ILIESCU, CONSTANTINESCU, BASESCU SI EREDITAREA COMUNISTA

Nu trece o zi fara ca Ion Iliescu sa nu se manifeste public cu ale sale arhi-cunoscute reflexe comuniste. Forma mentala a acestui om, manicheista si exclusivista, este marcata inexorabil de vechile sale pasiuni, atasamente si mai ales fobii. Intre acestea, dispretul pentru lege si statul de drept.

Toti presedintii post-decembristi au provenit din PCR. Diferentele sunt insa notabile: Ion Iliescu a fost un important demnitar de partid, ideolog de frunte si conducator al UTC (ministru pentru problemele tineretului). A jucat un rol nefast in epurarile anti-studentesti atat in 1958-1960, cat si in 1968. De asemenea, a fost arhitectul restauratiei neo-comuniste de dupa revolutia anti-totalitara, deci anti-comunista, din decembrie 1989. Posibilitatea ca Ion Iliescu sa invete politic a fosta ratata, din vina sa. De fapt, nu a acceptat niciodata, in chip sincer, pluralismul politic si ideologic. In decembrie 2006, alaturi de Vadim Tudor si Voiculescu, s-a opus cu maxima duritate condamnarii dictaturii comuniste. A servit statul de nedrept comunist, ii repugna statul de drept post-comunist.


Profesorul universitar Emil Constantinescu nu a detinut niciodata o functie in nomenclatura comunista, dar a fost, un timp, secretar al Comitetului de partid din Facultatea de Geologie. La capitolul decomunizare, a facut declaratii splendide, dar niciodata nu a actionat pentru o condamnare oficiala, in fata Parlamentului, a regimului ilegitim si criminal. De aici si un fel de ranchiuna la adresa lui Traian Basescu care a facut ceea ce multa lume asteptase de la anti-comunistul Constantinescu.

Capitan de nava in marina comerciala, Traian Basescu nu a detinut funcii in aparatul de partid si nu a fost un propagandist comunist. A fost membru PCR, unul dintre cei aproape 4 milioane de membri de partid. Speculatiile adversarilor sai politici privind prezumtive legaturi cu Securitatea pe vremea cand a fost seful Agentiei Navale din Anvers nu au fost probate cu documente si raman tributare unui partizanat propagandistic. A avut o cariera profesionala in Romania comunista, supravietuind, ca atatia altii, fara a face concesii majore.


Odata ajuns presedinte, Traian Basescu a fost confruntat cu presiunile societatii civile pe linia decomunizarii. Initial sceptic (si nu doar el, dar si consilierul sau politic, dl Claudiu Saftoiu), a acceptat, in martie 2006, infiintarea Comisiei Prezidentiale. Treptat, a ajuns la concluzia ca proiectul sau politic (modernizarea institutionala, statul de drept, eradicarea coruptiei, politica externa euro-atlantica) convergea cu decomunizarea. Confruntarea cinstita si dezinhibata cu trecutul traumatic este o conditie pentru dezvoltarea unei democratii robuste, in care legile sa fie respectate, iar individul sa nu se simta neputincios in raport cu felurite actiuni abuzive.


Membru de frunte al clasei politice post-decembriste, cu ale sale caracteristici, Traian Basescu a trecut, dupa alegerea ca presedinte, printr-un proces de reinventare, ori, cu un termen mai pretentios, de transfigurare (unii i-ar spune metamorfozare). A decis sa actioneze ca un sef de stat veritabil, in virtutea unor principii, nu ca parte unui grup de presiune cu interese mafiotice. Ruptura nu doar cu niste oameni, dar, mult mai important, cu niste cutume, cu metehnele nomenclaturiste, a dus la reactiile ultragiate venite din zonele peneliste si pesediste. A urmat razboiul dintre Basescu si oligarhia transpartinica. Traian Basescu si-a depasit in chip radical ereditatea comunista.


Am mai spus-o, paralela ar putea fi, din punct de vedere psihologic, cu toate distinctiile necesare, cu ceea ce poate fi numita transformarea printului Hal in Henric al V-lea, geneza conducatorului de stat. Doar ca adversarii lui Traian Basescu nu se numesc Falstaff, ci Iliescu, Voiculescu, Ponta, Antonescu, Fenechiu etc Disperarea si furia acestor oameni frizeaza patologicul.

AUTOR VLADIMIR TISMANEANU
SURSA hydepark.ro

USL NE-A FURAT PANA SI AMINTIREA MINERIADEI DIN 1990

14 iunie 1990. Bucureştiul – un oraş de pe continentul zis şi al Luminilor – e devastat de hoardele de minieri conduse de ofițeri de Poliție și agenți ai Serviciilor Secrete, vopsiți pe față, ca picții de dincolo de Zidul lui Hadrianus, pentru a părea abia atunci ieșiți din abataj.

Ceambulurile minereşti au fost ridicate din Valea Jiului şi năpustite asupra Capitalei de chiar şeful statului de atunci, Ion Iliescu, pentru a administra o lecţie celor care nu recunoşteau, în scris sau prin viu grai, că-l iubesc.

Minerii erau înarmați cu lămpașe, bîte și topoare.
Ridicau lămpaşul pentru a vedea dacă în privirile tale se citește  dragostea deplină faţă de Ion Iliescu.

Dacă se citea o dragoste doar parțială, te pomeneai cu o bîtă pe spinare.
Dacă nu se citea nimic,  te pomeneai cu un topor în cap.
Au trecut de atunci 22 de ani.
Pentru mult  mai puţin făcut concetățenilor lor, şefi de stat din Africa sau chiar şefi de trib din junglă au făcut ani grei de închisoare.
Ion Iliescu n-a făcut o zi de puşcărie.
A băut, a mîncat, a defecat şi – dacă ar fi să-l credem pe fostul său consilier, Eugen Mihăescu – a dat poalele peste cap la tot ce-a fost parte femeiască la Cotroceni.
Cu excepţia maşinilor de scris, desigur, dat fiind că acestea sînt îndeobște  din tablă.
Ne mai rămăsese, totuşi, o mîngîiere.

În fiecare an, de 14 iunie, Ion Iliescu se ascundea.
Să nu-l găsească presa şi să-l întrebe despre mineriada din 1990.
Anul acesta, de 14 iunie, Ion Iliescu nu s-a mai ascuns.
A venit ţanțoş și țopăitor la Palatul Parlamentului, unde PSD își benchetuia victoria asupra poporului român.  
Presa, care l-a văzut, s-a năpustit asupra lui, să-i afle și să-i soarbă părerile despre actualitatea politică, servite în binecunoscutul limbaj de activist de raion.
Nimeni n-a cutezat să-l întrebe de mineriada din 14 iunie 1990.
Explicabil.
Parvenit la Putere, USL-ul celor doi nepoței ai lui Ion Iliescu- Victor Ponta şi Crin Antonescu- ne-a furat pînă și amintirea mineriadei din 1990.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA www.evz.ro 

AL NAIBII ILIESCU ASTA!

Ponta şi-a văzut o parte din vis îndeplinită. E premier desemnat. Armatele înfometate ale PNL şi PSD se reped să împartă plăcinta guvernării. În ajun de campanie electorală pentru locale. Cine se mai gândeşte la alegeri? Activul iese din dispozitiv pentru a nu rata marea impărţeală. Generalii îşi abandonează oştile şi vin la Bucureşti prin antecamere, cum se întâmplă de obicei la facerea de guverne. Acelaşi film vechi şi prost.

Între timp, cel mai detestat partid din România, intră liniştit în opoziţie. E vorba de PDL. Doar că acum ura împotriva lor se va diminua de la o zi la alta. Păreau încrâncenaţi, românii credeau că se agaţă de putere. Sentimentele intens negative se vor mai domoli. Oştile lor se pot demobiliza din cauza pierderii puterii sau, dimpotrivă, pot deveni feroce pentru a recupera terenul pierdut până la parlamentare.

Vor mai fi dezertări, ceea ce e bine. Cei mai periculoşi într-un an electoral sunt cei care joacă la două capete. Adrian Năstase ştie cel mai bine. Trădătorii nu mai au motive să se ascundă. PDL e în opoziţie, USL la putere. Frunzăverde e modelul lor. Idolul vizionar.

Partea cu adevărat pozitivă este că românii vor înţelege, în sfârşit, de ce a fost nevoie de austeritate şi de ce e nevoie în continuare de prudenţă. Pentru că de data asta le va explica USL. Că nu există miracole. Dacă unii vor fi dezamăgiţi şi mai cred încă în miracole îl au pe magul OTV şi bagheta sa magică, ce transformă grămăjoare de gunoi în teancuri de 20.000 de dolari.

Cum Ponta, în noua sa poziţie, nu mai poate împuşca pe nimeni (nici măcar Olguţa şi Solomon nu o mai pot face), rămâne doar plutonul de execuţie al domnului Dan să îşi adjudece toţi radicalii. Să vă uitaţi cu atenţie la PPDD în următoarea perioadă. În vreme ce USL ne va plictisi cu "greaua moştenire", domnul Dan va continua să ne dea, iar pe ciocoi să îi împuşte. Antena3 e puţin în dificultate. Hm! Grea situaţie. Cum va suna acum în gura lui Badea când va spune "oficiosul", "oficioasele". Va mai merge o vreme cu răfuiala şi "dezvăluirile", dar lumea va obosi. În prag de alegeri, românii cred că vor fi interesaţi mai puţin de poliţe plătite şi mai mult de cine ce face pentru ei.

Dar ce fac liberalii? Mai stau până în 2014? De unde atâta răbdare? L-au făcut pe Ponta "aproape premier", în vreme ce Crin mai are de aşteptat. Trebuie să ceară suspendarea preşedintelui aşa încât la toamnă să avem şi prezidenţiale şi parlamentare. E ultimul tren pentru respectarea târgului. Oferta lui Traian Băsescu nu prea le-a plăcut, acum trebuie să îi convingă pe pesedişti că a venit vremea suspendării. Tare mi-e teamă însă că pesediştii nu vor avea chef de această aventură. Sper să primească măcar nişte portofolii atractive.

În ce îl priveşte pe MRU ar trebui să ştie că: guvernul era ghiuleaua de picior care nu îl lăsa să zboare (în caz că se întreba de ce pierde din altitudine); echipa pe care şi-ar fi făcut-o din poziţia de premier ar fi fost infestată de oportunişti; PDL are nevoie de el într-o măsură mai mare decât are el nevoie de PDL.

Ah, era să uit. Ion Iliescu le-a spus urmaşilor săi şi în 2008 că nu e bine să intre la guvernare. Nu l-au ascultat. De prea multă foame. Le-a spus-o din nou şi acum câteva zile. Orbiţi de foame, iarăşi nu au ascultat. Al naibii Iliescu ăsta!

AUTOR SEBASTIAN LAZAROIU

SURSA www.evz.ro

CE-A MAI FACUT TIRANUL

În acest weekend, tiranul a nins. A dat ordin la Meteo şi, dintr-odată, fulgi mari au început să cadă peste Capitală.

Nori albi s-au adunat suspect de repede în zonele fierbinţi ale luptei cu dictatura. A nins nu doar în Piaţa Universităţii, ci - stranie coincidenţă! - şi la Palatul Cotroceni, şi la Palatul Victoria, fenomen meteorologic rar întâlnit într-o democraţie. Cumpliţii fulgi de nea au fost trimişi asupra poporului, fără milă, exact acolo unde putea fi zgâlţâită tirania. Doar naivii ar putea crede că a fost voia Domnului; în mişcarea suspectă a fulgilor de nea se simţea, omniprezentă, mâna lui Zeus...

Împotriva dictaturii s-au ridicat oameni curajoşi, precum Crin Antonescu (reîncarnarea lui Gheorghe I. Brătianu), Victor Ponta (care are profilul moral al lui Iuliu Maniu) şi Ion Iliescu (adevăratul Corneliu Coposu).

Adevăraţi martiri ai neamului, aceştia îşi duc martiriul cu demnitate, asumându-şi o disidenţă periculoasă. Viaţa lor în tiranie este un coşmar: sunt nevoiţi să folosească limuzine cu aer condiţionat (ca să răcească, să facă gâlci sau chiar pneumonie), locuiesc în zonele de lux ale Capitalei (pentru a fi ţinuţi sub observaţie de poliţia politică) şi sunt legaţi seară de seară cu fire perfide, în studiourile TV, sub pretextul că li se pune lavalieră (aşa cum sclavii de pe vremuri erau ţinuţi în lanţuri). Circulă informaţii că unul dintre patrioţi (se pare, Crin) este supus unui sever arest la domiciliu, dovadă faptul că e văzut foarte rar ieşind din casă, şi atunci numai după-amiază.

Disidenţii din partidele de Opoziţie sunt hăituiţi prin vile de protocol social-democrate şi prin conace liberale, aşa cum înaintaşii lor, în anii '50, au pătimit la Aiud sau la Canal. Unii sunt alungaţi departe de ţară, ajungând să pribegească în Gulagul mileniului III: Coasta de Azur, Thailanda, Caraibe, Seychelles...
Dictatura a luat forme hidoase: au fost autorizate zeci, chiar sute de televiziuni, pentru ca mesajul Pieţei Universităţii să fie disipat: un pic ici, un pic dincolo... Suntem ţintuiţi în tirania direct-ului, a Breaking News-ului. Dacă ar fi fost permis un singur canal TV, ca în eroicul decembrie 1989, am fi avut un mesaj unic şi puternic pentru 20 de milioane de oameni (sau, mă rog, 18-19 milioane, câţi om mai fi rămas după ce ne-a căsăpit satrapul).

Şefa femeilor PSD-iste, Rovana Plumb, şi-a asumat riscul revenirii în ţară, din exilul de la Parlamentul European, pentru a ne deschide ochii: tiranul e rău pentru că are acasă o nevastă. Asta era: odiosul dictator şi sinistra sa consoartă!
Pentru o mai bună branduire a cazului, ar trebui să ne hotărâm o dată pentru totdeauna: dictator, satrap sau tiran? Propaganda lui perfidă le foloseşte pe toate trei, ca să ne bage în ceaţă. Vrea să fim derutaţi ca la revoluţia precedentă, cea din 1989, când la TVR avea loc următorul dialog:
Generalul: Criminalul acesta l-am avut dictator până duminică... duminică a devenit tiran, casap al poporului...
Dinescu: Era tiran al poporului... de 20 de ani...
Generalul: De 20 de ani... M-ai auzit c-am zis c-a fost... dictator, dictator neînduplecat... da' de-acuma a devenit măcelar, tiran.

Pe Mircea Dinescu l-aţi recunoscut, pe generalul octogenar n-a reuşit să-l identifice nimeni până-n ziua de azi, chiar dacă atunci i-a sărit proteza din gură, în direct, în timp ce-l înjura pe dictatorul fugar. Cine-o să ne mai spună nouă dacă avem de-a face cu un dictator criminal sau un măcelar tiran?!
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL 

POLITICA DE LIGHEAN SI LIDERII EI

Desi aprig contestat, sondajul IRES referitor la notorietatea modesta a liderilor politici din Romania este foarte credibil. El ne arata, de fapt, cat de adanca este falia dintre clasa poltica si marea masa a populatiei.

Ce ne spune asadar sondajul cu princina? Ne spune ca unul din doi romani nu stie cine sunt presedintii PDL, PNL si PSD. Cifrele exacte ar fi: 48% dintre subiecti nu stiu cine este presedintele PDL, iar 41,5% nu stiu cine sunt presedintii PSD si PNL.

Sigur, pentru democrat liberali, asocierea atat de slaba cu Emil Boc este un avantaj, cat timp performanta premierului este departe de a fi un avantaj electoral. Dar dincolo de acest detaliu, procentele ar trebui privite cu maxima ingrijorare de toti liderii si de toate partidele politice.

Ele ne arata ca politica romaneasca este una de lighean. Un lighean in care se invart, plini de pasiuni preponderent sterile, politicieni, jurnalisti, clienti politici si acea minoritate a populatiei care este inca interesata de politica. Este vorba aici preponderent despre populatia urbana, cu acces mai larg la mijloacele de informare in masa, inclusiv la internet.

Noua, celor care scriem zilnic, de pe diferite pozitii, despre politica sau macar citim zilnic despre politica, procentele acestea ni se par incredibile, imposibile. Cum sa nu stii cine este Crin Antonescu, fost candidat la prezidentiale? Cum sa nu stii ca Emil Boc este presedintele PDL? Asa bine. Avem, cred, doua explicatii posibile.

Pe de-o parte, aceste procente ne arata cat de slab este gradul de informare, mai ales al populatiei rurale. La sate, ziarele ajung foarte greu, internetul este o raritate si doar pe la televizor ce se mai uita oamenii. In aceasta lume cu ferestrele aproape sigilate nu patrund decat personalitatile foarte puternice, de tip Ion Iliescu si Traian Basescu. Nu e insa cazul celor trei presedinti de partide despre care vorbim.

Si totusi, aceasta populatie neinformata se duce la vot, ba chiar adesea prezentele la urne inregistrate in mediul rural sunt mai ridicate decat la oras. Nu e greu de inteles atunci pe ce criterii voteaza acesti oameni. Fie cum zice domnul primar, fie cum scrie pe punga cea mai plina sau pe galeata cea mai mare primita in campanie.

Pe de alta parte, aceste procente ale notorietatii masoara si dezamagirea produsa de 22 de ani politica ticaloasa. Tradati rand pe rand cam de toti politicienii in care au crezut, oamenii nu mai gasesc nimic interesant in politica. Cei mai multi sunt convinsi ca ea nu le poate aduce nimic bun, ca orice ar vota cam tot acelasi lucru li se va intampla pana la urma. Un fel de "vin ai nostri, pleaca ai nostri, noi ramanem tot ca prostii!". Si atunci nici macar nu se mai obosesc sa se informeze si sa se duca la vot. Daca le insotim cu procentele absenteismului, cifrele notorietatii liderilor politici nu mai sunt, asadar, la fel de suprinzatoare.

La ele ar trebui sa se gandeasca de dimineata pana seara si Crin Antonescu, mai ales atunci cand il cuprinse euforia primului loc in sondaje. 27% din jumatatea care a auzit de tine e un rezultat de insomnie, nu de vise frumoase. Dar de ce sa ne ingrijoram cand la noi in lighean apa e calduta si valurile placute?
AUTOR CONSTANTIN RACARU
SURSA www.ziare.com 

FRAGMENT DIN VOLUMUL '' INTRE LINII'' - HIPOPOTAMUL TRANSPIRAT

După plecarea lui Brucan (de la New York – nota red), viața mea s-a divizat. Nu era pentru prima dată că duceam o existență de nomad, împărțită între America și Europa. Eram obișnuit să am în buzunar biletul de avion, așa cum alții au biletul de tramvai. Eram obișnuit și cu starea confuză pe care ți-o provoacă diferența de fus orar. Numai că acum făceam naveta între New York și București. De aceea amintirile din această perioadă seamănă cu fotogramele unui film tăiate la montaj.
În noiembrie 1990, mă aflam la București. Nu mai țin minte cine, de la cabinetul lui Iliescu, mi-a transmis invitația de a participa la ceremoniile organizate cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale. Un tren întreg cu demnitari urma să se deplaseze noaptea pentru a ajunge în dimineața zilei de 1 decembrie la Alba Iulia. Mi s-a promis o mașină care să vină să mă ia de acasă și să mă ducă la gara Băneasa, de unde urma să plece trenul. Era vorba de vechiul tren regal, care i-a aparți­nut apoi lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a fost refăcut, în acest scop, de arhitectul Lăzărescu. Mi-am strâns câteva lucruri și am coborât ca să aștept în fața blocului. Era o vreme urâtă, cu ploaie măruntă și rece, care te pătrundea până la oase. Strada era pustie, nici țipenie, numai eu, zgribulit de frig și adăpostit sub umbrelă. Dispăruseră și haitele de câini vagabonzi care agresau de obicei trecătorii și îmi creau o senzație neplăcută de oraș pustiit. Într-un târziu, am privit la ceas și am început să mă îngrijorez că nu voi ajunge la timp și voi pierde trenul. Era deja prea târziu ca să încerc să găsesc un taxi. Când, deodată, în dreptul scărilor de la intrarea în bloc, a tras o Dacie papuc, în care doi zugravi au început să încarce scara, gălețile, periile și bidinelele. Fără să stau mult pe gânduri, m-am apropiat și i-am întrebat dacă ar fi de acord să mă ducă până la gara Băneasa, contra unei recompense. Zugravii m-au prețăluit din cap până în picioare; cred că le-a plăcut raglanul meu negru, din cașmir și mi-au spus să urc în cabină, lângă șofer. M-am înghesuit acolo și m-am umplut de var, dar, ce conta, poate reușeam să ajung la timp.

La Fântâna Miorița, cordoane de polițiști blocau accesul spre gară. Au oprit și papucul însă, când m-au văzut pe mine, l-au lăsat să treacă. Nu pot să spun ce mutre au făcut oficialii când m-au văzut coborând plin de var dintre bidinele. I-am răsplătit regește pe zugravi și am cerut să fiu condus la tren. La țanc, pentru că tocmai se dăduse semnalul de plecare. Nu mai țin minte cu cine m-am întâlnit și mi-a reproșat întârzierea. Nu m-am obosit să-i spun că mașina promisă de președintele României n-a mai ajuns ca să mă ia de acasă. De altfel, în toți anii pe care mi i-am pierdut în preajma lui Iliescu, incidente de acest fel s-au repetat de nenumărate ori: președintele îmi lansa o invitație, iar oamenii lui nu știau ce să mai inventeze ca să mă împie­dice să-i dau curs. Ei mă legau fedeleș și mă băgau într-o ladă pe care o aruncau în râu, iar eu, mai ceva ca Houdini, mă eliberam și apăream în ultimul moment!
Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat“ de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călă­toria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.
În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat.

Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:
– La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!
Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă – aici doare, aici nu doare –, era Iosif Boda. Mă uitam la el cu câtă satisfacție contempla imaginea trenului deturnat, în timp ce șiroia de transpirație, fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika. Ani de zile mai târziu, în timpul campaniei electorale pentru prezidențialele din 1996, am avut un conflict direct, în urma căruia i-am pus o ștampilă pe care n-a mai putut-o șterge niciodată: l-am poreclit „hipopotamul transpirat“. S-a întrebat de ce? Hipopotamii transpiră? Nu știu nici eu dacă pachidermul cu pricina nădușește, dar știu că Boda, da! Și îi curg râuri de sudoare care-l fac să semene cu un hipopotam ieșind din mocirla în care se bălăcește.

A doua zi, am ajuns la Alba Iulia. Mitingul a fost „aranjat“ și m-am indispus îndată ce l-am văzut pe Roman dirijând galeria plătită special ca să-l împiedice pe Corneliu Coposu să vorbească, huiduindu-l. Nu aveam vreo simpatie pentru fruntașul țărănist, dar cred și acum, ca și atunci, că era singurul îndreptățit să țină un discurs cu prilejul sărbătoririi primei Zile Naționale de 1 Decembrie. El, urmașul și colaboratorul celui care a contribuit direct la realizarea Marii Uniri, Iuliu Maniu. Iar Petrică, vrednic pui de cominternist, care nu cunoaște fairplay-ul, pentru care nu există luptă politică, doar pumnul vârât în gură, nici măcar nu s-a sinchisit să mascheze semnele de încurajare, menite să stârnească echipa de zgomote.
I-am atras atenția și lui Iliescu și atunci am văzut, pentru prima dată, gestul necontrolat pe care îl are când îi faci observație și nu-i convine: pleacă scurt capul pe umărul drept și bâțâie din picior. În fond, pe Iliescu îl deranja că eu, și deci și alții, am văzut și dezaprob faptul că Petrică nu îi permite șefului opoziției să vorbească. Cred că atunci, la rândul lui, Iliescu a realizat că pot fi un martor incomod. Că văd anumite lucruri și, mai ales, că le judec pentru că nu gândesc la fel ca el și „ai lui“.

După discursuri, adunarea solemnă s-a transformat într-o chermeză gălăgioasă, în care se amestecau popimea, militarii și poporul îmbrăcat în costume naționale, cu toții înecați în fum gros de mititei. La masa organizată de preoțimea din Alba Iulia, generalii umflați s-au repezit cot la cot cu politicienii să înfulece. Poate la militari m-a deranjat cel mai tare hămeseala: erau așa de grași că mă temeam că, dacă ar fi nevoiți să se aplece să ridice ceva de pe jos, ar trăsni asistența cu vreo bășină scăpată sau ar rămâne înțepeniți, cu turul pantalonilor plesnit peste fesele umflate. Mi-amintesc că am fost invitați și la un chiolhan organizat într-o școală militară. Adunarea asta de uniforme, cu paharele de băutură în mâini, îmi lăsa un gust neplăcut și mă făcea să mă gândesc la o juntă militară care sărbătorește reușita loviturii de stat. Cineva povestea odată că Sergiu Nicolaescu nu a regizat singur filmările peliculelor cu subiect istoric, pentru care i se puneau la dispoziție trupe ale armatei române. Că a avut asistenți specializați: unii se ocupau de cascadorii, alții de cavalcade etc. Ei bine, chefurile de la Alba Iulia păreau organizate de regizorii care, după ce le-a ieșit figura cu ceea ce s-a numit revoluție și s-au instalat la putere, s-au adunat ca să-și sărbătorească victoria.

