CINE-A PUS CARCIUMA-N DRUM?

Mai mulţi oficiali guvernamentali s-au declarat nemulţumiţi de lipsa de solidaritate a ţǎranilor leneşi ce stau la cǎldurǎ în timp ce militarii deszǎpezesc, ţǎrani care mai degrabǎ bǎtǎtoresc drumurile spre cârciumǎ decât sǎ cureţe zǎpada din faţa propriilor porţi. Un altul ne-a explicat, într-o aplicare sui-generis a dictonului „despre morţi, numai de bine", cǎ cele mai multe dintre victimele urgiei naturii cam trǎgeau la mǎsea.
În mod tradiţional, satul românesc dispunea de un sistem de relaţii sociale deosebit de strânse (în limbajul sociologiei moderne - de un capital social dezvoltat), care-i permitea sǎ rǎspundǎ adecvat provocǎrilor obişnuite sau celor excepţionale (de tipul prezentelor catastrofe naturale). Erau structuri informale, în care „fruntaşii satului" dispuneau de autoritatea necesarǎ mobilizǎrii comunitǎţii, fie cǎ era vorba despre construirea unei biserici (fǎrǎ alocǎri bugetare), ajutarea celor aflaţi în nevoie sau sancţionarea celor care încǎlcau normele de convieţuire.

Regimul comunist a identificat fruntaşii satului drept chiaburi şi a fost eficient în a-i marginaliza, atunci când nu i-a exterminat. Proprietatea colectivistǎ asupra mijloacelor de producţie a contribuit şi ea la deteriorarea relaţiilor sociale - ţǎranul a fost obligat sǎ-şi taie viţeii pe ascuns, sǎ fure din recolta „comunǎ" etc.
Sunt câteva dintre cauzele care au fǎcut ca satul românesc de azi sǎ fie unul dominat de individualism, solidaritatea manifestându-se aproape exclusiv în cadrul familiilor. În plus, el a fost golit, o datǎ în cursul industrializǎrii de acum 40 de ani şi apoi, mai recent, prin recenta emigrare masivǎ spre Europa Occidentalǎ, de populaţia activǎ în sens demografic, dar şi social. Sigur, lucrurile ar fi mult mai uşor de gestionat dacǎ, în dimineaţa de dupǎ viscol, întreaga suflare aptǎ de muncǎ a satului s-ar alinia cu lopeţile în mâini în faţa primǎriei (dar asta nu se poate, cǎci drumul e acoperit de troiene cât casa), iar primarul i-ar dirija: „Voi pe uliţa aia, voi pe aia...". Dar asta nu se întâmplǎ, evident.

Oamenii au totuşi nevoie, chiar atunci când zǎpada e cât casa, sǎ comunice între ei, sǎ dezbatǎ, eventual sǎ se organizeze. Or, centrul vieţii sociale nu este, în satul româneasc de azi ca şi în cel de ieri şi de alaltǎieri, nici cǎminul cultural, nici biserica, nici primǎria. Este cârciuma. Care, de altfel, este, în cele mai multe dintre satele mici (care fac obiectul calamitǎţilor din sǎptǎmânile acestea), şi magazin, de unde se poate cumpǎra, dacǎ nu s-au epuizat, un biscuit, o conservǎ. În Buzǎu şi Vrancea, judeţele cele mai afectate, cei mai mulţi ţǎrani au de regulǎ ţuicǎ şi vin în propriile pivniţe, n-au nevoie sǎ bǎtǎtoreascǎ drumurile dacǎ au chef sǎ se îmbete.

 Dacǎ merg la cârciumǎ, o fac din nevoia de a nu fi singuri. Nevoie care, de altfel, este condiţia pe care se construiesc relaţiile sociale.
Nu spun cǎ nu sunt, în satele troienite, şi loaze care joacǎ ping-pong în cârciumǎ în timp ce jandarmii şi ultraşii deszǎpezesc drumul, dupǎ cum putem citi într-un excelent reportaj al lui Cǎtǎlin Tolontan. Loaze care plǎtesc şi ele impozite şi taxe. Doar cǎ nu asta e astǎzi problema guvernanţilor. Ei sunt funcţionari publici, în englezǎ civil servants; adicǎ, în traducere liberǎ, servitori ai cetǎţeanului. Or, treaba servitorului nu e sǎ-şi certe stǎpânul, chiar dacǎ acesta e uneori leneş, cârcotaş, beţiv. El face tot ce-i stǎ în putinţǎ pentru a-l mulţumi, de asta e plǎtit. Din punctul ǎsta de vedere, zic cǎ reacţia guvernanţilor a fost neadecvatǎ funcţiei publice.

De aceastǎ datǎ, preşedintele a adoptat o poziţie mult mai adecvatǎ decât şeful Guvernului, atunci când a remarcat cǎ „în anumite comunităţi, simţul civic a făcut ca grupuri de oameni, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai în vârstă, să acţioneze cu un adevărat spirit civic [sic!] în susţinerea bătrânilor, cei care nu puteau să îşi deszăpezească uşile, geamurile sau curtea".
AUTOR MIRCEA KIVU
SURSA ROMANIA LIBERA 

MRU, SOLIDARITATEA SI PRESA DE ASISTATI

Primul semnal a apărut încă de la momentul investiturii cabinetului său în Parlament, joi. Atunci când MRU a mărturisit că lucrează cu plăcere încă de la 6 dimineaţa şi că, pentru el - asta a repetat-o! - munca e o formă nobilă de patriotism. Scurt, mi-am zis în barbă: gata, şi-o va încasa în curând!

Ei bine, nici 48 de ore nu au trecut şi MRU e linşat de pseudojurnalisti (mulţi, dintre aceia care practicau presa prin batista!) sau de mulţimi confuze de literaţi rataţi pe FaceBook. De ce? Pentru că a îndrăznit să sugereze că şi oamenii care stau înzăpeziţi ar trebui să dea o mână de ajutor militarilor. În fond, nu e nimic în neregulă, nu e nimic neconstituţional să îţi faci pârtie prin curte, să nu aştepţi să vină soldaţii să te duce pe braţe la budă din fundul curţii şi, în genere, să dai o mână de ajutor. Să coci o pâine, să pui mâna pe o lopată, să întinzi o mână…

Pare (încă) un exemplu aparent banal din ceea ce e România, dar nu e deloc aşa - avem aici, în mic, ceea ce e ţara asta în mare! Avem o mână de chibiţi care ocupa, cu impostura, spaţiul public, avem o parte semnificativă a presei compusă din asistaţi, avem ipocrizie, avem ticăloşie şi un dispreţ imens pentru ideea de muncă. Plus că, în cazul ăsta aparte cu dezapezirea, de vreme ce sunt implicaţi militarii, între două reprize de bocete crocodilesti pe umerii poporului, canaliştii politici mai pot să dea şi câteva capete în gura generalului Oprea, nu?
AUTOR CRISTIAN PATRASCANOIU
SURSA hydepark.ro