În urmă cu o lună am părăsit redacţia Curentul, după o colaborare ce a
durat per total vreo câţiva ani. N-aş fi vrut să mă refer public la
acest episod însă ventilarea unor versiuni incomplete asupra despărţirii
de o publicaţie de suflet şi solicitările unor cititori mă obliga să
fac o precizare, prin care să închid sper acest subiect. Sunt dator cu o
explicaţie şi colegilor care m-au contactat până în prezent pentru a
lămuri motivele automazilirii mele de la ziarul Curentul. Am aflat că
deja au apărut pe diverse surse variante mai mult sau mai puţin exacte,
în orice caz incomplete.
În data de 23 august a încetat relaţia mea de colaborare cu ziarul
Curentul, la iniţiativa mea, după ce am fost informat de către
conducerea ziarului că îmi este interzis să mai scriu materiale care să
includă referiri la subiectul Rusia, respectiv acţiunile ruşilor
îndreptate împotriva României şi a şefului statului român şi
malversaţiunile acestora în Basarabia. Delictul de opinie invocat m-a
lăsat mască.
Anterior mi s-a mai atras atenţia asupra acestei teme într-o
convorbire telefonică dar am crezut că este o glumă. Faţă de marea
majoritate a resurselor media, la Curentul a existat în permanenţă o
poziţionare sănătoasă aş zice, pe tema rusoilor şi activităţilor
malefice ale acestora. În toţi anii în care am lucrat la Curentul am
avut parte de o deplină libertate abordând toate subiectele posibile. Am
scris întotdeauna de plăcere, nu doar pentru bani, cum se mai întâmplă
în presă, unde se mai practică încă din păcate mercenariatul şi trecutul
dintr-o tabără în alta. Am scris despre clasa politica venală şi
coruptă, despre curvele din politică şi târfele din show-biz, despre
pidosnicii din clasa politică şi din “societatea civilă”, despre
reţelele masoneriei şi reţelele kaghebiste, despre acţiunile
antiromâneşti ale UDMR, despre sindicatele vândute, despre pseudo
jurnaliştii infiltraţi de securişti în presă, despre agenţii unor vechi
structuri ruseşti, conspiraţi şi aşezaţi în poziţii de frunte ale
statului român, şi urmaşii lor. Cum ar fi şi Vladimir Tismăneanu.
Din motive pe care nu le cunosc, ceva s-a schimbat într-un punct
esenţial în poziţia conducerii ziarului Curentul şi astfel această
plăcută colaborare s-a încheiat în data de 23 august, adăugându-se şi un
episod bizar, respectiv cenzurarea, forfecarea unui material în care apărea numele lui Tismăneanu.
Însă nu acesta penibilă operaţiune de intervenţie în text a reprezentat
pentru mine, aşa cum s-a interpretat, motivul plecării de la Curentul.
Tismăneanu şi activitatea sa mizeră prezintă un interes, însă
secundar, în raport cu tema acţiunilor la scară mare a Rusiei împotriva
României. Şi el, ca şi întreaga sa familie, a făcut parte, desigur, la
un anumit nivel, din dispozitivul acestor acţiuni îndreptate împotriva
românilor de foarte multă vreme, coordonate direct de la Moscova. Nu am a
adăuga nimic în plus despre Tismăneanu faţă de o situaţie care-l
descrie pe deplin. Paul Goma este cel care a relatat, via Dorin Tudoran,
o scenă antologică, (în Jurnalul unui jurnal (1997), Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1998) care a avut loc în casa lui Virgil Măgureanu, unde
Tismăneanu, beat criţă, i-a reproşat “şarpelui cu ochelari” că nu i-a
dat “postul de ambasador la Washington”, în ciuda promisiunilor făcute.
Promisiuni făcute, aş adăuga, de însuşi Ion Iliescu, mamelucului
Tismăneanu, participant la orgiile propagandistice iliesciene, în
schimbul jalnicei tămâieri a acestuia, la care s-a pretat actualul Zoe
Petre al Cotroceniului reluctantului Traian Băsescu. Aportul din trecut
al lui Tismăneanu, în dicţionarul coordonat de Virgil Măgureanu în
perioada Ştefan Gheorghiu se pare că nu avut suficientă forţă pentru ca
Tismăneanu să atingă cu bucile sale fleoşcăite scaunul de ambasador la
Washington. Probabil, dacă în faţa lui Băsescu Liviu Turcu ar fi avut
mai mult credit, poate poziţia actuală a lui Tismăneanu, propulsat de
Adriana Săftoiu, o fătucă din aceeaşi stirpe cu clanul Tisminenski, în
creierii prezidenţiali, ar fi fost alta. Ghinion, pufuletele,
actualmente aflată în creierii lui Patriciu, a avut câştig de cauză.
Faptul că cineva s-a străduit să foarfece inabil un material scris de
mine în care apărea (şi) numele ambidextrului Tismăneanu plasează
într-un context semnificativ linia pe care se aşează în momentul de faţă
ziarul Curentul. Linia s-ar numi pe scurt ciulama doctrinară. Într-un
ziar persecutat de Timofte i se acordă privilegii unui Tismăneanu,
comilitonul lui Măgureanu. No comment, cum zicea SRI-ul la orice pe
vremea lui Măgureanu. Fără îndoială, şi fără legătură cu tema
Tismăneanu, este, de asemenea, decizia suverană a patronatului Curentul
să acorde spaţiu editorial unor subiecte majore cum ar fi caracatiţa
Camorrei zootehniştilor de la fermelor de vaci de lapte din Vaslui,
ignorând subiecte minore, secundare, cum ar fi Basarabia şi activităţile
agenturii ruseşti ori atacurile Kremlinului la adresa României şi a
şefului statului român. De la Pamfil Şeicaru, fondator al Curentului,
până astăzi, e clar că s-a mai schimbat câte ceva în presa românească.
În presa autohtonă, de vreo câţiva ani, tema “afacerilor” ruseşti a
devenit una sensibilă. Este evident că agitaţia structurilor moscovite
infiltrate în România, scoase la lumină din bunkere de apariţia
americanilor pe meleagurile noastre, a crescut şi creşte odată cu
apropierea termenului aşezării militare de facto, pe teritoriul nostru, a
forţelor NATO. Orice observator cât de cât atent observă cum se
distribuie pe “frontul mediatic”, şi politic totodată, în apologia
intereselor Rusiei, tot felul de “resurse”, producători de vocalize
indignate la adresa lui Băsescu, pornind de la “problema” Rusiei – de la
un Andrei Pleşu la un Ciutacu, de la un Ponta la un Crin Antonescu.
Despre Iliescu, febleţea lui Andrei Pleşu încă dinainte de ’89, nici
n-are rost să pomenim; a intrat în fibrilaţie de la o vreme încoace. Să
sperăm că poate îi va crăpa inima când vor fi aduse rachetele americane
la Deveselu.
Fostul pluri-ministru şi consilier de la Cotroceni, actualmente
salahor la Pravda lui Patriciu, rezumă într-o singură frază “problema”
cu Băsescu versus Rusia: “Se poate numi un bun politician cineva care a
reuşit, în câţiva ani, să-şi pună în cap toată suflarea naţională? În
conflict cu „poporul”, cu opozanţii politici, dar şi cu o parte a
partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa…” Este evident că lui
Andrei Pleşu i se rupe şi de “suflarea naţională” şi de “popor” – pus de
altfel chiar de dânsul între ghilimele, iar cât despre “opozanţii
politici” ai lui Băsescu, chiar el i-a veştejit într-o manieră
memorabilă, fără apel. Pleşu a plasat problema cu Rusia, pe locul întâi,
înaintea Evropei, de care de asemenea i se rupe major, nu întâmplător.
În interpretarea lui Pleşu, Băsescu nu este cool, nu este “politician
bun” deoarece se afla în conflict cu Rusia – “şi-a pus în cap” ruşii.
Ieşirea publică a lui Traian Băsescu – cu privire la Mareşalul
Antonescu şi Basarabia – a developat, în această vară, un comportament
patologic frapant al unei largi categorii de politicieni şi de
jurnalişti deveniţi portavoci ale Ambasadei Rusiei, într-o manieră
jenantă. Ce fel de modele de îndoctrinare au creat asemenea câini de
pază ai „corectitudinii” faţă de Rusia? Poziţionări ce păreau năzbâtii
bizare ori expresia unui curat meşteşug de tâmpenie determinat de arşiţa
soarelui de vară s-au dovedit a fi asumări prosovietice ignare, cu atât
mai penibile dacă avem în vedere că URSS nu mai e. Teoretic.
Ideocraţia filo-rusă se lăţeşte tumoral şi capătă aspecte
caricaturale şi absurde. Restricţia la teme ce pot deranja Rusia,
devoalează un proces de dezarticulare a memoriei poporului român care
trebuie restrânsă drastic, conform ideocraţilor menţionaţi, cu
eliminarea a tot ce se referă la naţional şi la conştiinţa naţională,
decretată ca răul suprem. Asistăm la un efort sistematic de a
compromite, de a distruge bornele care definesc, consfinţesc existenţa
fiinţei româneşti. O mare parte dintre jurnalişti se fac vinovaţi de
culpa traiului (cu batista umedă de slobozi la gură) în duplicitate şi
prin duplicitate.
În presă are loc o epurare sistematică, pentru a se face loc unor noi
slujitori gata să îndeplinească ad litteram directivele primite, sunt
puse la index nume de persoane şi teme – un specific amintind de epoca
revolută a comunismului bolsevic. Strădania obliterării unor anumite
teme şi subiecte capătă accente brutale iar miza actualului sistem
mediatic este de fapt interzicerea accesului la informaţie, la adevăr,
la lucrurile cu adevărat importante, limitarea interacţiunii cu faptele
din spatele evenimentelor. O uriaşă desfăşurare dezinformativă este pusă
în practică de un Aparat al intoxicării în masă unde îndeplinesc un rol
comisarial agenţi sub acoperire care au ca sarcină excluderea anumitor
teme din circuitul public.
Mirajul Libertăţii, din decembrie 1989, miraj plătit cu sacrificiul a
1104 vieţi, aproape toate foarte tinere, slujeşte, acum, în primul
rând, unei minorităţi, unor grupuri restrânse, care au falimentat
România sistematic şi au demantelat sute şi sute de uzine şi capacităţi
de producţie, trecute în mâinile altora. Romanii se pare că s-au
resemnat sub jugul ocupaţiei străine şi în loc să lupte au ales cedarea,
fuga, boicotul, dispărând aproape orice resurse reactive faţă de
atacurile concentrice ale inamicilor de tot felul dintre care unii au
reuşit chiar să redeseneze în interiorul graniţelor naţionale o
frontieră internă, ca în perioada stalinistă.
Suntem în faţa sfârşitului naţionalismului românesc iar clasa
politica românească, născută în catacombele ideologice ale unor
structuri tenebroase, a devenit un instrument al unor grupări cu
orientare clară antiromânească, mustind de puroi resentimentar. Suntem
pe un fundal de retardare a mentalităţilor profunde de autoapărare faţă
de agresiunile concentrice desfăşurate împotriva noastră.
Noile dezvăluiri ale telegramelor Ambasadei SUA de la Bucureşti scot
pe tapet dimensiunea cu adevărat serioasă a mefienţei şefului statului
faţă de acţiunile Rusiei. Fără îndoială din poziţia sa de şef de stat a
avut şi are la îndemâna mult mai multe date cu privire la ameninţarea
reprezentată de Rusia. Ceea ce nu rezultă din telegramele wikileaks dar
aş putea completa eu, după 20 de ani de presă, este faptul că acum, în
2011, intervalul de două decenii “profeţit” de Silviu Brucan românilor
pentru a se deştepta din starea de “stupid people” s-a prelungit. Prin
concursul acţiunii malefice a unor organizaţii conspirate sub
“acoperirea” mass-media. Astăzi una dintre principalele vulnerabilităţi a
României a devenit manevrarea opiniei publice de către instituţii media
arondate, prin patronat, unor interese străine şi ostile României.
De când mă ştiu, ca jurnalist, am avut probleme datorită abordării
temei acţiunilor malefice ale Rusiei şi Ucrainei împotriva noastră.
Referirea la acţiunile desfăşurate de Andrei Pleşu, în perioada când
ocupa scaunul de ministru de externe, în beneficiul Ucrainei şi în
deserviciul comunităţii româneşti, a generat o avalanşă de atacuri la
adresa mea, formându-se chiar şi o listă cu peste 300 de oengişti de
stat şi de partid de la GDS, în frunte cu Patapievici şi Liiceanu care
cereau pedepsirea mea. Andrei Pleşu personal a solicitat organelor
statului, invocând legi ale securităţii naţionale (!) să mă lovească la
temelie pentru că i-am ciobit prestigiul de ministru.
Chestiunea ruso-ucraineană a reprezentat motiv de plecare şi de la alte publicaţii.
O revistă a fost chiar topită şi retipărită, desigur fără materialul
meu, care includea menţionarea, în premieră în România, a activităţilor
nesănătoase desfăşurate de Ucraina la gurile Dunării – aşa numita
“afacere Bâstroe”.
Gaşca Pleşu – Tismăneanu a reuşit până una alta să obţină poziţii
proeminente, inclusiv prin aportul unui Traian Băsescu, cel îngrijorat
la maximum, acum trei ani, conform ultimelor transcrieri wikileaks, de
potenţialul agresiv rusesc la frontiera României. Problema reală este
că, inclusiv prin aportul lui Traian Băsescu, inamicii României şi-au
găsit culcuş cald în instituţiile statului român. Frontiera internă a
fost penetrată multiplu, mai ceva ca o blondă delabrată aterizată în
politică adusă de mână de o libarcă, un jeg beneficiar de vilă, via
Boris Golovin. Boris de la GRU, cu paşaport de R. Moldova, acea parte a
Basarabiei despre care nu mai este loc de scris decât pe internetul care
suportă orice, până una alta.
…………………………
Menţiune: am postat această precizare pe un blog, creat de un cititor, care a adunat câteva dintre materialele de presă scrise de mine la Curentul.
În perioada următoare voi realiza un portal informativ unde se vor
putea întâlni vechi golani, dintre cei care umpleau Piaţa Universităţii,
momentul în care a debutat de fapt expresia liberă în România după
1989. Pentru cei care strigau atunci “Iliescu KGB du-te în URSS!” costul
Libertăţii a însemnat capete sparte şi oase rupte.
KGB-ul s-a renuvelat iar agenţii săi s-au coafat, s-au machiat bine
şi s-au conspirat care pe unde şi-a găsit culcuş – în presă, în
structurile statului, în politică.
România nu va fi liberă cu adevărat până nu va scăpa de aceste
“conserve” şi de acţiunea malefică a agenţilor moscoviţi, şi nu numai,
desfăşurată pe toate palierele posibile împotriva poporului român.
Probabil că în timpul vieţii noastre nu vom apuca să vedem o România
liberă.
Putem însă încerca un ultim efort, măcar pentru copiii noştri.
AUTOR GEORGE RONCEA
SURSA roncea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu