv. El face tot ce-i stǎ în putinţǎ pentru a-l
mulţumi, de asta e plǎtit. Din punctul ǎsta de vedere, zic cǎ reacţia
guvernanţilor a fost neadecvatǎ funcţiei publice.
De aceastǎ datǎ,
preşedintele a adoptat o poziţie mult mai adecvatǎ decât şeful
Guvernului, atunci când a remarcat cǎ „în anumite comunităţi, simţul
civic a făcut ca grupuri de oameni, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai
în vârstă, să acţioneze cu un adevărat spirit civic [sic!] în
susţinerea bătrânilor, cei care nu puteau să îşi deszăpezească uşile,
geamurile sau curtea".
AUTOR MIRCEA KIVU
SURSA ROMANIA LIBERA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu