ISTORICUL CRIN SI DICTATURA

Anna Politkovskaia, Paul Klebnikov sau oricare din ceilalţi zece jurnalişti asasinaţi în Rusia de când Putin a preluat puterea nu mai pot defini dictatura pentru liderii Opoziţiei de la Bucureşti.

Aşa că Ponta şi Antonescu ar face bine să-i viziteze pe Mihail Hodorkovski şi pe Platon Lebedev în celulele lor siberiene, la o aruncătură de Cercul Polar, dacă vor să vadă pe viu ce soartă au oligarhii într-o dictatură. În Belarusul lui Lukaşenko liderii USL nu ar putea face o documentare serioasă, fiindcă opozanţii de calibru nu prea mai ajung în închisori, ci dispar, pur şi simplu.

Despre dictatori precum Carol al II-lea, Hitler, Stalin, Franco, Mussolini şi Ceauşescu, istoricul Crin Antonescu ar trebui să ştie aproape tot ce se poate şti. Dictaturile instaurate de ei au făcut milioane de victime, au suprimat libertăţi cetăţeneşti, au ucis orice formă de democraţie în timp ce o proclamau cu neruşinare. Liderul liberal ce se doreşte viitor preşedinte al României se comportă amnezic, de parcă n-ar fi absolvit facultatea de istorie şi s-ar fi născut odată cu evenimentele din decembrie 1989, pe când intra în PNL şi, pe listele partidului, în Parlament. Antonescu face din istoria recentă sau contemporană exact ceea ce-i dictează interesele politice. El este chiar mai vocal decât Victor Ponta şi toată Opoziţia la un loc atunci când demască odioasa dictatură în care noi, nătărăii de români, nu ştim că trăim. Dacă îi ascultă pe Crin Antonescu, Victor Ponta şi colegii lor de cauză politică, milioanele de români care nu văd dictatura cu ochiul liber ar trebui să se simtă vinovaţi pentru asta şi, eventual, să dea năvală la oftalmologie ca să-şi trateze miopia.

Lăsând gluma la o parte, strategii din umbră ai Opoziţiei au pus în practică dictonul formulat de Lenin şi însuşit ulterior de Goebbels şi Stalin: "O minciună repetată la nesfârşit devine adevăr". Halucinanta teorie a dictaturii lui Traian Băsescu, după ce a fost proclamată ani de zile la televiziuni, în dezbateri, discursuri sau campanii electorale, a devenit un cap de acuzare şi în recenta audiere solicitată de Opoziţie la Parlamentul European. Există voci care spun că spectacolul regizat pentru ochii şi urechile celor de la Bruxelles a fost un fiasco, o audiere între alte mii de audieri, uzuale în practica europeană, că lăcrămaţiile nu au impresionat pe nimeni cât timp Europa ştie bine ce se întâmplă în România.

Sunt şi analişti care scuză sau ignoră acţiunea de la Parlamentul European pe motiv că Ponta şi compania nu au cerut sancţionarea României prin sistarea fondurilor europene nerambursabile sau prin suspendarea dreptului de vot pentru România.

Nu sunt de acord cu aceste voci şi cred că nici un român n-ar trebui să fie. Până la această audiere, PSD şi PNL, apoi USL au scris zeci de memorii în care denunţă dictatura invizibilă din România. Însă audierea de la Bruxelles este prima acţiune publică în care liderii USL cer colegilor europeni din familiile lor politice - socialiştii şi liberalii - să condamne România, să o judece la pachet cu Ungaria pentru "grave derapaje democratice" şi "suspendarea democraţiei".
Nu mă interesează că liderilor USL nu le-au ieşit socotelile de acasă, nici dacă şi cine i-a crezut, ci intenţiile lor. Iar aceste intenţii sacrificau interesele românilor. Propagarea externă pe cale instituţională a unei minciuni, încercarea de manipulare a parlamentarilor europeni pe fondul protestelor din România este o trădare a intereselor românilor, oricât de dur vi s-ar părea termenul.

Liderii USL ştiau bine că acţiunea nu va genera amestecul statelor europene în bucătăria românească, că parlamentarii UE îi vor asculta din politeţe fiindcă asta e fişa postului, dar nu le vor da crezare, că numai electoratul poate arbitra, prin vot, războiul dintre Putere şi Opoziţie. Ponta şi Antonescu mai ştiau şi că imaginea a României este grav afectată de acest tip de acţiuni. Vorba Monicăi Macovei, chiar râde Europa de noi. Şi lor nu le pasă...
AUTOR NICOLETA SAVIN
SURSA www.evz.ro 

DE CE NU-SI PUNE CENUSA IN CAP JUSTITIA DIN ROMANIA

Înainte de anunţul reducerii salariilor, în mai 2010 Traian Băsescu avea încrederea a 45% dintre români, iar PDL conta pe voturile a 35 % dintre alegători.

După anunţ, Traian Băsescu a pierdut 25 de procente, iar PDL zece procente.
Şeful statului, executivul şi PDL nu s-au prăbuşit în sondaje pentru tăierea efectivă a celor 25 de procente din salarii. Bugetarii, pensionarii şi, din solidaritate cu ei, majoritatea românilor s-au supărat pe guvernanţi fiindcă li s-a spus ceas de ceas, zi de zi şi apoi lună de lună că tăierile de salarii sunt ilegale, că nimeni nu se poate atinge de "drepturile câştigate", că guvernul poate mări salariile şi pensiile, dar nu are dreptul legal să le diminueze. Lideri ai partidelor din opoziţie braţ la braţ cu lideri de sindicat, de organizaţii non-guvernamentale, analişti economici şi politici au făcut naveta între televiziuni pentru a demasca "marea ilegalitate". Au organizat dezbateri interminabile, mitinguri şi proteste deloc spontane, boicotând fiecare apariţie publică a reprezentanţilor puterii.

"Genocid! Guvernanţii - în frunte cu Băsescu şi Boc - sunt penali, incompetenţi, de rea-credinţă, vă iau pâinea de la gură, încălcând grosolan legea. Tot ce fac ei e rău, e îndreptat împotriva voastră", strigă de atunci opozanţii puterii, politici, apolitici sau penali. Partidele ce compun USL nu s-au mulţumit doar să acuze. Au oferit asistenţă juridică bugetarilor dispuşi să atace în instanţele româneşti reducerile salariale. În momentul în care o serie de hotărâri judecătoreşti au dat câştig de cauză reclamanţilor, obligând statul să le returneze banii, neîncrederea românilor în Putere a crescut, la fel şi încrederea în Opoziţie. Băsescu, Boc şi PDL au devenit inamicii publici ai românilor. Credinţa că Puterea le doreşte răul şi face tot ce poate pentru a-i sărăci a devenit de neclintit pentru mulţi dintre ei. Nici nu sunt de condamnat, cât timp nu doar că au auzit la televizor şi au citit în ziare despre "hoţii de salarii", dar chiar instanţele de judecată - în care, altfel, rareori românii îşi găsesc dreptatea - au decis că salariile sunt de neatins. "Reţeta" deciziilor judecătoreşti favorabile nu a mers în toată ţara, instanţe precum Curtea de Apel Timişoara hotărând că statul are dreptul să umble la cuantumul salariilor. Unii dintre românii care au pierdut procesele în ţară, încurajaţi de liderii Opoziţiei, în frunte cu Dan Voiculescu, au plecat cu jalba în băţ la CEDO. Ei au cerut Curţii Europene să constate şi să condamne "flagranta încălcare a drepturilor omului" cărora le-au căzut victime bugetarii români. Curtea de la Strasbourg a declarat perfect legală decizia executivului de la Bucureşti: " (...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării". N-au cunoscut legea politicienii Opoziţiei din România? Ba da, dar au fost cinici. Se fac vinovaţi de rea-credinţă şi de minciună în încercarea de a smulge, sentimental, la vreme de criză, votul românilor. N-au ştiut instanţele româneşti că politica economică şi socială nu e treaba lor? Ba da. Dar au forţat, interesat, fişa postului. Deciziile judecătoreşti favorabile bugetarilor sunt, pe de o parte, imixtiuni cu rol imperativ-decizional în activitatea altor puteri ale statului (legislativă şi executivă) şi, pe de altă parte, o ruşinoasă apărare a sintagmei "drepturi câştigate inatacabile", consacrată anterior chiar de către CSM, care a apărat, astfel, hotărârile judecătoreşti prin care magistraţii au decis săşi păstreze propriile salarii şi sporuri.

Au românii de câştigat din demonizarea unui partid sau a unei persoane, oricare ar fi acestea? Cu siguranţă, nu. Răul a fost, însă, făcut. Cine plăteşte? Cine îl îndreaptă? De ce nu-şi pune nimeni cenuşă în cap? Par întrebări retorice, cât timp Opoziţia spune în continuare doar ce-i convine, iar CSM tace mâlc.
AUTOR NICOLETA SAVIN
SURSA www.evz.ro 

CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE SAU DE CORUPTIE?

Motto: Barack Obama: "Faceţi să vă funcţioneze justiţia, ce aud la firmele americane despre România este legat de justiţie."

Democraţia nu e posibilă în absenţa statului de drept. Statul de drept nu există fără justiţie şi fără separarea acestei puteri de celelalte. Justiţia e de neconceput fără instanţa ei supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rolul instanţei supreme, organizată în patru secţii - două civile, una penală şi una de contencios administrativ şi fiscal - este, în principal, de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de Curţile de Apel şi a altor hotărâri, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Orice act de justiţie se loveşte într-un fel sau altul de Înalta Curte, de la banalele strămutări sau conflicte de competenţă, până la dosarele demnitarilor sau contestaţiile la licitaţiile pe bani publici. Iar doi dintre şefii celor patru secţii care o compun sunt cercetaţi sau judecaţi pentru grave acuzaţii de corupţie...

Povestea instanţei supreme este povestea întregii justiţii româneşti din ultimii 21 de ani. Ea începe la momentul evenimentelor din decembrie 1989, când Ion Iliescu l-a trimis pe tânărul locotenent tanchist Cătălin Voicu, azi senator în Parlamentul României, să supervizeze activitatea Parchetului General. Cum viza Voicu activitatea a povestit presei unul dintre procurori: "Ne-a spus că, din acel moment, cine nu execută ordinele va fi împuşcat. În timp ce ne vorbea, scotea pistolul din teacă şi îl învârtea pe deget, ameninţător. Ne era frică". Din această frică s-a născut reţeaua devotată sistemului puterilor post-decembriste. Sistem care n-ar fi jefuit România dacă nu s-ar fi simţit la adăpost, mai presus de lege. Reţeaua lui Voicu şi cele ale altora ca el, nedevoalate, încă, au instituit pentru "clienţi", după cele mai dure reguli mafiote, pe de o parte, frica de a ieşi din sistem sau de a-l denunţa, şi, pe de altă parte, siguranţa acţiunii infracţionale, umbrela împotriva legii.

Starea actuală a justiţiei româneşti a fost agravată de inamovibilitatea votată în 1996, pe ultima sută de metri a regimului Iliescu, care a stabilizat magistraţii pe posturi de-a valma, fără să-i elimine pe cei securişti, pe cei slab pregătiţi profesional, pe cei corupţi, pe cei şantajabili din diverse motive. Un alt moment cheie în degringolada justiţiei a fost desfiinţarea SIPA şi sigilarea arhivei care conţinea şi dosarele magistraţilor, aşa încât nimeni nu i-a mai putut deosebi pe dalmaţieni de magistraţii care-şi merită numele şi cariera. În sfârşit, accesul în Înalta Curte, controlat politic, de către servicii şi, mai nou, de CSM, a permis numiri după criterii pe care nu le vom şti niciodată, dar ale căror rezultate le vedem fiecare, în ţară, la CEDO, în Mecanismul de Control şi Verificare, în refuzul Schengen, în recomandarea lui Obama. Ultima ispravă în materie aparţine senatorilor, care au respins recent proiectul de lege prin care se instituiau criterii noi de promovare la instanţa supremă. Culmea, noua conducere a CSM, în frunte cu junele "reformist" Dumbravă, a aplaudat entuziast decizia senatorilor.

Că sistemul a mers ca uns, se vede cu ochiul liber. Nu au existat dezertări sau denunţuri, iar arestările, pedepsele şi sancţiunile - conjuncturale sau colaterale - au fost simbolice. În materie de penal, Înalta Curte nu se face vinovată atât pentru condamnări sau pentru achitări, cât pentru lipsa judecăţii. Ea a amânat la nesfârşit dosarele importante şi a pronunţat doar câteva soluţii definitive şi irevocabile. Secţiile civile şi de contencios au parafat trecerea averii statului şi a banilor publici în buzunare privatre, căci peste decizia Curţii Supreme nu poate trece decât Dumnezeu. Ce e de făcut? Cu siguranţă, nu nepătaţii îi vor judeca pe dalmaţieni şi este de aşteptat ca mulţi dintre judecători fie să facă zid în jurul colegilor lor, fie să temporizeze cercetările mizând pe trecerea timpului. Şi partidele vor face joc de glezne. Nu doar opoziţia, ci şi o parte din senatorii puterii i-au văduvit pe români de legea care ar fi permis o asanare a Curţii Supreme. Greşeala poate fi remediată, însă, de deputaţi.

Sistemul care a luat prizonieră România este transpartinic. La fel şi corupţia. Doar presiunea – internă şi externă - poate obliga Justiţia să nu pună batista pe ţambal. Însă presiunea trebuie amplificată de media şi opinia publică. Nu de dragul lui Barack Obama, ci a milioanelor de români.
AUTOR NICOLETA SAVIN
SURSA www.evz.ro