Eugen Mihaescu

Editura Rao – Bucuresti, 2011

SURSA ziaristionline.ro

IPOCRIZIA SEFILOR STATULUI ROMAN

E greu sa ai raspunderea unui stat si a vietilor cetatenilor sai. De aceea, cred ca noi, ziaristii, trebuie sa fim prudenti atunci cind analizam deciziile unor sefi de stat, fiindca nu avem niciodata toate informatiile. Unele informatii ne parvin dupa 50, 75 sau 100 de ani, uneori niciodata!
Pe Regele Mihai nu l-am atacat niciodata la baioneta, nu sint in masura sa o fac eu. Dar nu pot sa observ ipocrizia de care da dovada. Se grabeste sa il aresteze pe Maresalul Antonescu pe 23 august 1944 odata cu celebra “intoarcere a armelor”, abandonind in miinile rusilor peste 150.000 de ostasi romani, luati imediat prizonieri. Bunicul meu si zeci de mii de bunici romani aveau sa “socializeze” pe facebook-ul siberian ani de zile de prizonierat. Regele abdica apoi, rusinos, o spune chiar tatal sau, sustinind ca avea pistolul la timpla si amenintarea ca peste 1000 de studenti vor fi lichidati. Mihai I paraseste Romania cu trenul si vagoanele pline, primeste apoi renta viagera ani de zile de la statul comunist roman, si nu spune nici pis! despre sutele de mii de puscariasi ai regimului criminal comunist din rindul elitei romanesti! Se intoarce vesel in Romania lui 2002 si a lui Iliescu, isi umple iar vagoanele cu restituiri, si tine un discurs moale in Casa Poporului plina de descendenti ai celor care l-au abdicat! Nu sufla o vorba despre toti naivii care au sfirsit in puscariile comuniste si condamna “dictatura comunista”, de parca ar exista o “democratie comunista”! Gestul suprem al Regelui a fost sa nu dea mina cu “noul regalist” Ion Iliescu. Ipocrizie maxima!!!

Gheorghe Gheorghiu Dej, urmatorul sef de stat, a scapat Romania de trupele rusesti dar, culmea ipocriziei, a castrat aceasta tara minunata prin gulagurile intelectualitatii romanesti! A nenorocit viitorul nostru pentru urmatorii 50 de ani, un mizilic de 3 generatii!!!
A urmat apoi superficialul Ceausescu, taranul care a crezut ca, daca va construi ce nu vom putea vopsi in urmatorii 100 de ani, va ramine in istorie. A domnit 25 de ani peste Romania dar va putrezi o vesnicie peste Imparatia Iadului. Culmea ipocriziei sale e ca a crezut ca moare ca un erou, cintind Internationala Socialista! De fapt a murit ca un animal, citez din Gorbaciov, ucis de catre tovarasii sai, alti ipocriti si o alta ipocrizie istorica. In plus, Ceausescu a ascuns Romania in celulele Securitatii si a politrucilor PCR, o crima macabra impotriva libertatii, in timp ce lupta pentru pacea mondiala! Un senil!
A venit la tron Iliescu, animalul politic zimbitor, care, nici pina astazi, nu a lamurit minciuna cu teroristii si nu a zis nici macar pardon pentru sutele de victime nevinovate din decembrie. Culmea ipocriziei? Si astazi e “presedinte de onoare” al PSD si a dat si da lectii de morala celorlalti sefi de stat, Mihai, Emil si Base! Culmea culmilor ipocriziei?! Astazi e prieten si cu Mihai I si cu Emil! Daca se imprieteneste si cu Basescu, atunci devine campion mondial al ipocriziei!

Ipocrizia lui Emil Constantinescu nu sta in faptul ca a vrut dar n-a putut, “l-au invins structurili” cica, precum “agenturili” ce l-au caftit pe nea Nicu. Ipocrizia lui Emil e ca apare inca in viata publica si vine cu aceeasi morga de profesoras luptator! Un fel de croitorasul cel viteaz ratat! Daca traia, Venerabilul Coposu l-ar fi luat de urechi si i-ar fi retras pina si privilegiul de baiat trimis dupa tigari.
Ipocrizia lui Traian Basescu?! Credeati ca n-o sa zic nimic!? Ipocrizia singurului Presedinte postdecembrist cu doua mandate consecutive e data de realitate. A dat sperante uriase elitelor si celor mai buni cotizanti la PIB dar, dar, pina acum, niciun mahar care a jefuit Romania nu e dupa gratii! Traian Basescu este hulit de catre toti sistemicii fiindca a incalcat regula “Nu ne arestam intre noi!” Din pacate pentru Presedinte, cu o arestare, doua, nu se face lumina in tara! Unde sint condamnarile? Unde sint banii recuperati pentru buget? Unde sint marii corupti de la PDL pina la PSD sau PC, sau PNL? Coruptia e tot in floare! E adevarat, se fura la fel de mult, dar cu mult mai multa frica! Pe vremurile lui Nastase sau Tariceanu se fura fara teama! Base stie, stim si noi, lupta anticoruptie a livrat poporului doar plevusca! Asta e o mare ipocrizie!!! Norocul Presedintelui e ca mai are timp! Ghinionul Presedintelui e ca adversarii sai vor sa-i ia TIMPUL!
Iar adversarii sai sint astazi in toate partidele, mai ales cele de la putere!
God bless Romania! Diavolul ne-a blestemat cu IPOCRIZIE!

P.S.
Nu uitati ca sint un optimist incurabil! Si imi place lupta, mai ales cea de idei. Dar nu ma dau in laturi nici de la bataia de cartier! Batalia pentru RO si copiii sai nu se cistiga numai la Academie! Priviti cu ce derbedei avem de a face!
AUTOR RADU MORARU
SURSA www.nasul.tv 

REGATUL PENTRU UN MAGAR

"Cel mai important lucru de dobândit după libertate este demnitatea". Surprinzător pentru mine să aud această frază rostită de fostul rege al României, Mihai I.Pentru că demnitatea o cred aşezată întotdeauna înaintea libertăţii. Poţi să renunţi la libertate ca să rămâi demn, iar dacă preţul libertăţii este pierderea demnităţii, atunci mai bine rămâi în temniţă. Libertatea omului poate depinde de alţii, demnitatea lui - doar de el însuşi.

Şi pentru că tocmai regele Mihai (pot să-i spun astfel, fără fost, potrivit cutumei politice care permite numirea unui fost preşedinte al ţării "domnule preşedinte", însă definiţia cuvântului "rege" în toate dicţionarele limbii române este "persoană care deţine puterea într-un regat, monarh") este o rară sursă de demnitate într-o ţară sufocată de demnitari nedemni.

Nu are rost să analizăm mesajul citit de rege, nu ştiu în ce măsură este compus de Domnia Sa şi este un discurs normal, obişnuit. Importantă este şansa extraordinară a poporului român de a putea vedea şi auzi un personaj din cartea de istorie.

Propaganda comunistă a suprimat pur şi simplu trecutul, când nu l-a transformat în soclu pentru dictator. Asta face şi actuala conducere a României, în frunte cu preşedintele. Dl. Băsescu nu găseşte decât măgării la adresa regelui Mihai, a preşedintelui Iliescu, a preşedintelui Constantinescu, conducători ai unei Românii democratice - dacă ar avea la dispoziţie condiţiile şi aparatul de propagandă al regimului comunist, i-ar şterge din istorie. Singurul pentru care are cuvinte de laudă este N. Ceauşescu, un dictator care a supus exterminării propriul popor.

Oamenii care populează la un moment dat un teritoriu se numesc popor atunci când au conştiinţa generaţiilor dispărute şi a celor viitoare. Un popor există în timp, nu doar în spaţiu, altfel nu e decât o gloată mai mare. La fel ca puterea comunistă, puterea actuală vrea să acopere trecutul şi viitorul cu prezentul ei josnic şi lacom. Aceşti înfulecători ai clipei vor să reducă naţiunea română la o adunătură în căutare de hrană şi senzaţii. Şi, în suficientă măsură, au reuşit.

Să fim lucizi, că atât ne-a mai rămas. Coroana regală nu este, cum spunea regele, o garanţie a stabilităţii şi unităţii statului român. După dispariţia fizică a regelui Mihai, care poate avea loc oricând, Casa Regală, dacă ne gândim la urmaşii care o ocupă, va rămâne o cochilie goală, bună de muzeu. Viitorul României depinde de cei pe care poporul îi va scoate în frunte prin alegeri.

Din perspectiva acelui viitor, nu cred că dacă dl. Băsescu va ajunge la vârsta de 90 de ani şi dacă România o mai exista atunci, Parlamentul îl va invita să ţină vreun discurs. Nu-mi rămâne decât să sper că asta se va întâmpla cu viitorul preşedinte.

PS

"Cele mai importante lucruri de dobândit după libertate şi democraţie sunt identitatea şi demnitatea", a spus regele. Expresia de dobândit înseamnă, precis, că libertatea şi demnitatea nu sunt încă dobândite, ca şi identitatea şi democraţia. De aici interpretarea mea bazată pe ierarhizare. Dacă se dorea sensul cronologic al frazei, atunci ea trebuia formulată astfel: "După ce libertatea şi democraţia au fost obţinute, cele mai importante lucruri care rămân de dobândit sunt identitatea şi demnitatea". În ambele sensuri, regele Mihai rămâne un exemplu de demnitate.''
AUTOR CRISTIAN TUDOR POPESCU
SURSA GANDUL

BANCIU DESPRE POLITICA

VLADIMIR BUKOVSKI SI VICTOR RONCEA LA TVR DESPRE COMISIA TISMNEANU SI KGB

SURSA roncea.ro

MADAM CIUVICA SAU CIUVICA MERCENARUL?

Ezit între aceste două titluri. Nu de ieri, de azi, adică de sâmbătă seara, când la Antena 3 am prins o emisiune avându-i ca invitați pe domnul Florea Dumitrescu, fost inalt demnitar ceaușist, responsabil cu partea financiară a societății socialiste multilateral dezvoltate, și nelipsitul Ciuvică. Ci de ani buni, de pe vremea președintelui de jenantă amintire Emil Constantinescu, al cărui țuțăr șef a fost numitul Ciuvică. De ani buni zic, nu trece săptămână de la bunul Dumnezeu fără apariția morocănoasă a individului pe una sau măcar două televiziuni. Se pare că nicio problemă mai importantă a Țării nu poate fi rezolvată fără asistența de specialitate a omniprezentului Ciuvică. Și problemele importante, slavă Domnului, nu ne ocolesc. Au din ce trăi și șapte ca Ciuvică! Cu toate acestea, un altul ca Ciuvică nu vom găsi!… În vecii vecilor!…  (Bat în lemn, Doamne ferește, să nu cobesc!)
Îmi pare rău pentru cuvîntul madam, cuvînt frumos, îndefinitiv. Mi-ar trebui altul, dar nu-l găsesc, unul care să se potrivească numai pentru logoreea intempestivă și incontinentă, muieratică și decibelică, cu care își acoperă Ciuvică atât partenerii de dialog, cât și propriile idei, care nu lipsesc întotdeauna. Deseori nu spune numai prostii sau mizerii, ca deunăseară! Altfel nici ăia de pe la televiziuni nu l-ar ține! Recunosc, uneori are dreptate, dar selectiv, să nu deranjeze de la un anumit nivel în sus!
În emisiunea cu pricina, cu un titlu care enunța ideea că România este într-o, citez, „groapă”, invitaților li se cerea un examen lucid al impasului în care ne aflăm, precum și identificarea unor posibile soluții! Domnul Florea Dumitrescu ne-a oferit câteva amintiri și principii de economie de pe vremea când dînsul a negociat primele împrumuturi de la FMI pentru România. Ce s-a făcut cu acei bani de la FMI?, a întrebat moderatoarea, doamna Alexandra Stoicescu. Ce să se facă?Fabrici și uzine! a răspuns domnul Florea Dumitrescu. La care Ciuvică al televiziunilor a sărit ca ars: fabrici și uzine care au mers în pierdere, au produs numai găuri negre în bugetul țării! Au produs și pierderi unele, acceptă domnul Florea, dar au produs și sute de mii de locuri de muncă și au trimis la export mărfuri românești, iar cu acest export ne-am plătit datoriile la FMI! …Unde am exportat?! revine neînduratul Cuivică. În Cuba, în Africa, în America de Sud?!… N-am exportat și noi, ca oamenii, în Germania! Și așa, pe ideea că nu am exportat mai nimic în Germania, Ciuvică a tras concluzia logică că industria noastră nu a existat până în 1990 decât ca o grămadă de fier vechi!

A lipsit puțin ca Ciuvică să „reitereze” celebra formulă. Cred că i-a fost greu să se abțină, dar a reușit! S-a revanșat susținând ideea că răul, dezastrul, groapa în care a ajuns Țara i se datorează lui Ion Iliescu și minerilor care l-au împiedicat pe Petre Roman să-și ducă până la capăt programul de reforme!… Recunosc, parțial sunt de acord cu domnul Ciuvică: vinovatul principal este într-adevăr Ion Iliescu. Este vinovat că l-a acceptat prim ministru pe acest neica nimeni numit Petre Roman! Vinovat este Iliescu că l-a tolerat vreme de doi ani să-și facă mendrele și nu i-a dat peste mână! Este vinovat Ion Iliescu că atunci când Alexandru Bârlădeanu și N.N. Constantinescu au atras atenția asupra incompetenței primejdioase a primului ministru demolator de țară, el, Ion Iliescu, a tăcut. A tăcut complice?
Programul de reforme al lui Petre Roman?!… Pe vremea când eram senator, circula în PSD-ul de atunci o înregistrare făcută de SRI în care vocea lui Petre Roman se lăuda, într-un cerc de intimi în ticăloșii, cu programul său de distrugere a economiei românești, cât de bine avansează! Căci ăsta a fost programul după care a guvernat Petre Roman: un program de distrugere a economiei românești și de destructurare a Țării! Propriu zis programul nu i-a aparținut, că nu-l ducea mintea! Ci doar l-a pus în lucru, în practică, cu un zel teribil! Zelul ticălosului năimit de dușmanii Neamului! Zel moștenit de la taică-su, alt impostor și militant de frunte, discret și eficient, pentru desprinderea Transilvaniei de România!

Pe ce lume trăiește lelea Ciuvică al cui o fi fiind?! Cine mai pariază azi pe Petre Roman?! Au nu cunoaște domnul Ciuvică rolul jucat de Petre Roman în distrugerea celor mai performante capacități de producție din industria noastră de armament?! S-a dus personal, nenorocitul, să vadă cum sunt casate cele mai importante agregate, câteva din ele unice în Europa! Mai trăiesc ofițerii care au asistat neputincioși la acest act de agresiune împotriva Țării! Unora le pare rău și azi că nu au scos revolverul, în legitimă apărare față de intrusul agresor! Cui oare trebuia să-i raporteze Petre Roman că „a văzut cu ochii lui” cum se duce pe apa Sâmbetei industria românească? Cu cine concura industria noastră de armament și trebuia scoasă de pe piață?! Nu cunoaște acest Ciuvică nici teza aceluiași inamic public privind renunțarea la irigațiile din agricultură, căci este mai ieftin importul de grâu decât producerea acestuia?!
Cine te vîră cu de-a sila pe televizoarele noastre, Ciuvică, să ne spui mizeriile cu care te-am auzit sâmbătă? Treceam mai departe, mutam pe alt post când l-am văzut pe Ciuvică, dar am rămas să-l ascult pe bătrânul activist de partid! Are multe de povestit! De ce nu l-ai lăsat să vorbească, moară neferecată ce ești?! Ai tăbărît pe el când s-a plâns că nu mai există bănci românești în România, isterizându-te în apărarea băncilor străine, cum că românii, de corupți ce sunt, nu pot avea bănci proprii! De unde ai scos ticăloșia asta?! Ai stat tu de vorbă cu cei care cu prețul libertății lor au încercat să mențină în viață Banca Religiilor sau Dacia Felix, să afli cum au fost sabotați sau pe față lucrați ori chiar șantajați de Mugur Isărescu și alți nemernici intangibili?!

Te-am simțit în toată ticăloșia-ți, mercenar Ciuvică, atunci când domnul Florea Dumitrescu te-a întrebat cum s-au cheltuit cele douăzeci de miliarde de euro, împrumutați de la FMI de guvernul Boc, guvern pe care nu mai ostenești înjurându-l! Era o ocazie bună să-l mai pocnești o dată pe Boc, așa cum și merită cu prisosință, dar ai tăcut! De ce ai tăcut? Pentru că răspunsul la întrebarea fostului ministru de finanțe ceaușist te-ar fi obligat să numești băncile străine din România, ele fiind principalele beneficiare ale împrumutului! Și de ele, nevrednicule Ciuvică, n-ai să te legi niciodată! Ai jurat, probabil!
De ce ascunzi publicului românesc unde s-au dus cele 20 de miliarde de euro?! De ce nu pomenești nimic de complotul internațional a cărui victimă este România?! E un subiect nedemn de logoreea-ți? …Complot pe toate planurile: financiar, economic, mediatic, informațional, militar, cultural! Bine susținut din interior de o șleahtă de trădători!… Cu o parte dintre acești trădători te văd în emisiunile TV pe care le sufoci cu prezența. De ce oare sunt atât de prost încât nu pot să cred că te numeri printre acești nemernici, domnule Ciuvică?!
…Prost mai sunt!
Dar nici cu dumneata nu mi-e rușine! Te apuci să-l corectezi pe domnul Florea Dumitrescu, cum că datoria statului nu este de 97 de miliarde, ci numai de vreo 40, restul sunt datorii ale unor companii particulare!… Ca și când 40 de miliarde ar fi o nimica toată! Dar nu cumva împrumuturile făcute de acești particulari sunt garantate de statul român?!… Aud?
Toată seara n-ai făcut decât să-l împiedici pe bietul Florea Dumitrescu să lege un răspuns la întrebarea obsesivă a moderatoarei, întrebare care frământă creierii multor români, mai puțin ai dumitale: mai există soluții pentru dezastrul în care am fost aduși? Încerca domnul Florea să spună că fără producție industrială, fără industrie, nu avem nicio șansă! Mereu l-ai întrerupt, mereu ai țipat la bătrân, nu carecumva discuția să capete un contur coerent și să priceapă lumea cât de mare a fost cacealmaua din decembrie 1989! Ai avut deci această misiune! Mi-a fost foarte clar. Ce n-am înțeles este cât o faci din mintea ta, din pasiune, cu sinceritate, și cât după indicații superioare în grad!
Nu mai poate fi întreg la minte cine mai susține azi, la 20 de ani după căderea lui Ceaușescu, că pe vremea acestuia au murit oamenii de foame și de frig, mii de oameni!… N-a murit nimeni de foame și nici de frig!… Da, magazinele erau mai mult goale, dar nu și frigiderele noastre! Era frig în case, dar nici nu era o problemă să-ți plătești întreținerea! Și mai ales nu existau români care să nu aibă un adăpost!… Care să nu găsească un servici!

Aud că meseria din care trăiește acest Ciuvică sunt investigațiile!!!… Înseamnă că din aceste investigații va putea aduce ușor dovada că mureau românii pe capete de foame și de frig!… Aștept de douăzeci de ani această dovadă! În schimb, fără să fac vreo investigație – căci nu e meseria mea, ci a domnului Ciuvică, au ajuns la mine numeroase dovezi ale sabotajului efectuat de cei care au pregătit mărețul act de la 22 decembrie 1989. Unele dovezi ale acestui sabotaj criminal le-am făcut publice mai de mult și nimeni nu m-a contrazis. Alte dovezi mă leg să le prezint în fața numitului Ciuvică și a telespectatorilor Antenei 3, post TV la care nu am fost niciodată invitat să spun și eu vreo prostie, două! Și nici n-o să fiu vreodată chemat, locurile sunt ocupate, iar locul meu este pe lista necuvîntătorilor la posturile TV năimite!… Mercenare, ca și domnul Ciuvică!
Da! Penuria din magazine și frigul din case a avut și această cauză pe vremea lui Ceaușescu: sabotajul de sorginte cominternistă! Efectuat de aripa trădătoare, KGBistă, a Securității și a PCR, de cei care au avut de profitat de pe urma căderii lui Ceaușescu… Căci doar cine l-au trădat pe Ceaușescu în decembrie 1989 o făceau deja de ani de zile, nu au intrat în jocul criminal cu doar două-trei zile înainte de „evenimente”! Ca să fim aduși în starea de a-l urî pe Ceaușescu așa cum l-am urît cu toții în decembrie 1989, a fost nevoie de o pregătire îndelungată, prin sabotaj și minciună mai ales! Făcând să se pună pe seama Ceaușeștilor o mulțime de nefăcute! Cum a fost și asasinarea lui Constantin Dobre, liderul grevelor de la Lupeni 1977… Asasinat pentru care eu l-am urît pe Ceaușescu mai mult ca pentru orice. Iar după decembrie 1989 aflăm cu toții că Dobre este teafăr și sănătos!

Ia fă mata, domnule Ciuvică, o investigație de-a dumitale și află de la domnul Constantin Dobre ce sentimente nutrește față de Ceaușescu! Află de ce Dobre Constantin, care a ridicat Valea Jiului împotriva sistemului comunist în 1977, a cerut azil politic în Marea Britanie acum, după 1990, iar nu înainte, pe vremea lui Ceaușescu! Ia încearcă să afli de la persoana în cauză de ce nu a fost pedepsit de Nicolae Ceaușescu pentru curajul său de-a-l înfrunta pe teribilul dictator! Află toate astea și vino apoi la Antena 3 să dai raportul în fața Țării, dacă ești un investigator corect! Un om corect!
Nu-ți va fi greu să afli că nu prea avea habar Ceaușescu de multe lucruri care se petreceau în numele său! El știa, bunăoară, că fusese planificat de către CSP ca o anumită cantitate de carne să ajungă la populație, o cantitate îndestulătoare. În anul de grație 1989 o bună parte din această carne a rămas însă dosită în depozite, ca să acutizeze starea de nemulțumire a populației. Imediat după 22 decembrie acea carne a fost scoasă din depozite și FSN a mințit populația, cum că au importat ei acea carne și ne-o pun la dispoziție cu toată generozitatea! Ba au mai făcut și acte fictive de cumpărare, ca să bage și ceva bani în buzunar! A fost, probabil, prima escrocherie fesenistă! Safteaua, la dezastul care a urmat!… Cu asemenea minciuni a debutat democrația post-decembristă! Și tot așa o ține de atunci!
După 20 de ani ne-am mai lecuit de ură anticeaușistă oarbă și deseori stupidă, tâmpă! Am descoperit cât de mult am fost mințiți ba de Europa liberă, ba de presa occidentală, sever controlate de la Moscova. Și multe altele, care încap sub titlul de diversiune! Diversiune aparent anti-ceaușistă, în realitate anti-românească sadea! Din această diversiune, ca un întârziat, ca un retardat, face parte și Ciuvică, cu morții lui de foame și de frig! O face ca un mercenar bine plătit sau ca un fraier bine manipulat?…
Prost nu pare Ciuvică…

Cu ani în urmă, când l-am cunoscut pe domnul Ciuvică, atârnat de poala lui Emil Constantinescu, l-am luat în serios că e, așa cum părea, un spirit justițiar, un tînăr însetat de adevăr și dreptate. Cunosc o mulțime de flăcăi în care Țara poate nădăjdui. Drept care m-am simțit dator să-i fac cunoscut un detaliu important din biografia patronului său, căci domnul președinte Emil Constantinecu are pentru vecie o problemă gravă: el nu a întrunit votul majoritar atunci când a ajuns președintele României. La alegerile din 1996 electoratul român a votat masiv cu Ion Iliescu. Dar, în condiții pe care nu le mai cunosc, dar sunt ușor de bănuit, câștigător a fost declarat Emil Constantinescu. Repet: Ion Iliescu a avut cele mai multe voturi în turul doi al alegerilor prezidențiale din 1996…
Lipsa de reacție a lui Ciuvică la această dezvăluire mă face să cred că omul știa mai bine decât  mine ce și cum s-a întâmplat și nu-l deranja de fel găinăria prezidențială… Doar era unul dintre beneficiarii ei!…
Normal ar fi fost să-i sară justițiar la gât și să-i ceară cât mai sonor socoteală lui Ion Iliescu! Cum de și-a permis să-și bată joc de voința poporului?!… Emil Constantinescu avea circumstanțe atenuante când a devenit președinte prin fraudă, prin eludarea scorului electoral! Treacă de la noi… Ce n-ar face oricare dintre noi ca să ajungă președinte?!… Aș zice chiar că eu unul îl înțeleg! …Dar când același Emil Constantinescu s-a declarat învins de structuri și și-a anunțat abandonul prezidențial, pentru că așa era înțelegerea: numai patru ani la Cotroceni!, normal era ca consilierul său Ciuvică să-l tragă de mânecă: care structuri te-au învins, Emile? Structurile care din nimic te-au făcut rector al Universității și președinte al României?!
AUTOR : PROF. ION COJA 
SURSA www.ioncoja.ro   

REVOLUTIONARI - SECURISTI

Perspectiva pierderii privilegiilor nesimţite îi face pe unii „revoluţionari" să-şi dea arama pe faţă.

Prin gâtlejul lor urlă ticăloşia, lăcomia şi impostura. Escroci de joasă speţă au pozat multă vreme în „eliberatori" ai neamului românesc. În acest timp, şi-au jecmănit compatrioţii ca ultimii borfaşi. Prin complicitatea cu politicienii, în frunte cu tătucul lor, Ion Iliescu, ne-au luat banii sub pretextul că ne vând libertate. Ne-au făcut un bine, carevasăzică.

Iată cum sună un mesaj de „revoluţionar", semnat Liviu şi postat ieri pe www.adevarul.ro:
„Revoluţia română v-a dat libertatea să scrieţi ce vreţi despre revoluţionari, să vă plimbaţi în toată lumea în concedii, să aveţi maşini cu benzină în ele, să fiţi patroni, să aveţi presă liberă, zeci de canale de televiziune şi posturi TV, să munciţi în străinătate, să faceţi politică şi multe alte drepturi pe care până în decembrie 1989 nici nu le visaţi. Francezii îşi respectă şi le dau drepturi familiilor revoluţionarilor şi după 200 de ani, pe când noi, pe lângă faptul că nu toţi revoluţionarii se bucură de drepturi, mai sunt şi denigraţi. Ruşine să vă fie!"
Ruşine să-ţi fie ţie, milogule! La muncă, nu la întins mâna! În afară de 500-600 de euro pe lună, teren intravilan şi extravilan, spaţii comerciale, gratuitate pe transportul în comun, scutire de impozite, vrei cumva şi o plimbare pe Sena, să vezi cum sunt răsplătiţi urmaşii lui Robespierre? Ţi s-a făcut dor de strănepoţii pe care Marat nu i-a avut niciodată? Vrei să vezi cum se plimbă cu metroul parizian fantoma lui Danton, deghizată în cerşetori români - fraţii tăi de bunăstare şterpelită?
În raport cu noţiuni sacre precum libertatea, pentru care pretind că au luptat, profitorii Revoluţiei dâmboviţene se comportă ca nişte mici ceauşeşti de bodegă. Căci iată ce propun ei ca obiectiv principal, într-un manifest de mobilizare - imbecil şi agramat - pentru lupta cea mare, programată în luna august:

„Adoptarea în regim de urgenţă a unor modificări la Legea audiovizualului, astfel ca:
- pe timpul emisiunilor TV, radio sau în articolele de presă scrisă, la menţionarea numelor formatorilor de opinie care au desfăşurat activităţi înainte de 1989, să fie OBLIGATORIE menţionarea funcţiilor politice, colaborarea cu fosta Securitate, presa comunistă în care şi-au desfăşurat activitatea etc.;
- pe timpul emisiunilor TV, radio sau în articolele de presă scrisă, la menţionarea numelor formatorilor de opinie să fie OBLIGATORIE menţionarea faptelor cu caracter penal săvârşite de aceştia înainte sau după Revoluţia din decembrie 1989;
- prezentarea unor fapte care nu pot fi susţinute cu documente sau argumente verificabile de către formatorii de opinie în emisiuni TV, radio sau în articolele din presa scrisă să fie sancţionate cu interdicţia de a mai apare în presa scrisă şi vorbită, pe termen nelimitat, funcţie de gravitatea susţinerilor nefondate".
Băieţii au probleme nu doar cu bunul-simţ, ci şi cu limba română. Dar cunosc la perfecţie tehnicile de manipulare din arsenalul Securităţii. Precum mentorul lor Ion Iliescu, joacă la intimidare şi aruncă sugestii otrăvite. Metodele lor nu reprezintă însă o surpriză: zeci de „revoluţionari" - în frunte cu Gelu Voican Voiculescu - au fost dovediţi turnători ai Securităţii, iar alte sute au dosare în aşteptare.
Cu ocazia asta, vom afla şi noi, poate, ce misiuni au executat ei în decembrie '89, sub pretextul luptei pentru libertate.

P.S. Pentru a echilibra balanţa, public şi un mesaj din tabăra românilor fără certificat de revoluţionar: „Dacă-i plătiţi în continuare pe «revoluţionarii» ăştia, eu nu mai plătesc taxele la stat. O să refuz sau o să găsesc o soluţie să fac asta". Ideea nu-i rea, poate aşa vom reuşi să-i scoatem pe premierul Emil Boc şi pe preşedintele Traian Băsescu din tăcerea suspectă  pe tema „revoluţionarilor".
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA  ADEVARUL

PROFITORII REVOLUTIEI

„Răul a fost făcut deja. S-a dat o lege pentru a cumpăra această masă de oameni. Nu poţi da înapoi acum“ – spunea recent George Costin, actualul şef al Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR), sperând să descurajeze intenţia anunţată a premierului de a reteza vestitele privilegii ale revoluţionarilor. Dar Emil Boc are de ce da înapoi, văzând cum din visteria sleită a statului pleacă anual circa 80 de milioane de euro către revoluţionari. Doar răniţii şi urmaşii celor morţi ar urma să rămână în sarcina bugetului, spune premierul. Pe ceilalţi a încercat oricum să-i arunce undeva, în viitor, eşalonând prin OU din 2010 plata indemnizaţiilor prevăzute de Legea recunoştinţei pentru 2012, 2013 şi 2014, iar acum le-ar anula de tot.

Costin, el însuşi un discutabil revoluţionar, ar vrea să spună, lasă-ne, Boc, în durerea noastră de revoluţionari profitori cu indemnizaţii, terenuri, buticuri şi loc de veci şi caută-ţi în altă parte tăieri bugetare, la profesori, doctori, artişti. „Sunt mulţi care trăiesc numai cu acest venit“, argumentează Costin, arătând cu degetul, fără a fi în măsură s-o facă, spre autorii „răului“, spre cei care au dat legea, politicienii. Ei, revoluţionarii, dar numai vreo 20-30.000, aleşi bine din milioanele de oameni care au năvălit pe străzi în decembrie ´89, nu au făcut decât să se supună legii. Gluma s-a îngroşat odată cu dezvăluirile zilnice din presă privind matrapazlâcurile din lumea revoluţionarilor, care, în papuci, la închisoare sau chiar de partea represiunii, au certificate şi drepturi. Schimbând tonul, George Costin, în numele SSPR, dă un comunicat „revoluţionar“ din care nu lipsesc grandilocvenţa, insolenţa, ameninţarea făţişă şi agramatismele: „acţiune de intoxicare a opiniei publice şi de denigrare a revoluţionarilor din Decembrie 1989“, „campanie murdară“ care „s-ar datora implicării revoluţionarilor în eradicarea corupţiei din sistemul judiciar“, în fine, „cine seamănă vânt, culege furtună“.

Istoria afacerii cu certificatele de revoluţionar începe în 1990, când lui Ion Iliescu încă îi tremura cămaşa pentru scaunul prezidenţial în care urcase de curând. Nu ezită să apeleze la formaţiuni paramilitare, muncitori, mineri şi, de ce nu, revoluţionari. De cei din urmă se ocupă fidelul său consilier, Dan Iosif. Aşa apare Legea 42/1990, prin care erau răsplătiţi generos unii revoluţionari. Dacă până în acel moment cele câteva organizaţii de revoluţionari cereau vehement adevărul despre revoluţie, un lucru tare neplăcut lui Iliescu, prin lege li se dă o ţintă suculentă: să alcătuiască dosare pentru obţinerea drepturilor materiale.

Organizaţiile se pun pe treabă. Mai mult, încep să înflorească pretutindeni în ţară alte şi alte organizaţii, filiale ale organizaţiilor, cu un număr sporind vertiginos de revoluţionari înfometaţi, toţi uitând de „Adevărul despre revoluţie“, ceea ce Ion Iliescu chiar îşi dorise. Când CDR ajunge la putere, în 1996, premierul Victor Ciorbea restrânge drepturile acestei caste privilegiate, în ciuda ameninţărilor şi presiunilor conduse de Dan Iosif, numai că este lăsat descoperit de gestul teatral al preşedintelui Constantinescu dând mâna lui Dan Iosif, într-unul din corturile în care se făcea greva foamei pentru privilegii. În mandatul PSD din 2000-2004 este ticluită şi pusă în aplicare Legea 341, intitulată pompos „a recunoştinţei“, votată de parlamentarii tuturor partidelor politice. În esenţă, această lege lărgeşte calea abuzurilor, a inechităţilor, a posibilităţilor de fraudare, şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor materiale, de acum cu mult mai substanţiale. Pentru a-i cuprinde şi pe alţi amatori de privilegii, este inventată în lege categoria „luptători remarcaţi prin fapte deosebite“, lăsând în sarcina şefilor de organizaţie de a-şi da avizul cine a fost sau nu luptător cu merite deosebite.

Traficul de certificate, unele pentru preschimbare, altele pentru a fi obţinute, se face la lumina zilei, sub şefii de organizaţii, care pun mâna astfel pe o găină cu ouă de aur. Dacă mai adăugăm că legea include şi cumpărarea sediilor pe nimic, la fel ca la partidele politice, tuturor celorlalte binecuvântări li se adaugă şi perspectiva unor frumoase afaceri imobiliare. Deşi clamează demagogic eliminarea impostorilor, Legea 341 le sporeşte numărul şi rafinează procedurile de fraudare, totul sub oblăduirea SSPR şi a Comisiei Parlamentare a Revoluţiei, la conducerea cărora se succed tot oameni de încredere ai lui Iliescu. De altfel, Iliescu este validat ca revoluţionar de frunte, peste rând, de Comisia parlamentară prezidată de Sergiu Nicolaescu şi Emilian Cutean. Goana după certificate duce la aberaţii inimaginabile: se iau adeverinţe de la biserici, grădiniţe, fabrici de bere, cum că acolo X sau Y a desfăşurat „acţiuni de luptă“; se truchează fotografii, cu capete disproporţionat de mari lipite pe trupuri; un cutare şef de organizaţie îl promovează pe un ins ca revoluţionar, doar ca să poată să-şi recupereze de la acesta o datorie; naraţiunile din cererile revoluţionarilor petenţi sunt copiate din cărţi subvenţionate de SSPR, în fine, chiar şi descoperită, nicio persoană nu e condamnată pentru fals.

Cum procedura de pătrundere în casta profitorilor se arată a fi laborioasă, termenul de predare a actelor, prevăzut în lege la 6 luni, se amână de opt ori. Imprudent, Legea recunoştinţei a inclus şi un articol privind exmatricularea din rândul privilegiaţilor a celor descoperiţi colaboratori ai Securităţii, ceea ce, în guvernarea Năstase, când dosarele se aflau sub cheie, nu presupunea niciun risc. Când însă CNSAS a primit bună parte din arhiva de la SRI, revoluţionari numeroşi s-au găsit pe lista colaboratorilor şi chiar a ofiţerilor. Dar pierderea automată a calităţii de revoluţionar în cazul celor deconspiraţi nu se întâmplă. Practic, e necesar un vot al unei comisii speciale din cadrul SSPR; şi, oricum, „o bună parte dintre judecători sunt din acelaşi aluat cu informatorii. A fost un caz celebru cu un judecător care la noi era pe liste la informatori şi el dădea verdicte de necolaborare la foşti colegi ai lui, informatori“, relatează Mircea Dinescu, membru CNSAS.
Premierul Boc nu are de ce ezita: măcar raţiunile austerităţii, care l-au împins să taie tot soiul de indemnizaţii, îl pot motiva să amputeze în sfârşit această cangrenă.
AUTOR RODICA PALADE
SURSA : REVISTA 22 

VICTOR PONTA, SLUGA PERFECTA A SISTEMULUI

Ultima monstruozitate ieşită din laboratoarele Sistemului este faptul că Victor Ponta se prezintă pe sine şi pe Crin Antonescu drept cavaleri ai luptei împotriva „Sistemului securist'' patronat de Traian Băsescu.
Când Winston Smith trebuie să modifice trecutul în acord cu noile decizii ale Partidului (Socialist), el decupează articole din ziare vechi şi le înlocuieşte cu versiuni aduse la zi.

Documentele şi ziarele vechi sunt aruncate într-o aşa numită Gaură a Memoriei şi ajung într-un furnal uriaş aflat în adâncurile Ministerului Adevărului. Din trecut nu mai rămâne nici cenuşa, ne spune Orwell. Politician de extracţie „Ingsoc'', Victor Ponta are neruşinarea să se înfăţişeze în faţa naţiunii în haine noi-nouţe de guerrillero anti-Sistem şi, încă şi mai neruşinat, anti-Securitate, şi ne cere să îl credem şi să îl acceptăm ca şi cum întregul trecut - al său şi al partidului său - ar fi dispărut instantaneu într-o gaură a memoriei pentru a fi mistuit de flăcările cine ştie cărei instanţe voiculesciene a adevărului.

Oricine îndrăzneşte să strige că împăratul este gol, oricine îndrăzneşte să refuze să accepte această realitate contrafăcută, oricine îndrăzneşte să îşi amintească este calificat imediat drept „vândut'', „slugă a lui Băsescu'', „fascist'', „mercenar rapace''. Eşti trecut imediat în categoria „tismănenilor şi mihăieşilor'', o categorie subumană se pare, de care trebuie să te ţii deoparte ca să nu te contaminezi de ceva teribil.
Din fericire, nu suntem în „1984'' şi putem încă să rostim adevărul, cu riscul de a intra în colimatorul Poliţiei Gândirii de la Antene şi RTV cu „profesioniştii'' lor cu tot. Din fericire, putem să ne amintim. Iar dacă e vorba despre Victor Ponta, atunci memoria îl arată drept una dintre cele mai oportuniste, mai conformiste şi mai obediente figuri care au trecut vreodată prin dezolantul peisaj politic românesc.

Victor Ponta şi-a construit cariera universitară în umbra binevoitoare a lui Adrian Năstase - omul Sistemului prin excelenţă -, care şi-a făcut la un moment dat iluzia că îl poate controla din calitatea de despot luminat. Ca procuror de sector, Ponta a jucat cuminte în limitele fixate de Sistem, fără să deranjeze pe nimeni şi fără să se remarce prin nimic. Ca şef al corpului de control al guvernului (tot Năstase), s-a remarcat prin cerbicia cu care a apărat Sistemul (acelaşi guvern Năstase) de orice acuzaţie de corupţie, culminând cu penibilul caz Puwak. Ponta a spălat-o de orice vină  pe vedeta pesedistă pentru ca Justiţia să îl condamne pe soţul fostei ministrese pentru delapidare. Pentru aceste merite, a fost distins cu Ordinul „Serviciu Credincios''. Serviciu credincios în slujba Sistemului! După modelul aceluiaşi Năstase, Ponta s-a căsătorit cu fiica unuia dintre cei mai puternici oameni ai Partidului, unul care îi putea asigura protecţie şi un culoar favorabil de ascensiune în cadrul Sistemului. Guvernul Năstase a avut cei mai mulţi securişti cunoscuţi dintre toate guvernele post-decembriste, dar abia acum descoperă Ponta racilele Securităţii. Victor Ponta este membru într-o alianţă cu un partid inventat şi condus de un sinistru securist dovedit - Dan Voiculescu - dar vrea să ne convingă că luptă cu Securitatea. Ponta a beneficiat din plin de serviciile media ale unui alt securist fără scrupule - Sorin Ovidiu Vîntu - dar vrea să ne convingă că este duşmanul jurat al Securităţii.

Din 2005 şi până astăzi Ponta, împreună cu PSD şi PNL şi Voiculescu s-au luptat cu gherele şi cu dinţii pentru a menţine în viaţă Sistemul securisto-birocratic - în economie, în Justiţie, în Educaţie, în Sănătate, în Administraţie - lăsat moştenire de Iliescu&Năstase şi acum ni se înfăţişează (alături de Antonescu) drept luptător anti-Sistem. Cum poate să facă acest lucru?
Orwell spune că Gândirea Dublă înseamnă „să ştii şi să nu ştii, să fii pe deplin conştient de adevăr dar să rosteşti minciuni construite cu grijă (...), să foloseşti logica împotriva logicii, să repudiezi moralitatea în vreme ce te revendici de la ea, să crezi că democraţia este imposibilă şi în acelaşi timp că Partidul este garantul democraţiei, să uiţi orice fapt neconvenabil, apoi să ţi-l reaminteşti din nou când devine oportun, numai pentru a-l uita din nou când nu mai e de folos''.

Tranziţia românească a creat o specie formată în Gândirea Dublă. Sunt oameni lipsiţi de orice dimensiune morală. În universul lor bidimensional nu există nici Bine, nici Rău, nici Adevăr, nici Minciună. Ei nu aspiră spre nimic pentru că nu pot gândi nici înălţimile, nici profunzimea. Nu cunosc nici onoarea, nici bunul-simţ nici ruşinea. Mândria lor nu este decât aroganţă goală. Este specia din care fac parte Ponta şi Antonescu, un Ciutacu sau Gâdea, dar şi mulţi dintre membrii partidelor aflate la guvernare. Nu cred în nimic în afara foamei lor de Putere. Sunt oameni care au învăţat de la părintele lor spiritual, Ion Iliescu, o altă lecţie orwelliană: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul''. Sunt slugile perfecte ale Sistemului.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

CUM SI-AU PETRECUT EXILUL ILIESCU, PLESU, DINESCU SI MAGUREANU

Scriitorul Petru Romoşan, patronul Editurii Compania, vă recomandă o ”lectură de vară”: cartea-bombă (cu efect de tsunami) ”Fereastra serviciilor secrete”, în care generalul Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Vlad, face trimitere la câteva dintre personajele-cheie ale revoluţiei: Iliescu, Pleşu, Dinescu, Măgureanu. Şi nu numai.

”Ceauşescu a considerat că, preventiv, Iliescu-Măgureanu-Militaru şi Dinescu-Pleşu trebuie împiedicaţi să se întâlnească pentru a nu se organiza“, se spune despre ”marii disidenţi” în ”Fereastra serviciilor secrete (România în jocul strategiilor globale)”, apărută recent la Editura Compania şi recomandată în paginile ”ring”. O carte în care nu scapă de tuşele grele puse de generalul Rogojan nici alte personaje ale culturii şi politicii româneşti postdecembriste, printre care şi ”micul Führer al culturii române peste hotare”. Despre care vom mai vorbi.

Cazul ”Iliescu”
”Pe când era prim-secretar al Comitetului Judeţean Iaşi al P.C.R., Ion Iliescu a înconjurat de câteva ori Copoul, purtând o lungă convorbire cu academicianul Cristofor Simionescu. Acesta, entuziasmat, s-a confesat că avusese marele privilegiu de a purta o convorbire remarcabilă cu primul-secretar, în care el îl intuieşte pe viitorul preşedinte al României. Comentariul a ajuns la urechile Elenei Ceauşescu. (...) Ori de câte ori se punea pe undeva problema alternativei la Ceauşescu, existau şi «suspecţii de serviciu». Ion Iliescu a fost cel mai longeviv şi mai norocos dintre ei”, se spune în carte, printre altele, despre ”Cazul Iliescu”.

Dinescu, la "undiţa pescarului"
Iată cum este radiografia cazului unui vestit poet disident. ”Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Existase mereu supoziţia, de nimic răsturnată până în prezent, că «disidenţa» sa era partea vizibilă şi de acţiune a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes. Structural, Mircea Dinescu era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări, era însă operatorul aproape ideal. Lipsesc nişte elemente privind susţinerea pe care i-a acordat-o primul-secretar al C.C. al U.T.C., Pantelimon Găvănescu, trimiterii sale la documentare în Anglia, ca să pot intui dacă a acceptat anumite lucruri din proprie voinţă sau dacă a fost trimis, ca şi alţii, la undiţa pescarului. După întoarcerea sa în ţară, la Bucureşti, a fost iniţial «protejatul» ataşatului militar adjunct, aceeaşi persoană care s-a ocupat de prezenţa lui Mircea Dinescu în Anglia şi a venit la post în România când acestuia i s-a încheiat stagiul de documentare. Preluarea ulterioară sub «protecţie» a lui Mircea Dinescu de către ambasadorul Olandei ne poate sugera azi aplicarea principiului diviziunii muncii între serviciile statelor membre ale NATO, căci Olandei îi revenea activitatea contrainformativă în spaţiul României. Pe atunci nu ştiam. Acum, faptul ne face să credem că-l verificau. Totuşi, cum în acelaşi timp îl expuneau, îl făceau inutilizabil pentru orice în afară de agitaţie şi provocare. Ceea ce i se potrivea, dar asta se şi dorea”

KGB-ul, un frate mason şi... ”până unde au întins ruşii coarda”: la Uniunea Scriitorilor!
De unde venea ”lumina inspiraţiei” pentru unii ”scriitori”? De la Răsărit, bineînţeles. Generalul Rogojan mai dezvăluie: ”La Uniunea Scriitorilor funcţiona un nucleu «de front», foarte activ în unele momente, al KGB-ului. Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceauşescu pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice acreditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu «foşti» ai serviciilor sovietice: îl aduc pe fratele (mason) Kondyakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari – «analişti» şi «consultanţi» – prin partide, staffuri electorale şi pe lângă lideri politici. Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti «activişti de front» ai KGB-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produse alimentare multrâvnite în acele vremuri de numeroase «lipsuri şi greutăţi» (caviar, votcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu număr TC (taxi creditar) a Ambasadei URSS. Singur acest fapt arată până unde au întins ruşii coarda”.

Pleşu, captatio benevolentiae pentru Securitate
Cât despre Pleşu, iată ce se spune: ”De departe, filosoful şi esteticianul Andrei Pleşu era cel mai solid în concepte. Inteligenţa sa, receptivă la persuasiunea «ofiţerului de caz», l-a decis să facă un gest de «spovedanie a unui învins», dar nu în sensul lui Panait Istrati, ci într-unul cu cert efect de captatio benevolentiae. A fost invitat să conferenţieze în faţa ofiţerilor din Securitate, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, despre curente şi tendinţe în artă. A avut o bună audienţă şi s-a bucurat de aprecieri sincere. I s-a rezervat «un exil» confortabil la Tescani. Ce lucru periculos făcuse? Îl însoţea pe Mircea Di-nescu la diversele evenimente organizate de ambasadele occidentale la Bucureşti, căci poetul, deşi beneficiase de o bursă postacademică în Marea Britanie, nu deprinsese limba şi avea nevoie de un interpret cu ştaif”.

Măgureanu, ”ĂLA CU TRABANTUL”
Nici fostul şef al SRI (primul din serie) nu scapă netaxat: ”Despre omul care a pus bazele primului serviciu de informaţii «Ăla cu Trabantul» – aşa îl ştia Elena Ceauşescu pe domnul Virgil Măgureanu – a fost «detaşat» la Muzeul Judeţean din Focşani ca să nu-l mai întâlnească pe Ion Iliescu, dar mai ales pe generalul Militaru. Pentru că fusese «în sistem» exact acolo de unde «se iese numai cu picioarele înainte», domnului Virgil Măgureanu nu i s-a dat importanţă. A fost iniţial omis. Cineva l-a pârât însă Cabinetului 2 şi Elena Ceauşescu a întrebat: «Da’ ăla cu Trabantul care-i?“ (...) Individual, fiecare dintre cei pomeniţi «se afla în nişte cărţi» şi atât. După prinderea în flagrant a reţelei complotiste coordonate de Victor Volodin şi difuzarea «scrisorii celor şase», erau anticipate şi alte evenimente”.

Noica, Cecul şi altele. Dar... şi alţii
La capitolul ”Întâlniri cu Perfidul Albion: Intelligence Service în România” (subcapitolul „Şcoala de la Păltiniş”), la pag. 302 apar câteva concluzii şocante. ”Dacă Noica ar mai trăi şi ar auzi ce a dorit să afle (n.r. - de la CNSAS) un discipol al său din volumele dosarului maestrului (cele rămase clasificate), şi-ar revizui demersul iniţial. (...) Un alt discipol îi datorează lui Noica moştenirea Editurii Politice, căci acest cadou nu i-a venit de la Frontul Salvării Naţionale (FSN), ci ca urmare a unei solicitări externe către un lider marcant al Frontului din partea organizaţiei secrete Pinay Circle (mai cunoscută sub numele ”Cercul”). Printre oaspeţii acestui club secret se află Richard Nixon, Henry Kissinger, sultanul Omanului, Ion Iliescu şi regele Hussein al Iordaniei. Nu de mult, la conducerea «Cercului» s-a aflat lordul Lamont, coordonator al grupului Balli, care a achiziţionat combinatele de aluminiu de la Oradea şi de la Tulcea. Lamont a venit în România însoţit de Julian Amery, girantul lui Ion Iliescu la Cercul”. Ce mică e ”lumea mare” a „Cercului”!
AUTOR CHRISTIAN LEVANT
SURSA www.ziarulring.ro 

RUSINEA NATIONALA A BACULUI SI PROFITURILE NERUSINATE ALE BAROSANILOR DIN INVATAMANT

 Ruşinea naţională a Bacului ce evidenţiează mediocritatea generalizată a viitorilor studenţi se alimentează din neruşinarea clanurilor din învăţământ perpetuate încă din timpul lui Andrei Marga, el însuşi menţionat în presa din Cluj drept şef de clan, fiind alături de nevastă-sa, beneficiarul unui sistem perpetuat încă din perioada comunistă, în care de altfel astfel de personaje propovăduiau cu cerbicie marxism-leninismul.
Cei mai vocali (şi ipocriţi) comentatori ai „scandalului Bacului“, liberalul Andrei Marga, ce se visează mare mahăr într-o viitoare schemă de guvernare a USL, şi Cati Andronescu, febleţea lui Ion Iliescu, garantată de Marean Vanghelie, cel eliminat de la Bac la 30 de ani pentru copiat, fost tălpuitor al lui Nuţu Cămătaru, înainte de „revoluţie“, sunt adevăraţi baroni ai sistemului.
„Andrei Marga, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai. Potrivit declaraţiei de avere, el a încasat anul trecut un salariu de 122.091 lei din funcţia de bază, cea de rector. Ceea ce ar însemna un salariu lunar de 10.174 lei. De asemenea, tot de la Universitatea Babeş-Bolyai el a mai obţinut anul trecut un venit de 98.233 de lei, pe care l-a inclus la capitolul «alte activităţi». Ecaterina Andronescu, rector al Universităţii Politehnice Bucureşti, şi-a completat la grămadă veniturile obţinute. În plus, ea are trecute veniturile obţinute în 2009, iar acestea totalizează 180.002 de lei. Ea a obţinut aceste venituri atât din poziţia de senator, cât şi din cea de rector.

Un salariu de senator este, în medie, de 5.000 de lei. Pe an, ar însemna 60.000 de lei, de unde rezultă că a obţinut din administrarea Universităţii Politehnice o retribuţie anuală de 120.000 de lei. Ceea ce ar corespunde unui salariu lunar de 10.000 de lei şi locul 15 în topul celor mai bine plătiţi rectori din România“ - conform econtext.ro, site de analiză de business care a publicat un tabel al salariilor uriaşe ale rectorilor din universităţile româneşti, ce scoate la iveală mărimea „business-ului“ educaţiei universitare din România, în contrast cu mediocritatea mediului educaţional.
A proliferat industria diplomelor pe bandă rulantă, odată cu sifonarea banilor europeni pentru cercetare şi dezvoltare universitară, iar feudele universitare s-au constituit într-o adevărată caracatiţă a clanurilor din învăţământ, formate prin eternul nepotism generalizat. Business-ul are la vârf adevăraţi moguli, plătiţi ca nişte baroni ce sunt, şefi pe viaţă ai unor universităţi ce printează diplomele universitare ca etichetele de sticle de bere, şi cam la aceeaşi valoare. Încropeala, mediocritatea, impostura, clientelismul, nepotismul, influenţa politică şi multe alte vicii marchează mediul educaţional românesc.

Principalele valori ale educaţiei - integritate, echitate, corectitudine şi justiţie socială - sunt contrazise chiar de către cei care ar trebui să le ilustreze - cadrele din învăţământ. A fost încurajată intenţionat mediocritatea în şcoală şi liceu deoarece aceşti liceeni urmau să devină masa ce alimentează universităţile pe care le conduc „mogulii“ învăţământului de batjocură. Tinerii au învăţat deja că trişatul şi mita reprezintă modalitatea de a avansa în carieră, au tras concluzia - urmărind actorii vieţii politice - că efortul personal nu contează, iar succesul vine din manipulare şi favoritism.

„Cultura“ corupţiei în mediul învăţământului a alimentat incultura noilor generaţii
Aceste practici anulează motivaţia tinerilor de a se orienta către muncă pentru a obţine ce vor - de regulă o viaţă cât mai îmbelşugată, cam la nivelul lui Adi Copilu’ Minune, fără a face nimic de folos în schimb. Distorsionarea procesului de selecţie a celor mai buni a afectat direct dezvoltarea întregii ţări, pe toate planurile, deoarece aceste practici, devenite o adevărată „cultură“ a corupţiei, sunt transmise tinerei generaţii care percepe acest comportament ca pe o practică demnă de adoptat.

Performanţa mediului educaţiei este în strânsă legătură cu integritatea sa, însă până la fabulosul Bac din acest an nimeni nu a acordat suficientă atenţie domeniului educaţiei. Impactul scandalului Bacului în conştiinţa publică ar trebui să ducă la o analiză severă asupra deficienţelor întregului domeniu educaţional, devenit un bussines extrem de profitabil imediat după revoluţie, când s-au lansat celebrele „universităţi“ - fabrici de diplome, patronate de alde Dolfi Drimmer şi fostul şef de cadre al învăţământului comunist, Bondrea, fost şef de cadre din CC al PCR, secondat de către un Ion Dodu Bălan, fost vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

„Jupânii“ educaţiei ceauşiste au devenit „rechinii“ învăţământului postdecembrist, iar impostura şi negoţul cu diplome au devenit „bunele practici“ ale învăţământului universitar, unde nişte adevăraţi „moguli“ ai sistemului trăiesc din banii sutelor de mii de fraieri care plătesc taxe pentru a se alege ulterior cu diplome nevalide, în fapt.
S-a creat o rotativă producătoare de diplome, iar absorbţia maselor de analfabeţi ieşiţi de pe băncile şcolilor cu Bacuri luate la mişto, ani de-a rândul, s-a realizat prin sistemul universităţilor private de tip Spiru Haret. Bietul Spiru Haret s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea cum îi este terfelit numele şi ce impostură crasă se acoperă cu prestigiul personalităţii sale. O gaşcă de şmecheraşi comunişti s-a folosit de acest strălucitor nume al educaţiei şi pedagogiei româneşti pentru a gira şi a pune pe roate un „butic“ de distribuit diplome care ar purta un nume mult mai acceptabil dacă s-ar numi „Relu Bondărelu“. „Relu“ - Aurelian Bondrea - a devenit vector de bază al învăţământului capitalist după ce în anii ‘50 a fost agitator bolşevic, apoi lector la Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov“, propagandist la secţia de propagandă şi agitaţie a comitetului regional PCR Piteşti şi absolvent la FF al Şcolii de Partid „Ştefan Gheorghiu“. Evident, şi-a echivalat studiile de activist făcute la „fără frecvenţă“ cu o diplomă de studii universitare, iar la mijlocul anilor ‘60 a devenit şi „doctor“ tot la „Ştefan Gheorghiu“.

Şmecheria fabricilor de diplome de astăzi pleacă de la vechea şmecherie comunistă, prin care semi-decerebraţi, însă „tovarăşi de nădejde“, plecaţi în viaţă de la patru clase, ca Silviu Brucan (Saul Brukner), au ajuns „profesori“, învăţători ai naţiunii şi felceri/doctori la căpătâiul bolnavei Românii, ce trebuia să fie lobotomizată cu sistema învăţământului de Partid.
În educaţie sunt angajate resurse enorme şi tot aici s-au concentrat şi „rechinii“ mai sus pomeniţi. Educaţia este printre cele mai mari componente ale sectorului public, domeniul consumând între 20% şi 30% din totalul bugetelor publice şi tot în acest domeniu este angajată cea mai mare proporţie de resurse umane educate (administratori, inspectori, profesori şi învăţători), ce implică între 20% şi 25% din întreaga populaţie (elevi, studenţi, profesori, părinţi).

Ţinta traficanţilor de diplome au fost sutele de mii de elevi şi părinţii acestora, buzunăriţi copios pentru a li se livra hârtii cu antet universitar, prostovanii cu ştaif devenind stâlpii unei societăţi încă mai idiotizate decât „societatea socialistă“.
Business-ul fabricilor de diplome a generat ineficienţa cronică, haosul şi incompetenţa ce domnesc în toate sectoarele finanţate de la buget, unde au ajuns majoritatea absolvenţilor cu postul asigurat pe pile politice, studiile fiind „acoperite“ doar pentru a obţine creşterea salariului. Mulţi dintre aceşti lucrători în administraţia publică, în Ministerul de Interne sau Justiţie, funcţionari publici şi directori între miile de directori din agenţiile guvernamentale din direcţiile judeţene s-au dotat şi blindat au mastere şi doctorate.

„Ai carte, ai parte“ (?)...
Când ne întrebăm de ce la noi totul merge prost şi de ce şi după teribile cataclisme o ţară ca Japonia, de exemplu, încă se află în vârful acestei lumi, ca nivel şi capacitate, ar fi bine să ne uităm şi la Legea Fundamentală a Educaţiei elaborată în 1947, ce comprima ideile şi principiile educaţiei în Japonia.
Articolul 1 al legii mai sus amintite oferă un profil suficient de clar şi precis al omului pe care şi-a dorit societatea japoneză să-l formeze: „Învăţământul trebuie să urmărească dezvoltarea integrală a personalităţii, luptând pentru emanciparea fiecărui individ în parte, clădindu-l sănătos trupeşte, cât şi mental, învăţându-l să iubească adevărul şi dreptatea, să respecte valorile celorlalţi, munca, să aibă un puternic simţ al responsabilităţii, lăsând totodată posibilitatea naşterii unui spirit independent“...

În ce măsură putem compara felul în care se urmăreşte în România formarea unor generaţii întemeiate pe dreptate, adevăr, muncă şi responsabilitate se vede cu ochiul liber.
România este ţara unde autorul unei broşurici plagiate în titlul „Minima Moralia“, membru a două uniuni de creaţie, profesor, fesenist de frunte, ex-complotist moscovit alături de un Ion Iliescu cu al său „profesor“ Măgureanu şi „profesor“ Brucan, fost multiplu ministru, actualmente beneficiar al biştarilor unui cap de crimă organizată (conform Parchetului), a creat o şcoală de excelenţă cică, care a dat miniştri de Externe, şefi de servicii de informaţii şi membri de frunte în toate partidele politice, ghidaţi în viaţă şi muncă după „maestru“, tot atât de moral pe cât un sconcs comunist ca Aurică Bondrea. Ba încă sconcsul cu ifose de mentor naţional, Ady Pleşu, mai are şi ambiţia de a fi cel care stabileşte „profilul de preşedinte“ al romånilor.
AUTOR GEORGE RONCEA
SURSA CURENTUL 

UN ATARNATOR : CLAUDIU IORDACHE

Poate nu ştiţi, dar există în România o instituţie care, conform legii, ar trebui să se ocupe cu cercetarea Revoluţiei române din 1989: cine a contribuit la declanşarea ei, cine i-a deturnat sensul, cine au fost teroriştii, din cauza cui au murit 1.116 oameni şi au fost răniţi aproape 5.000, de ce nu au ajuns ucigaşii după gratii.

Oficina se numeşte Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi funcţionează pe bani publici. Sunt bani aruncaţi pe apa sâmbetei, căci IRRD este aşezat pe temelii caraghios de strâmbe. Organul de conducere al instituţiei este Colegiul Naţional, format din personaje implicate până-n gât în evenimentele sângeroase din decembrie '89. Îi regăsim aici, printre alţii, pe Ion Iliescu (preşedinte), Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Cico Dumitrescu, Cazimir Ionescu, Dumitru Mazilu, Sergiu Nicolaescu. Nu lipsesc Răzvan Theodorescu (pentru meritele sale deosebite în manipulările televizate din 1990), Petrică Balint şi Emilian Cutean (care au umplut ţara de impostori cu certificate de revoluţionar). Până să moară, figura în Colegiu şi Dan Iosif.

Bunul-simţ spune că niciunul dintre aceştia nu ar trebui să facă parte din Colegiul IRRD, pentru simplul motiv că nu poate fi şi jucător, şi arbitru. Toţi sunt subiecţi pe care să-i pună sub lupă cercetătorii Revoluţiei. Cum să scrie „cercetătorul" Gelu Voican Voiculescu despre „revoluţionarul" Gelu Voican Voiculescu? Sau, altfel: cum să scrie istoricii angajaţi de Ion Iliescu despre faptele decembriste ale lui Ion Iliescu? Este un nonsens de la un capăt la altul.
Institutul creat de Ion Iliescu pentru Ion Iliescu are şi un director general: Claudiu Iordache. Unul care încasează o leafă dolofană pentru a contribui la elucidarea evenimentelor din decembrie '89. Eventual, prin puterea exemplului personal, dat fiind că dl Iordache este om de litere şi revoluţionar. Să stea de vorbă cu martori, să cerceteze documente, să cotrobăiască prin arhive, iar la finalul acestui efort colosal să ofere contemporaneităţii, cât şi posterităţii, opere fundamentale.

Din păcate, contribuţiile domnului Iordache sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Tot ce reuşeşte directorul general al IRRD este ca, într-o publicaţie sezonieră intitulată „Caietele Revoluţiei", să se ia la trântă cu cei care, deşi nu sunt plătiţi din bani publici, s-au străduit să facă şi treaba domniei sale. Adică să investigheze crimele din decembrie 1989. E drept că lui Claudiu Iordache i-ar fi cam greu să-i caute pe făptaşi, căci ar decima Colegiul institutului pe care cu onor îl conduce.
Ce zice domnul director? În titlu, zice aşa: „O altfel de cronică la cartea domnului Grigore Cartianu, «Crimele Revoluţiei»", iar în subtitlu: „Vouă, celor care staţi la coadă, ca pe vremuri, pentru a cumpăra o carte mincinoasă!".

Vai, s-a supărat revoluţio­narul! S-a supărat poetul neînţeles care stă atârnat de crenvurştul ideologic pe care i l-a întins Ion Iliescu! Ar trebui să mă supăr eu, pentru că-i plătesc salariul acestui filosof al cuvintelor deşarte. Dar nu mă supăr, pentru că nu am timp. Trebuie să finalizez un nou volum din ciclul „Crimele Revoluţiei", cu titlul „Teroriştii printre noi". Până-l dau gata, poate reuşeşte şi dl Iordache să mai scrie o pagină de măscări la adresa subsemnatului. Hai, că se poate!
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL 

ILIESCU REVOLTAT CA EUROPA IL CAUTA LA REVOLUTIE

Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de condamnare a României în procesul intentat de Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie“, deschide drumul dreptăţii  pentru victimele Revoluţiei. CEDO recomandă României să scoată de la naftalină „Dosarele Revoluţiei“ şi avertizează că va sancţiona tergiversarea proceselor. Vehement, Iliescu, primul „emanat“ al ţării, contraatacă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) cere explicit României să soluţioneze rapid dosarele penale care privesc victimele din decembrie 1989, conexate în „Dosarul Revoluţiei", şi să elimine obstacolele legislative care ar putea bloca derularea anchetelor. Dreptul la justiţie în cazul morţilor şi al victimelor Revoluţiei nu mai poate fi astfel anulat de prescripţia răspunderii penale, potrivit îndrumărilor Curţii.

Acest apel al instituţiei europene se regăseşte în decizia din procesul intentat de Doru Mărieş şi soţii Elena şi Nicolae Vlase (părinţii unui erou-martir) împotriva României, în urma căruia statul român este obligat să le acorde acestora despăgubiri în valoare de 6.000, respectiv 15.000 de euro. „Curtea nu poate accepta că o anchetă este efectivă dacă se încheie având ca efect prescrierea responsabilităţii penale, în timp ce autorităţile au fost inactive. Amnistia este incompatibilă cu datoria pe care o are statul", se arată în decizia Curţii de la Strasbourg, dată acum două zile.

CEDO a explicat că va continua să judece şi, deci, să acorde sancţiuni statului român în cazul fiecaruia dintre dosarele similare intentate de victimele Revoluţiei, pentru a „aminti permanent României obligaţiile ei, care derivă din această decizie".

Adevărul, tot mai scump

„Procurorii trebuie să rezolve cazurile, iar românii trebuie să afle adevărul. Altfel, fiecare contribuabil va plăti pentru ineficienţa sistemului român de justiţie", avertizează Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie".„Decizia CEDO scoate la iveală încă o situaţie în care România dovedeşte că nu poate să facă dreptate în ţară şi este extrem de grav că românii trebuie să plătească pentru greşelile judiciare intenţionate ale unor oameni. Acum, cele peste 8.500 de victime ale Revoluţiei au drum liber către dreptate", explică Antonie Popescu, avocatul care a reprezentat Asociaţia „21 Decembrie" la Strasbourg.

„Mulţi spun că această decizie este un succes. Eu aş spune că e un eşec al sistemului judiciar românesc. Fac apel către toţi cei care se numără printre victimele Revoluţiei să uite de prietenia lui Ion Iliescu, cel despre care credeau că e omul providenţial. Altfel, dosarele vor sta în sertarele Parchetelor pentru totdeauna, pentru că Ion Iliescu a strangulat justiţia românească", a declarat, pentru „Adevărul", Doru Mărieş.

Iliescu: „Provocări şi diversiune"

Pus la curent cu decizia CEDO, chiar de către „Adevărul", Ion Iliescu diminuează autoritatea instituţiei europene, demonizând pe oricine încearcă să dea o altă formă concepţiei sale despre Revoluţia română din decembrie 1989. „Autorităţile europene nu ar trebui să ia în seamă obrăzniciile lui Doru Mărieş şi ale celor ca el. Orice puşlama poate să iasă în stradă şi să facă scandal, dar asta nu înseamnă că are şi dreptate. Eu nu vreau să mă cobor la nivelul lui Mărieş", a explicat, profund iritat, Ion Iliescu.

Întrebat dacă îl afectează decizia Curţii, fostul preşedinte al României a slalomat dincolo de meandrele concretului: „Din ce trăieşte Mărieş? Din provocări şi diversiuni. Pe mine, denigrarea din partea unor impostori mă lasă rece". Ion Iliescu nu-i acordă Curţii Europene a Drepturilor Omului niciun fel de autoritate în cercetarea Revoluţiei române. „CEDO este o instanţă care e în afara realităţilor istorice!", a „explicat" fostul preşedinte, după care a trânit, nervos, telefonul.

În numele lui Nicuşor Vlase

Doru Mărieş a obţinut câştig de cauză în procesul de la Strasbourg întrucât Serviciul Român de Informaţii nu a răspuns unei solicitări privind motivele interceptării telefonului privat şi ale urmăririi sale în anul 1990, încălcând astfel articolele 3 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (referitoare la tratamente inumane sau degradante, respectiv la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie).

De asemenea, soţii Elena şi Nicolae Vlase au câştigat procesul intentat statului român reclamând absenţa anchetei efective privind decesul fiului lor, Nicuşor Vlase, care a fost ucis în cadrul manifestaţiilor din decembrie 1989. Nicuşor Vlase a fost găsit mort în sediul Miliţiei Braşov, iar motivul decesului a rămas, până astăzi, necunoscut. Soţii Vlase au invocat astfel încălcarea articolului 2 din Convenţia Drepturilor Omului.

"CEDO este o instanţă care e în afara realităţilor istorice!"

"Autorităţile europene nu ar trebui să ia în seamă obrăzniciile lui Doru Mărieş şi ale celor ca el. Pe mine, denigrarea din partea unor impostori mă lasă rece. "
Ion Iliescu
fost preşedinte al României

"Procurorii trebuie să rezolve cazurile! Altfel, fiecare contribuabil va plăti pentru ineficienţa sistemului român de justiţie."
Doru Mărieş
SURSA ADEVARUL

NOUA REVOLUTIE A LUI ION ILIESCU

„Realegerea lui Traian Băsescu este o ruşine pentru electoratul român!", a tunat Ion Iliescu, sâmbătă, la Braşov, în faţa a peste 200 de revoluţionari arondaţi PSD.

În oraşul de sub Tâmpa s-a desfăşurat Conferinţa Naţională a Blocului Naţional al Revoluţionarilor (BNR), organizaţie de viteji şi impostori al cărei preşedinte de onoare este însuşi Ion Iliescu. Acesta a îndemnat la o schimbare politică similară celei din urmă cu 21 de ani şi cinci luni, menţionând că „trebuie reanimat spiritul din decembrie 1989".

„Spiritul din decembrie 1989" a spus? Păi, haideţi să-l reînviem împreună! Dar pentru asta trebuie să-l aducem de acasă pe Teodor Brateş, care are deja 21 de ani de pensie. Fără minciunile sale criminale - „securiştii au otrăvit apa la Sibiu, Timişoara", „au pus bombe aici, la Televiziune, să sărim în aer", „terorişti cu blindate vin spre Televiziune", „trei camioane cu terorişti se îndreaptă spre Aeroportul Otopeni" -, furia revoluţionară s-ar fi declanşat mai greu.

Apoi, trebuie înviaţi Silviu Brucan şi Nicolae Militaru. Primul este - era - expert în manipulare prin televiziune, iar fără el îi va fi greu şi lui Brateş. Ce „strâmbe" să bage pe post? Ce bileţele să citească? Mai ales că nici Dan Marţian, producătorul discret de ştiri otrăvite, nu se mai află printre noi...
Nicolae Militaru, generalul bolnav de sovietită, este o piesă esenţială. Nimeni nu-l poate egala în cinism, cruzime, porniri criminale. Doar el e în stare să trimită la moarte sute de oameni pentru că „aşa e la revoluţie". Setea sa de sânge nu are corespondent în Armata română de astăzi, construită după principiile NATO. Iar dintre bătrânii generali şcoliţi la Moscova anilor '50, cei educaţi să mănânce ficat crud, nu mai ai pe cine conta. Unii s-au dus, alţii îşi tratează reumatismul.
Dar pentru o revoluţie precum cea din '89 mai este nevoie de câteva piese grele. Gelu Voican Voiculescu trebuie să-şi scoată de la naftalină costumul kaki şi kalaşnikovul, iar pentru a-şi reface barba sură mai are nevoie de două-trei luni. Ce mai contează câteva luni după ce ai îndurat atâta amar de vreme tirania lui Băsescu?!

Nimic fără Lupoi, nimic fără Cico! Fostul căpitan/ministru/senator (FSN/PRM/PNL) şi fostul contraamiral/consilier prezidenţial (al lui Iliescu, bineînţeles) sunt de neînlocuit în a da ordine tembele, prin televizor, Armatei române.
Generalul Stănculescu va fi adus direct de la Jilava, pentru a superviza cineva, profesionist, măcelul de la Sibiu. Şi pentru a avea cine să facă avioane de hârtie în timpul procesului Băseştilor, la Târgovişte.
Petre Roman va îmbrăca din nou puloverul revoluţionar (tricotat de Mioara... sau de Silvia...) şi va declara că a fost la baricadă, chiar dacă nu va fi nicio baricadă. Îl vor vedea pe el nişte studenţi, în declaraţii ulterioare, iar Brucan îl va propune prim-ministru.

Şi totuşi, chiar dacă toţi aceştia vor fi aduşi de la pensie sau din cavouri de eroi ai patriei, tot nu va fi suficient. Mai e nevoie de ceva: de măreaţa Uniune Sovietică. Dar dacă trebuie, o refacem şi pe ea, lipind cu aracet cele 15 republici, numai să-şi împlinească visul (mai ceva decât la „Dansez pentru tine") fiul revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot - Ion Iliescu!
Vedeţi de ce e nevoie de Teodor Brateş? Cine-i mai poate face o prezentare atât de frumoasă unui patriot şcolit la Moscova şi călit în lupta cu regimul burghezo-moşieresc?
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL