IRESPONSABILITATEA DEZBINARII

Toţi s-au iluzionat. Şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu, şi Carol al II-lea, şi Regele, şi Iuliu Maniu.

Volumul de eseuri pe care-l pregătesc pentru Adevărul Holding va avea titlul „Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Antonescu". Aşa i-am zis principalului text din volum, consacrat legendarei audienţe a Mareşalului de la Palatul Regal, în urma căreia a fost arestat, predat comuniştilor, mai întâi, şi ruşilor, mai apoi.

 Documentul pe care mă bazez când înfăţişez cititorilor şi Varianta Mareşalului asupra întâlnirii (până la apariţia lui, istoricii au avut la dispoziţie doar Varianta Regelui Mihai) transcrie pe scurt ce a zis Ion Antonescu pe parcursul a două ore cel puţin. Şi cum Mareşalul se referă la negocierile de Armistiţiu pe care le-a încercat el cu Aliaţii, mai întâi, şi cu sovieticii, mai apoi, simt nevoia să recitesc lucrările dedicate de istoricii noştri perioadei premergătoare lui 23 august 1944.

Am drept punct de reper acum, spre deosebire de anii anteriori, când am parcurs şi fişat literatura despre Lovitura de stat, exemplul finlandez. Confruntaţi şi ei cu tăvălugul rusesc, finlandezii au opus o rezistenţă îndârjită, care l-a obligat pe Stalin să accepte negocierea condiţiilor de Armistiţiu. La aceste negocieri, finlandezii s-au prezentat într-o unitate fără fisură în spatele guvernului. Deschise după 1989, arhivele sunt categorice în stabilirea unui adevăr: în vara lui 1944, cu Stalin  negociau toate forţele politice ale ţării. Negocia Mareşalul, încercând să mai îndulcească exigenţele ruseşti. Negocia Opoziţia, reprezentată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Negociau Palatul şi generalii conspiratori. Negocia Gheorghe Tătărescu. Negocia în Mexic, prin ambasadorul rus, Carol al II-lea. Negocia, pe cont propriu, şi Mihai Antonescu. Fiecare negocia însă pentru el, gândindu-se nu la soarta ţării, ci la ajungerea la Putere. Mihai Antonescu se dă bine pe lângă Rege în speranţa că-i va lua locul lui Ion Antonescu. Iuliu Maniu amână la nesfârşit scrisoarea de încredere cerută de Mareşal pentru a accepta condiţia renunţării la Basarabia şi Bucovina, socotind că, de iese rău, el va apărea în ochii românilor drept cel care n-a avut nicio legătură cu dezastrul. Carol al II-lea e gata să încheie orice înţelegere cu ruşii, numai să poată reveni pe tron. La Stockholm, Gheorghe Duca încearcă, în numele camarilei, să-i convingă pe ruşi că Ion Antonescu nu-i un partener serios. Regele se grăbeşte să încheie el Armistiţiul sau, mai bine zis, să accepte capitularea fără condiţii. Sfătuit de „băieţi", cum li se ziceau derbedeilor din jurul lui, că, de nu se grăbeşte, Mareşalul va rămâne mult şi bine în fruntea ţării.

Aşa cum s-a dovedit ulterior, toţi s-au iluzionat. Şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu, şi Carol al II-lea, şi Regele, şi Iuliu Maniu. Ruşii angajaseră negocieri cu fiecare, lăsând fiecăruia impresia că-l preferă. De preferat se preferau pe ei înşişi sau, ca să fim mai exacţi, pe singurii oameni de care erau siguri: comuniştii. „S-a adeverit în România, ca şi în alte ţări de altfel, că duşmanul şi rivalităţile politice personale erau mai puternice decât imperativele globale ale ţării, aflată într-o situaţie limită". E concluzia fermă, aspră, dar corectă pe care istoricul Dinu G. Giurescu o trage în volumul „România în al doilea război mondial" din radiografia felului în care forţele politice interne au abordat Armistiţiul cu Moscova în vara lui 1944. Diferă acest moment de altele din istoria ţării? Diferă de anii când boierii mergeau la Istanbul ca să intre ei în graţiile turcilor pentru a-l da jos pe Domnitor? Diferă de anii lui Carol I, când politicienii români se duceau cu pâra la Viena şi Berlin? Diferă de noiembrie 1938, când Carol al II-lea face sluj la Berlin pentru a avea mâinile libere în lichidarea lui Codreanu? Diferă de anii 1945-1947, când Iuliu Maniu cere condamnarea lui Gh. Tătărăscu în calitate de criminal de război, iar Gh. Tătărăscu, drept răspuns, intra în guvernul prosovietic al lui Petru Groza? Diferă de 1952, când Dej merge la Stalin pentru a obţine dreptul de a-şi lichida adversarii numiţi Ana Pauker şi Vasile Luca? Diferă de anii 1970-1971, când foştii stalinişti devin instrumentele Moscovei în complotul împotriva lui Ceauşescu? Diferă de anii postdecembrişti?!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL