CINE-A PUS CARCIUMA-N DRUM?

Mai mulţi oficiali guvernamentali s-au declarat nemulţumiţi de lipsa de solidaritate a ţǎranilor leneşi ce stau la cǎldurǎ în timp ce militarii deszǎpezesc, ţǎrani care mai degrabǎ bǎtǎtoresc drumurile spre cârciumǎ decât sǎ cureţe zǎpada din faţa propriilor porţi. Un altul ne-a explicat, într-o aplicare sui-generis a dictonului „despre morţi, numai de bine", cǎ cele mai multe dintre victimele urgiei naturii cam trǎgeau la mǎsea.
În mod tradiţional, satul românesc dispunea de un sistem de relaţii sociale deosebit de strânse (în limbajul sociologiei moderne - de un capital social dezvoltat), care-i permitea sǎ rǎspundǎ adecvat provocǎrilor obişnuite sau celor excepţionale (de tipul prezentelor catastrofe naturale). Erau structuri informale, în care „fruntaşii satului" dispuneau de autoritatea necesarǎ mobilizǎrii comunitǎţii, fie cǎ era vorba despre construirea unei biserici (fǎrǎ alocǎri bugetare), ajutarea celor aflaţi în nevoie sau sancţionarea celor care încǎlcau normele de convieţuire.

Regimul comunist a identificat fruntaşii satului drept chiaburi şi a fost eficient în a-i marginaliza, atunci când nu i-a exterminat. Proprietatea colectivistǎ asupra mijloacelor de producţie a contribuit şi ea la deteriorarea relaţiilor sociale - ţǎranul a fost obligat sǎ-şi taie viţeii pe ascuns, sǎ fure din recolta „comunǎ" etc.
Sunt câteva dintre cauzele care au fǎcut ca satul românesc de azi sǎ fie unul dominat de individualism, solidaritatea manifestându-se aproape exclusiv în cadrul familiilor. În plus, el a fost golit, o datǎ în cursul industrializǎrii de acum 40 de ani şi apoi, mai recent, prin recenta emigrare masivǎ spre Europa Occidentalǎ, de populaţia activǎ în sens demografic, dar şi social. Sigur, lucrurile ar fi mult mai uşor de gestionat dacǎ, în dimineaţa de dupǎ viscol, întreaga suflare aptǎ de muncǎ a satului s-ar alinia cu lopeţile în mâini în faţa primǎriei (dar asta nu se poate, cǎci drumul e acoperit de troiene cât casa), iar primarul i-ar dirija: „Voi pe uliţa aia, voi pe aia...". Dar asta nu se întâmplǎ, evident.

Oamenii au totuşi nevoie, chiar atunci când zǎpada e cât casa, sǎ comunice între ei, sǎ dezbatǎ, eventual sǎ se organizeze. Or, centrul vieţii sociale nu este, în satul româneasc de azi ca şi în cel de ieri şi de alaltǎieri, nici cǎminul cultural, nici biserica, nici primǎria. Este cârciuma. Care, de altfel, este, în cele mai multe dintre satele mici (care fac obiectul calamitǎţilor din sǎptǎmânile acestea), şi magazin, de unde se poate cumpǎra, dacǎ nu s-au epuizat, un biscuit, o conservǎ. În Buzǎu şi Vrancea, judeţele cele mai afectate, cei mai mulţi ţǎrani au de regulǎ ţuicǎ şi vin în propriile pivniţe, n-au nevoie sǎ bǎtǎtoreascǎ drumurile dacǎ au chef sǎ se îmbete.

 Dacǎ merg la cârciumǎ, o fac din nevoia de a nu fi singuri. Nevoie care, de altfel, este condiţia pe care se construiesc relaţiile sociale.
Nu spun cǎ nu sunt, în satele troienite, şi loaze care joacǎ ping-pong în cârciumǎ în timp ce jandarmii şi ultraşii deszǎpezesc drumul, dupǎ cum putem citi într-un excelent reportaj al lui Cǎtǎlin Tolontan. Loaze care plǎtesc şi ele impozite şi taxe. Doar cǎ nu asta e astǎzi problema guvernanţilor. Ei sunt funcţionari publici, în englezǎ civil servants; adicǎ, în traducere liberǎ, servitori ai cetǎţeanului. Or, treaba servitorului nu e sǎ-şi certe stǎpânul, chiar dacǎ acesta e uneori leneş, cârcotaş, beţiv. El face tot ce-i stǎ în putinţǎ pentru a-l mulţumi, de asta e plǎtit. Din punctul ǎsta de vedere, zic cǎ reacţia guvernanţilor a fost neadecvatǎ funcţiei publice.

De aceastǎ datǎ, preşedintele a adoptat o poziţie mult mai adecvatǎ decât şeful Guvernului, atunci când a remarcat cǎ „în anumite comunităţi, simţul civic a făcut ca grupuri de oameni, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai în vârstă, să acţioneze cu un adevărat spirit civic [sic!] în susţinerea bătrânilor, cei care nu puteau să îşi deszăpezească uşile, geamurile sau curtea".
AUTOR MIRCEA KIVU
SURSA ROMANIA LIBERA 

NOI VREM PAMANT!

''Pe vremea comunismului toate pământurile erau ale statului, toate veniturile veneau la stat şi atunci statul îşi asuma responsabilitatea pentru fiecare cetăţean. Acum, terenurile nu mai sunt la stat. 70% din economia românească este în sectorul privat'' - TRAIAN BASESCU
Cu totii stim ca din punct de vedere agricol, in ciuda faptului ca detinem cele mai bune soluri din Europa suntem in colaps. Apar pe sticla fel si fel de experti si analisti explicandu-ne ce ar trebui sa faca statul, ce programe europene trebuie sa adaptam. Faptul ca Romania este in colaps la acest capitol are doi vectori principali. Lipsa puterii financiare si lipsa fortei de munca din domeniu. Acum 20 de ani, tatuca patriei a reusit sa mizeze pe un loz castigator electoral: taranul. A reusit sa mestereasca din strigatul amar si disperat al taranului, o arma letala in bataliile electorale. Ecoul acestei arme se resimte si dupa 20 de ani. Strigatul e-n genul rasculatilor care ne fascinau la istorie, in romanele lui Rebreanu. NOI VREM PAMANT! De la Mircea cel Batran pana-n clipa cand Iliescu, a descalecat mare voievod asupra patriei aceasta a fost lozinca taranului. Iliescu a reusit sa le potoleasca setea de pamant. Drept rasplata, campanie de campanie a adunat voturi.Atat personale cat si pentru partidul cadavru. Si acum tata Aglaia,si badea Ion  voteaza cu ''3 trandafiri''. De ce? Iliescu ia facut din iobagi de pe campurile statului, mosieri. Pe langa pogoane, fiecare a pus mana pe unelte agricole, pe cate o pereche de cai pe cate o vacuta cu lapte, pe o turma de mioare. Iobagul a devenit fermier.
La inceput toate au fost bune si frumoase.Taranul avea ceva banuti de pe vremea impuscatului, era tanar in plina putere. Astazi mosierul de 60 sau 70 de ani, pe atunci avea 40 sau 50 de ani. Era bun si in plina forta sa se inhame la muncile agricole. Anii au trecut, iar inlocuitorii in campul muncii ai mosierilor, au disparut treptat. Tanarul de la tara mai dezghetat putin la minte, a abandonat sapa de lemn, migrand in industrie. Cei care au ramas la sat, astazi primesc ajutor social.
Cei care au primit pogoane in 90 au crezut ca romanul se va intoarce in feudalism. Badea Ion cu cateva hectare a crezut, ca se va intoarce vremea cand saracul ii va fii sluga pentru o traista de faina. Insa socoteala de acum 20 de ani nu se potriveste cu cea din prezent. Tinerii sunt in industrie in mediu urban, sunt mii firme care isi desfasoara activitatea in mediul rural prestand diferite servicii plecand de la activitati agricole pana la industria textila. Cel care a ramas inrobit, primeste ajutor social prestand in schimb cateva ore lunare in folosul comunitatii. Robul devine dintr-o data pentru mosier o mana de lucru foarte scumpa. Robul fara 50 de ron pe zi nu se trezeste cu noaptea-n cap sa faca act de prezenta pe glia lui mos' Ion. Tariful zilnic este enorm pentru mosierul care are ca sursa financiara o amarata de pensie.
Aceasta situatie este unul din motivele temeinice, de unde rezulta ca astazi propietarul de pamant agricol nu-si poate optine macar propia existenta. Ciudat este faptul ca desi taranul nu-si poate lucra pamantul, nu exista tribunal in tara sa nu aiba pe rol macar un proces pe saptamana, avand ca subiecte pamantul. Taranul este in stare sa faca si crima pentru o un metru patrat de pamant.
Acum din nou taranul sta cu mana intinsa la stat.Asteapta subvetii.Acestea vin in functie de posibilitatile bugetului de stat. Nu este suficient. El tot mai vrea. Ar vrea ca statul sai are sa-i samene, sa-i lucreze pamantul, sa-i recolteze si de ce nu sa-i bage-n hambar. Nu ar ceda un bob de grau gratis. Ajuns in aceasta situatie taranul se crede negustor din acest moment. Ar dori sa faca negot cu statul. Vrabia, malai viseaza.
An de an, taranul isi lasa pamantul parloaga. Dar nu-l vinde, nu-l arendeaza. Pentru ati arenda o palma de pamant taranul cere cat nu face. Ca afacerit devine mai profitabil sa importi decat sa cultivi daca esti in situatia sa nu ai pamantul necesar ca propietate. Taranul cu o bucata de pamant se crede imparat.Desi moare de foame in casa el  crede ca are avere: pamantul. 
Daca-l vei intreba de ce-l voteaza pe Iliescu sau urmasii sai, el iti va raspunde ca tatuca la facut pe el, om realizat in viata. A primit pamant. Pamant lasat parloaga.El niciodata nu va vinde in ciuda faptului ca nu si-l fructifica. El toata istoria a strigat un singur slogan: EU VREAU PAMANT ! Timp de 14 ani i-au fost recunoscatori lui Iliescu si partidului. A amanetat constant viitorul copiilor si nepotilor sa-i pe mana unei structuri mafiote, bine organizate sub bagheta lui Ion Iliescu.
Ati vrut pamant, acum lucrati-l, nu mai cersiti de la bugetul statului!