CAND PARTIDELE CER O ''OFENSIVA RUSEASCA'' PE TERITORIUL ROMANIEI

Anticomunismul feroce de după 1989 a avut, printre victime, şi istoria. Trecutul din ultimii 50 de ani a fost rescris în aşa fel încât PNŢ şi PNL, angajate în bătălia cu FSN-ul neocomunist al lui Ion Iliescu, pentru cucerirea puterii postdecembriste, să apară ca victime ale P.C.R. Aşa s-a făcut că un moment semnificativ din perioada 20 iunie 1944 - 12 octombrie 1944 să fie împins în plan secund sau chiar escamotat.

E vorba de alianţa dintre PNŢ, PNL, PSD şi PCR în ceea ce se va numi Blocul Naţional Democrat sub patronajul Regelui Mihai. Ea a luat naştere la 20 iunie 1944, după tratative duse cu precădere de Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Pe parcursul lor, Iuliu Maniu a condiţionat alianţa cu PCR de excluderea posibilităţii ca din BND să facă parte şi Gheorghe Tătărescu, adversarul său politic din anii interbelici. Coaliţia îşi propunea, printre altele, răsturnarea Mareşalului Antonescu şi încheierea Armistiţiului.

Cum de au ajuns partidele democratice să se alieze cu duşmanul de moarte al democraţiei, cu partidul pe care l-au ţinut în ilegalitate din 1924, voi arăta în eseul „Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Antonescu" în pregătire pentru editura „Adevărul". Să menţionez aici doar că alianţa PNŢ, PNL şi PSD cu Partidul Comunist Român în cadrul BND 1944 a fost alianţa clasei politice autohtone cu formaţiunea al cărui stăpân - Armata Roşie - forţa Porţile Moldovei şubrezite deja de generalii care-l trădau pe Ion Antonescu pentru a-şi salva pielea.

Noua Coaliţie, care va fi câteva luni după 23 august 1944 şi Coaliţie de guvernămînt, adoptă Planul Loviturii de stat, pe care-l trimit la Ankara şi la Stockholm pentru a fi cunoscut de ruşi. Planul cerea „o ofensivă sovietică pe frontul român" pentru înlesnirea loviturii de stat împotriva Mareşalului. Ofensivă sovietică însemna însă înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul naţional. O Coaliţie din care făceau parte PNŢ, PNL şi PSD cerea Moscovei nici mai mult nici mai puţin decît să ocupe România!

Liderii partidelor democratice nu sunt singurii care se aliază cu liderii un partid care avea drept platformă politică instaurarea dictaturii proletariatului.  Oamenii Palatului Regal - generalul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea, Grigore Niculescu- Buzeşti, Ion Mocioni Stîrcea, colonelul Dumitru Dămăceanu -  complotează în casele conspirative ale PCR, în cadrul Comitetului Militar creat în vederea loviturii de stat, cu liderii comunişti Emil Bodnăraş şi Constantin Agiu. 

În 1944, Finlanda lui Mannerheim se afla în aceeaşi situaţie ca şi România lui Antonescu. La 9 iunie 1944, 20 de divizii de artilerie ruseşti au lansat unul dintre cele mai devastatoare bombardamente din cel de-al Doilea Război Mondial asupra fortificaţiilor finlandeze de la graniţa cu URSS.  400 de avioane ruseşti mai înainte, aceleaşi fortificaţii. Prin spărtura produsă, 12 divizii de tancuri s-au năpustit asupra Finlandei, pentru a o cuceri militar.

După o lună şi ceva de lupte, revenindu-şi, finlandezii reuşesc să oprească tăvălugul rusesc, înregistrând, în 21 iulie 1944, istorica victorie de la Tali-Ihantala. Armata Roşie a fost blocată înainte de a atinge frontiera dintre Finlanda şi Karelia impusă de URSS în 20 martie 1940, după Războiul de iarnă.

Conştient că Armata Roşie se va împotmoli pe acest front secundar, risipindu-i  forţele de care avea nevoie pe direcţia principală - Moscova-Berlin, Stalin a acceptat în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1944 încetarea focului. Armistiţiul semnat în aceste condiţii, la 19 septembrie 1944, deşi împovărător economic pentru Finlanda, a salvat ţara de la ceea ce ar fi fost mai rău: cucerirea de către Armata Roşie şi, prin asta, instaurarea dictaturii comuniste.

În Finlanda lui 1944 exista Opoziţie la Mareşalul Mannerheim. Partidul Comunist Finlandez, asemenea Partidului Comunist Român, era în ilegalitate încă din anii '20. Şi PC Finlanda avea ca Stăpân URSS. Numai că niciunei forţe politice din Finlanda nu i-a trecut prin cap să se alieze cu Partidul Comunist Finlandez pentru a se pune bine cu Stăpânul ajuns la graniţele ţării. Să se alieze, cum au făcut, la noi, PNŢ, PNL şi PSD, pentru a cere, în sprijin, o ofensivă rusească asupra Finlandei.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL

IRESPONSABILITATEA DEZBINARII

Toţi s-au iluzionat. Şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu, şi Carol al II-lea, şi Regele, şi Iuliu Maniu.

Volumul de eseuri pe care-l pregătesc pentru Adevărul Holding va avea titlul „Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Antonescu". Aşa i-am zis principalului text din volum, consacrat legendarei audienţe a Mareşalului de la Palatul Regal, în urma căreia a fost arestat, predat comuniştilor, mai întâi, şi ruşilor, mai apoi.

 Documentul pe care mă bazez când înfăţişez cititorilor şi Varianta Mareşalului asupra întâlnirii (până la apariţia lui, istoricii au avut la dispoziţie doar Varianta Regelui Mihai) transcrie pe scurt ce a zis Ion Antonescu pe parcursul a două ore cel puţin. Şi cum Mareşalul se referă la negocierile de Armistiţiu pe care le-a încercat el cu Aliaţii, mai întâi, şi cu sovieticii, mai apoi, simt nevoia să recitesc lucrările dedicate de istoricii noştri perioadei premergătoare lui 23 august 1944.

Am drept punct de reper acum, spre deosebire de anii anteriori, când am parcurs şi fişat literatura despre Lovitura de stat, exemplul finlandez. Confruntaţi şi ei cu tăvălugul rusesc, finlandezii au opus o rezistenţă îndârjită, care l-a obligat pe Stalin să accepte negocierea condiţiilor de Armistiţiu. La aceste negocieri, finlandezii s-au prezentat într-o unitate fără fisură în spatele guvernului. Deschise după 1989, arhivele sunt categorice în stabilirea unui adevăr: în vara lui 1944, cu Stalin  negociau toate forţele politice ale ţării. Negocia Mareşalul, încercând să mai îndulcească exigenţele ruseşti. Negocia Opoziţia, reprezentată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Negociau Palatul şi generalii conspiratori. Negocia Gheorghe Tătărescu. Negocia în Mexic, prin ambasadorul rus, Carol al II-lea. Negocia, pe cont propriu, şi Mihai Antonescu. Fiecare negocia însă pentru el, gândindu-se nu la soarta ţării, ci la ajungerea la Putere. Mihai Antonescu se dă bine pe lângă Rege în speranţa că-i va lua locul lui Ion Antonescu. Iuliu Maniu amână la nesfârşit scrisoarea de încredere cerută de Mareşal pentru a accepta condiţia renunţării la Basarabia şi Bucovina, socotind că, de iese rău, el va apărea în ochii românilor drept cel care n-a avut nicio legătură cu dezastrul. Carol al II-lea e gata să încheie orice înţelegere cu ruşii, numai să poată reveni pe tron. La Stockholm, Gheorghe Duca încearcă, în numele camarilei, să-i convingă pe ruşi că Ion Antonescu nu-i un partener serios. Regele se grăbeşte să încheie el Armistiţiul sau, mai bine zis, să accepte capitularea fără condiţii. Sfătuit de „băieţi", cum li se ziceau derbedeilor din jurul lui, că, de nu se grăbeşte, Mareşalul va rămâne mult şi bine în fruntea ţării.

Aşa cum s-a dovedit ulterior, toţi s-au iluzionat. Şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu, şi Carol al II-lea, şi Regele, şi Iuliu Maniu. Ruşii angajaseră negocieri cu fiecare, lăsând fiecăruia impresia că-l preferă. De preferat se preferau pe ei înşişi sau, ca să fim mai exacţi, pe singurii oameni de care erau siguri: comuniştii. „S-a adeverit în România, ca şi în alte ţări de altfel, că duşmanul şi rivalităţile politice personale erau mai puternice decât imperativele globale ale ţării, aflată într-o situaţie limită". E concluzia fermă, aspră, dar corectă pe care istoricul Dinu G. Giurescu o trage în volumul „România în al doilea război mondial" din radiografia felului în care forţele politice interne au abordat Armistiţiul cu Moscova în vara lui 1944. Diferă acest moment de altele din istoria ţării? Diferă de anii când boierii mergeau la Istanbul ca să intre ei în graţiile turcilor pentru a-l da jos pe Domnitor? Diferă de anii lui Carol I, când politicienii români se duceau cu pâra la Viena şi Berlin? Diferă de noiembrie 1938, când Carol al II-lea face sluj la Berlin pentru a avea mâinile libere în lichidarea lui Codreanu? Diferă de anii 1945-1947, când Iuliu Maniu cere condamnarea lui Gh. Tătărăscu în calitate de criminal de război, iar Gh. Tătărăscu, drept răspuns, intra în guvernul prosovietic al lui Petru Groza? Diferă de 1952, când Dej merge la Stalin pentru a obţine dreptul de a-şi lichida adversarii numiţi Ana Pauker şi Vasile Luca? Diferă de anii 1970-1971, când foştii stalinişti devin instrumentele Moscovei în complotul împotriva lui Ceauşescu? Diferă de anii postdecembrişti?!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL

SA NU SUPARAM RUSIA?!

Am fost martorii stupefiaţi ai unor declaraţii făcute de politicieni, de membri ai aşa-zisei societăţi civile, de lideri de opinie având drept laitmotiv strigătul înspăimântat: Să nu supărăm Rusia!

16 septembrie 1944. Consiliul de Miniştri continuă să dezbată Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova în 12 septembrie 1944, de delegaţia României, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei din partea PCR. Lucreţiu Pătrăşcanu relatează calvarul Delegaţiei noastre în capitala proaspăt aliatei a României în războiul împotriva Germaniei.

Delegaţia a ajuns la Moscova în ziua de 30 august 1944. Discuţiile ar fi trebuit să înceapă a doua zi. N-au început niciodată. Ţinuţi în hotel fără să li se spună nimic, membrii Delegaţiei sunt convocaţi pe 8 septembrie 1944 la Kremlin, unde Viaceslav Molotov le citeşte cu o voce monotonă un text fără a le permite nu numai observaţii, dar nici măcar întreruperi din lectură.
Nu e o Convenţie de Armistiţiu. E un Diktat pur şi simplu. Prin nimic deosebit în brutalitatea sa de cel din noaptea de 26 iunie 1940.

La 12 septembrie 1944, Delegaţia se vede obligată să semneze unul dintre cele mai nedrepte documente din istoria ţării. Deşi întorsese armele la 23 august 1944, România era declarată învinsă,  teritoriul naţional era ocupat de Armata Roşie, ni se luau Basarabia şi Bucovina de Nord, despăgubirile de plătit erau imense. Diferă prin ceva mojicia de ciubotă a diplomaţiei sovietice de atunci de mojicia cu cravată a diplomaţiei ruseşti de acum?!

În aceste condiţii, se înţelege jalea care domneşte în cele două şedinţe de Consiliu de Miniştri (cea din 15 şi cea din 16 septembrie) dedicate documentului semnat la Moscova.
Iuliu Maniu, unul dintre cei care au contribuit decisiv la Lovitura de Stat, mai că nu-şi dăduse pumni în cap la şedinţa anterioară, cea din 15 septembrie 1944, văzând că textul semnat la Moscova era cu mult sub cel negociat de Ion Antonescu cu Viaceslav Molotov: „Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, Guvernul acesta, regimul acesta şi în special noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, cînd ni se va pune în faţă mîine, poimîine faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămînem noi."
Jalea care a pus stăpânire pe membrii Guvernului îşi avea şi o altă cauză decât constatarea că autorii Loviturii de Stat fuseseră pur şi simplu traşi pe sfoară. O descoperim imediat din ceea ce spune, cuprins de revoltă, Iuliu Maniu: Pe teritoriul României, Armata Roşie, alcătuită din troglodiţi  care vedeau întâia oară în viaţa lor ceasuri de mână şi ciorapi de damă (Nataşele lor purtând izmene din foi de cort), se deda la inimaginabile acte de sălbăticie.
Dar nu numai atât. Iuliu Maniu e revoltat şi de faptul că ofiţerii superiori sovietici se purtau cu autorităţile româneşti, inclusiv cu membrii Guvernului, mai rău decât cu nişte slugi. Când demnitarii noştri merg să se plângă la Comandamentul Militar sovietic de jafurile, de violurile, de rechiziţiile forţate ale militarilor ruşi, sunt ţinuţi ore întregi pe la uşi, fără să fie primiţi.

Când Iuliu Maniu îşi termină intervenţia, se ridică Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul de Justiţie al României. Fruntaşul comunist nu numai că respinge observaţiile absolut corecte ale lui Iuliu Maniu, dar, mai mult, îl ia la refec pe liderul ţărănist, pentru că şi-a îngăduit, în săptămânile anterioare, să protesteze public faţă de actele barbare ale ruşilor. Laitmotivul acestei muştruluieli? Să nu supărăm Rusia cu astfel de gesturi!
Nu ştia el, ca şi Ana Pauker, ca şi Gheorghiu Dej, ca şi Teoharie Georgescu că ruşii se purtau pe teritoriul României ca nişte hoarde venite din stepa calmucă?! Fireşte că ştia. Numai că el şi tovarăşii săi de partid ştiau că numai pupându-i în fund pe ruşi puteau ajunge în fruntea bucatelor.

Au trecut 67 de ani de la cumplitele vremi ale lui 1944. România nu mai e o ţară ocupată de Armata Roşie. Ba mai mult, România e membră NATO şi a Uniunii Europene. Şi cu toate acestea, în zilele din urmă, am fost martorii stupefiaţi ai unor declaraţii făcute de politicieni, de membri ai aşa-zisei societăţi civile, de lideri de opinie având drept laitmotiv strigătul înspăimântat: Să nu supărăm Rusia!
Lucreţiu Pătrăşcanu şi camarazii săi de partid aveau o scuză: Voiau să ajungă la Putere! Cei care strigă azi „Să nu supărăm Rusia!", deşi aceasta îşi trânteşte ciubotele în farfuriile noastre de supă, n-au nici măcar această scuză.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL