PROFITORII REVOLUTIEI

„Răul a fost făcut deja. S-a dat o lege pentru a cumpăra această masă de oameni. Nu poţi da înapoi acum“ – spunea recent George Costin, actualul şef al Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), sperând să descurajeze intenţia anunţată a premierului de a reteza vestitele privilegii ale revoluţionarilor. Dar Emil Boc are de ce da înapoi, văzând cum din visteria sleită a statului pleacă anual circa 80 de milioane de euro către revoluţionari. Doar răniţii şi urmaşii celor morţi ar urma să rămână în sarcina bugetului, spune premierul. Pe ceilalţi a încercat oricum să-i arunce undeva, în viitor, eşalonând prin OU din 2010 plata indemnizaţiilor prevăzute de Legea recunoştinţei pentru 2012, 2013 şi 2014, iar acum le-ar anula de tot.

Costin, el însuşi un discutabil revoluţionar, ar vrea să spună, lasă-ne, Boc, în durerea noastră de revoluţionari profitori cu indemnizaţii, terenuri, buticuri şi loc de veci şi caută-ţi în altă parte tăieri bugetare, la profesori, doctori, artişti. „Sunt mulţi care trăiesc numai cu acest venit“, argumentează Costin, arătând cu degetul, fără a fi în măsură s-o facă, spre autorii „răului“, spre cei care au dat legea, politicienii. Ei, revoluţionarii, dar numai vreo 20-30.000, aleşi bine din milioanele de oameni care au năvălit pe străzi în decembrie ´89, nu au făcut decât să se supună legii. Gluma s-a îngroşat odată cu dezvăluirile zilnice din presă privind matrapazlâcurile din lumea revoluţionarilor, care, în papuci, la închisoare sau chiar de partea represiunii, au certificate şi drepturi. Schimbând tonul, George Costin, în numele SSPR, dă un comunicat „revoluţionar“ din care nu lipsesc grandilocvenţa, insolenţa, ameninţarea făţişă şi agramatismele: „acţiune de intoxicare a opiniei publice şi de denigrare a revoluţionarilor din Decembrie 1989“, „campanie murdară“ care „s-ar datora implicării revoluţionarilor în eradicarea corupţiei din sistemul judiciar“, în fine, „cine seamănă vânt, culege furtună“.

Istoria afacerii cu certificatele de revoluţionar începe în 1990, când lui Ion Iliescu încă îi tremura cămaşa pentru scaunul prezidenţial în care urcase de curând. Nu ezită să apeleze la formaţiuni paramilitare, muncitori, mineri şi, de ce nu, revoluţionari. De cei din urmă se ocupă fidelul său consilier, Dan Iosif. Aşa apare Legea 42/1990, prin care erau răsplătiţi generos unii revoluţionari. Dacă până în acel moment cele câteva organizaţii de revoluţionari cereau vehement adevărul despre revoluţie, un lucru tare neplăcut lui Iliescu, prin lege li se dă o ţintă suculentă: să alcătuiască dosare pentru obţinerea drepturilor materiale.

Organizaţiile se pun pe treabă. Mai mult, încep să înflorească pretutindeni în ţară alte şi alte organizaţii, filiale ale organizaţiilor, cu un număr sporind vertiginos de revoluţionari înfometaţi, toţi uitând de „Adevărul despre revoluţie“, ceea ce Ion Iliescu chiar îşi dorise. Când CDR ajunge la putere, în 1996, premierul Victor Ciorbea restrânge drepturile acestei caste privilegiate, în ciuda ameninţărilor şi presiunilor conduse de Dan Iosif, numai că este lăsat descoperit de gestul teatral al preşedintelui Constantinescu dând mâna lui Dan Iosif, într-unul din corturile în care se făcea greva foamei pentru privilegii. În mandatul PSD din 2000-2004 este ticluită şi pusă în aplicare Legea 341, intitulată pompos „a recunoştinţei“, votată de parlamentarii tuturor partidelor politice. În esenţă, această lege lărgeşte calea abuzurilor, a inechităţilor, a posibilităţilor de fraudare, şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor materiale, de acum cu mult mai substanţiale. Pentru a-i cuprinde şi pe alţi amatori de privilegii, este inventată în lege categoria „luptători remarcaţi prin fapte deosebite“, lăsând în sarcina şefilor de organizaţie de a-şi da avizul cine a fost sau nu luptător cu merite deosebite.

Traficul de certificate, unele pentru preschimbare, altele pentru a fi obţinute, se face la lumina zilei, sub şefii de organizaţii, care pun mâna astfel pe o găină cu ouă de aur. Dacă mai adăugăm că legea include şi cumpărarea sediilor pe nimic, la fel ca la partidele politice, tuturor celorlalte binecuvântări li se adaugă şi perspectiva unor frumoase afaceri imobiliare. Deşi clamează demagogic eliminarea impostorilor, Legea 341 le sporeşte numărul şi rafinează procedurile de fraudare, totul sub oblăduirea SSPR şi a Comisiei Parlamentare a Revoluţiei, la conducerea cărora se succed tot oameni de încredere ai lui Iliescu. De altfel, Iliescu este validat ca revoluţionar de frunte, peste rând, de Comisia parlamentară prezidată de Sergiu Nicolaescu şi Emilian Cutean. Goana după certificate duce la aberaţii inimaginabile: se iau adeverinţe de la biserici, grădiniţe, fabrici de bere, cum că acolo X sau Y a desfăşurat „acţiuni de luptă“; se truchează fotografii, cu capete disproporţionat de mari lipite pe trupuri; un cutare şef de organizaţie îl promovează pe un ins ca revoluţionar, doar ca să poată să-şi recupereze de la acesta o datorie; naraţiunile din cererile revoluţionarilor petenţi sunt copiate din cărţi subvenţionate de SSPR, în fine, chiar şi descoperită, nicio persoană nu e condamnată pentru fals.

Cum procedura de pătrundere în casta profitorilor se arată a fi laborioasă, termenul de predare a actelor, prevăzut în lege la 6 luni, se amână de opt ori. Imprudent, Legea recunoştinţei a inclus şi un articol privind exmatricularea din rândul privilegiaţilor a celor descoperiţi colaboratori ai Securităţii, ceea ce, în guvernarea Năstase, când dosarele se aflau sub cheie, nu presupunea niciun risc. Când însă CNSAS a primit bună parte din arhiva de la SRI, revoluţionari numeroşi s-au găsit pe lista colaboratorilor şi chiar a ofiţerilor. Dar pierderea automată a calităţii de revoluţionar în cazul celor deconspiraţi nu se întâmplă. Practic, e necesar un vot al unei comisii speciale din cadrul SSPR; şi, oricum, „o bună parte dintre judecători sunt din acelaşi aluat cu informatorii. A fost un caz celebru cu un judecător care la noi era pe liste la informatori şi el dădea verdicte de necolaborare la foşti colegi ai lui, informatori“, relatează Mircea Dinescu, membru CNSAS.
Premierul Boc nu are de ce ezita: măcar raţiunile austerităţii, care l-au împins să taie tot soiul de indemnizaţii, îl pot motiva să amputeze în sfârşit această cangrenă.
AUTOR RODICA PALADE
SURSA : REVISTA 22