EXPERIMENTUL MIHAI RAZVAN UNGUREANU

Habar n-am ce l-a făcut pe Traian Băsescu să creadă că omul potrivit la vreme de criză poate fi Mihai-Răzvan Ungureanu (observaţi că am pus între cele două prenume liniuţa pe care, pe când era adjunct la Externe, pe vremea Convenţiei, o impusese printr-o circulară ca fiind obligatorie în transcrierea numelui său!).

O slăbiciune avea el pentru fostul ministru de Externe, a cărui debarcare n-o putuse împiedica pe vremea conflictelor cu Tăriceanu, dovadă că s-a prevalat de prerogativele sale pentru a-l reintroduce în circuit, la o instituţie cu care n-avea – cel puţin în aparenţă – nici o contingenţă: serviciul de spionaj.

Dar, mă rog, ce contingeţi au avut Fulga sau Harnagea, ca să nu mai vorbim de Săftoiu? Un astfel de serviciu îşi vede de treaba sa, fără a-i implica prea mult pe şefii politici. Totuşi, experienţa managerială a junelui istoric şi diplomat nu era una care să-l califice pentru exerciţiul complex al guvernării. Probabil însă că preşedintele s-a gândit că lucrurile vor merge la fel ca pe vremea lui Boc: tot eu guvernez, indiferent cine e premier.

Cum-necum, MRU a devenit premier şi, cu privirea care balează sacadat câmpul vizual, a luat o aură de cocoş care vrea să pună ordine în ograda în care se cotcodăcea pe prea multe voci. În cele vreo 90 de zile în care a controlat mersul ţării, Ungureanu n-a reuşit, concret, decât două lucruri: să schimbe orarul de funcţionare al instituţiilor din subordinea guvernului pentru a se potrivi bioritmului său, şi să dea poporului bugetar ziua liberă de dinainte de 1 Mai. În rest a ratat totul: şi privatizările în care-şi punea mari speranţe clientela politică a PDL-ului, şi colaborarea cu aliaţii din Coaliţie, şi dialogul cu Opoziţia. A vrut prea multe lucruri dintr-o dată, hotărât să ardă etapele şi n-a realizat nimic. Nici măcar minima solidaritate sau loialitate a forţelor politice pe care le reprezenta şi care l-au lăsat din braţe în cel mai natural mod cu putinţă.

Ar fi putut să facă, totuşi, ceva? Cred că nu. Faptul că venea de unde venea a introdus un sentiment aproape generalizat de neîncredere. Suportul politic unic al preşedintelui l-a lipsit de autoritatea necesară în relaţia cu cei care ar fi trebuit să-l susţină şi să-l menţină. Dar, mai ales, l-a marcat aroganţa găunoasă pe care a ţinut să o afişeze cu fiece ocazie. Şi Năstase era arogant, dar ele avea în spate forţa partidului pe care-l conducea cu mână de fier. Ungureanu n-a avut, însă, în spate, decât leafa mare a nevestei, încasată de la OMV (lucru pe care n-a reuşit să-l explice în nici un fel).

Ungureanu trece, astfel, prin istoria contemporană ca una dintre acele stele pe care le vedem când ele deja nu mai sunt. Încununarea grotescului comportamentului său va rămâne, probabil, “darea de seamă” asupra guvernării, făcută după cădere, când încerca să convingă asistenţa că “guvernul său a făcut mai mult decât cele precedente”, uitând că şi el făcea parte din ele şi că în acest fel îşi jignea protectorul.

Guvernul Ungureanu a fost un experiment ratat, probabil ultimul, al unui preşedinte caracterizat  printr-o acută “mână moartă” în materie de resurse umane.

AUTOR OCTAVIAN ANDRONIC

SURSA www.ultima-ora.ro 

REINTOARCEREA STATULUI TOTALITAR

Propunerile de „lege ferenda” pentru amendarea legilor securităţii naţionale resuscitează nostalgicii totalitarismului.
 În contextul anterioarelor declaraţii de intenţii ale puterii de a realiza modernizarea şi demilitarizarea serviciilor de informaţii, câteva dintre propunerile de „lege ferenda” ale parlamentarilor coaliţiei de putere, aflate în dezbatere, sunt de natură să decredibilizeze soliditatea democraţiei în România şi ne întorc în era apusă a Războiului Rece.

Cu o grabă suspectă, după peste doi ani de dormitare de la constituirea Comisiei comune speciale a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru elaborarea pachetului legislativ al securităţii naţionale, preşedintele „en titre” şi al Comisiei parlamentare de control asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, deputatul (PDL) Cezar-Florin Preda, promovează propuneri de „lege ferenda” care provoacă frisoane oricui a avut parte de „atenţia” poliţiei politice secrete a defunctului regim.
Sus-amintitul parlamentar (chiar cu nimic îndatorat SRI-ului?!) intenţionează să propună spre adoptare maşinii de vot a coaliţiei guvernamentale amendarea Legii de organizare şi funcţionare a Serviciului Român de Informaţii cu prevederi precum:

„Art.13-(1) Ofiţeri anume desemnaţi ai Serviciului Român de Informaţii pot fi numiţi în calitate de organe de cercetare penală speciale, cu acordul Biroului Executiv al Consiliului Director al Serviciului şi cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competente să efectueze urmărirea penală în condiţiile şi pentru infracţiunile date în competenţa acestora potrivit Codului de procedură penală”.

O asemenea propunere de iniţiativă legislativă nu înseamnă, oare, că a fost reconsiderată şi reabilitată activitatea Direcţiei a VI-a (Cercetări Penale) a Securităţii?! În mod sigur, ni se va răspunde că este vorba de infracţiuni săvârşite de angajaţii Serviciului şi în legătură cu atribuţiile acestora. Cu nimic mai puţin grav, fiindcă nicio instituţie a statului de drept nu trebuie să fie îndrituită să administreze instrucţia penală în cauzele ce o privesc. Dar, având în vedere relele deprinderi, aceşti ofiteri de cercetare penală specială pot fi, ori de câte ori interesele o cer, extensia Serviciului în atribuţiile puterii judecătoreşti.
Dacă autorul propunerii ar putea aduce drept argument competenţele FBI-ului, de ce nu s-a încumetat să iniţieze o reformare legislativă a SRI-lui după modelul FBI-ului?
Fiindca un SRI după modelul FBI-ului ar reprezenta o ameninţare letală pentru cancerul transpartinic al corupţiei din viaţa politică românească.
O altă propunere de „lege ferenda” vizeaza regimul documentelor Serviciului Român de Informaţii, care este redefinit în termenii:

Art.45 se modifică şi va avea următorul cuprins:
 „Art.45 (2) Documentele Serviciului Român de Informaţii, indiferent de suport, privind operaţiunile informativ-operative pentru realizarea securităţii naţionale sunt acte de comandament militar”.
Ce sunt actele de „comandament militar”?
„Sunt acte de comandament militar acelea care cuprind ordine privitoare la pregătirea, instrucţia şi disciplina militară, manevre şi operaţiuni militare şi altele asemănătoare” (Secţia de contencios administrativ, Decizia nr. 1141 din 21 martie 2003)
Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ, „nu pot fi atacate în justiţie actele de comandament cu caracter militar”.
Având în vedere această realitate juridică, sunt inevitabile întrebari de bun-simt:
„Ce are a face activitatea Serviciului Român de Informaţii cu „ordine privitoare la pregătirea, instrucţia şi disciplina militară, manevre şi operaţiuni militare şi altele asemănătoare”?!

Fiind evident că propunerea de iniţiativă legislativă aparţine autorităţii publice vizate de protecţia pe care o viitoare lege i-ar conferi-o, nu putem să nu fim nedumeriţi: „Ce vrea Serviciul Român de Informaţii să excludă controlului puterii judecătoreşti şi de ce doreşte suprimarea accesului la justiţie a cetăţeanului care s-ar considera lezat în garanţiile sale constituţionale, urmare a „operaţiunilor informativ-operative pentru realizarea siguranţei naţionale”? (n.n. legea nu defineşte „operaţiunile informativ-operative pentru realizarea siguranţei naţionale”, ceea ce, prin lipsa de predictibilitate a legii, deschide larg porţile arbitrariului, abuzului şi ilegalităţilor împotriva intereselor legitime ale contribuabilor care, în această ipoteză de „lege ferenda” îşi finanţează…insecuritatea!)
Dar, dincolo de aceste considerente, s-a exprimat intenţia politică a demilitarizării Serviciului Român de Informaţii. În această situaţie, de ce trebuie să se recurgă, bineînţeles în numele secretului de stat, la acoperirea prezumtivelor sale derapaje sub umbrela „actelor de comandament militar”?!
Dorinţa de a beneficia de un astfel de protecţie juridică, nu poate să nu ne ducă la gândul că, după prea multe “reformări”, Serviciului Român de Informaţii i se caută o “retro” identitate, pentru a putea servi viitorul stat totalitar “verde din portocaliu”.

Avatarurile intenţiilor legislative privind “securitatea naţională” nu se opresc aici. Iar ceea ce urmează este de o gravitate extremă. Actuala Lege a siguranţei naţionale ar urma să fie redefinită ca Lege a securităţii naţionale. Ceea ce ar putea fi o intenţie bine-venită şi necesară. Dar nu este. Nu este fiindcă nu sunt operate modificările şi completările care să acopere noul titlu al legii, în conformitate cu dimensiunile integratoare ale conceptului securităţii naţionale, în cadrul căruia siguranţa naţională este doar o parte a întregului. De altfel, documentul CSAT “Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate” delimitează şi defineşte de sine stătător fiecare dintre cele două concepte.
Legiuitorul ar urma să modifice doar articolele din actuala lege a siguranţei referitore la ameninţări, autorizarea interceptărilor şi a celorlaşte imixtiuni în drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor.

Deputatul Cezar-Florin Preda, la “recomandarea” preşedintelui Consiliului Suprem de Apărăre a Ţării, a preluat, în parte, dispoziţiile privind definirea ameninţărilor din proiectele legislative blocate în anul 2006 de premierul Tăriceanu şi grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal. Preluarea a fost însă “adnotată”. În loc de “ameninţări la adresa securităţii naţionale” s-a adoptat noţiunea duală “riscuri/ameninţări la adresa securităţii naţionale”. O lege cu asemenea ambiguităţi este lipsită de predictibilitate şi, ca atare, poate fi un eseu pseudo-juridic, fără valoarea şi consecinţele normei juridice.
Prin introducerea în lege a noţiunii duale “risc/ameninţare”, cele două concepte fiind esenţialmente diferite, se deschide calea către grave abuzuri şi ilegalităţi la adresa libertăţii şi securităţii persoanei.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate (document adoptat de CSAT la 23 iunie 2004) defineşte ameninţarea la adresa securităţi naţionale în termenii: „Capacităţi, strategii, intenţii, planuri ce potenţează un pericol (…), iar factorii de risc pentru securitatea naţională drept: „situaţii, împrejurări, elemente, condiţii sau conjuncturi interne şi externe (…) care determină ori favorizează materializarea unei ameninţări la adresa securităţii naţionale (…)
Dacă propunerea va fi adoptată, pe viitor vor fi posibile restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor constituţionale nu numai în condiţiile existenţei ameninţărilor, ci şi a riscurilor. Dacă ameninţarea este relativ cuantificabilă prin intenţie, plan, capacitate de a periclita securitatea naţionala, riscul este un factor care se intuieşte/deduce din contexte şi împrejurări independente de intenţia sau acţiunea umană.

Pe cale de consecinţă, prin invocarea riscului şi asocierea acestuia ameninţării se induc o gravă confuzie şi manipulare conceptuală, fiind posibile solicitarea şi autorizarea arbitrară a interceptărilor şi a altor imixtiuni în drepturile şi libertăţile fundamentale garantate constituţional.
Ca de fiecare dată, apropierea momentelor electorale determină o avalanşă de comenzi „extralegale” de poliţie politică asupra opoziţiei. Amendamentele la legislaţia securităţii naţionale, propuse în regim de urgenţă şi fără atacarea problemelor de fond: legea cadru a informaţiilor pentru securitate; legea supravegherii şi controlului parlamentar asupra domeniului securităţii şi al activităţii serviciilor de informaţii; legea interceptărilor şi legea statutului profesional al personalului serviciilor nu poate fi decât de natura să ne determine să privim cu rezerve şi întemeiate suspiciuni ceea ce ni se pregăteşte.
Comisia comună specială a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru elaborarea pachetului de legi privind Securitatea Naţională, constituită în baza Hotărârii Parlamentului României nr. 31 din 29 iunie 2009, trebuia să finalizeze întreg pachetul legislativ al domeniului securităţii şi al activităţii serviciilor de informaţii. Cel puţin şase legi de bază şi corelările cu ansamblul legislaţiei naţionale. Această comisie, deşi are un Regulament, un Calendar de lucru şi o proiecţie a ceea ce trebuie să exercite, preşedintele numitei comisii va găsi prilejul să se explice.
 Nota bene: Informaţiile utilizate pentru transmiterea acestui avertisment de necesitate naţionala nu au fost obţinute prin spargerea seifurilor şi codurilor vreunui serviciu secret sau ale numitelor comisii parlamentare, toate datele utilizate provin din “Open Source INTelligence”.
AUTOR AUREL I. ROGOJAN
SURSA ziaristionline.ro

CUM AU PIERDUT CONTROLUL RUSII DIN CAUZA CA NASTASE NU A AJUNS PRESEDINTE

Centrul de Afaceri Româno-Rus, condus din umbră de foşti ofiţeri KGB şi Securitate - SRI, după cum spun surse din serviciile secrete, a pus umărul la destabilizarea financiară a celui mai mare combinat petrochimic, Oltchim Râmnicu-Vâlcea, alături de firma germană PetroCarboChem (PCC), patronată de doi polonezi, dintre care cel puţin unul a fost ofiţer de informaţii. Constantin Samson, paravan folosit pentru înfiinţarea "Centrului", dezvăluie pentru România liberă cum s-au năruit intenţiile ruşilor de a controla industria strategică românească odată cu pierderea alegerilor de către PSD - Adrian Năstase.

România liberă, în  articolul „Reţelele secrete ale unui război economic", a  dezvăluit mecanismele  prin care PCC  s-a dezvoltat în România  începând cu anul 1998,  an în care a început proiectul iniţiat de Banca Mondială şi aplicat de Guvernul României de restructurare a coloşilor industriali. Atunci, şeful SRI pe judeţul Prahova era colonelul Corneliu Păltânea, care a protejat informativ PCC (împiedica înaintarea rapoartelor negative către centrala SRI), după cum menţionează în note ale serviciilor secrete, deţinute de România liberă.
Păltânea a fost secondat de subordonata sa, maiorul Cristina Andronache. Amănuntul este extrem de important având în vedere că Păltânea, acum în rezervă, continuă să aibă şi astăzi relaţii strânse atât cu anturajul reprezentanţilor PCC în România, cât şi cu cel al Centrului de Afaceri Româno-Rus, unde a fost director general, susţin surse apropiate serviciilor secrete. Un  alt amănunt important  este faptul că,  în prezent, la Centrul de Afaceri Româno-Rus, fosta subordonată a lui Păltânea, maiorul (probabil în rezervă) Cristina Andronache, figurează ca lichidator.
Astăzi, România liberă prezintă împrejurările din 2003  în care a fost înfiinţat Centrul de Afaceri Româno-Rus (CARR), persoanele folosite ca paravane, scopul pentru care a fost înfiinţat centrul, cine a asigurat finanţarea, cine a deţinut controlul real, iar în ediţiile următoare, îi vom prezenta  pe politicienii români care au susţinut „Centrul". Radiografia activităţilor acestei instituţii suspectate a fi oficina de spionaj rusesc pe teritoriul României a fost făcută  de Constantin Samson, cel care a fost folosit pentru a înregistra „Centrul" la Registrul Comerţului  deoarece" avea susţinere la autorităţi". Samson  a deţinut 47% din acţiuni, pe care apoi le-a cedat fără bani unui reprezentant al părţii ruse.

„La Fitze", locul naşterii „Centrului"

Potrivit lui Constantin Samson, discuţiile despre înfiinţarea Centrului de Afaceri Româno-Rus ca loc  pentru intermedieri în comerţul cu combustibili, minerale şi produse chimice pentru industrie, au început în toamna anului 2002 , la Restaurantul „La Fitze" din Herăstrău, exact în perioada în care integrarea României în NATO devenise previzibilă (după atentatele teroriste din SUA din 11 septembrie 2001).
La acest restaurant s-au întâlnit Constantin Samson, Iurie Cecan (cetăţean moldovean) şi Liviu Niţă (implicat în scandalul SUNOIL,  atunci abia ieşit din închisoare). Iniţiativa înfiinţării centrului i-ar fi aparţinut lui Iurie Cecan, la solicitarea şefului său Anatoli Patron , preşedintele Nova Bank (fosta Bancă Unirea). La rândul său, Patron ar fi fost executantul ordinelor lui Arkadie Volski, pe atunci consilierul preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin. Samson ne-a spus că a fost  ales de ruşi pentru înfiinţarea „Centrului" deoarece " avea susţinere la autorităţi". Surse autorizate susţin că Anatoli Patron  şi Arkadie Volski ar fi fost înalţi ofiţeri KGB.

Paravanul „Samson"

Constantin Samson a obţi­nut cu uşurinţă „sprijinul autorităţilor" pentru înfiinţarea Centrului de Afaceri Româno-Rus. Drept urmare, în 2003, Centrul de Afaceri Româno-Rus a fost înregistrat ca societate comercială, în care Samson deţinea 47% din acţiuni; Traian Grigore şi Gabriela Radu ( subordonaţii lui Samson) deţineau câte un procent, iar ruşii deţineau restul de  51% prin off-shorul „Alitrade" (50%), reprezentat de Iurie Cecan (cu dublă cetăţenie română şi moldovenească), plus un procent deţinut în acte de Marian Moscovici (subordonatul lui Cecan).
Controlul „Centrului" era deţinut de Cecan, locotenentul lui Patron, care la rându-i executa ordinele lui Volski. Finanţarea era asigurată de partea rusă, după cum ne-a confirmat Samson. Deciziile erau luate tot de partea rusă. Cu alte cuvinte, Samson era folosit drept paravan. Samson ne-a mai relatat că la toate întâlnirile era prezent Iuri Ustinov, fost ofiţer GRU, după cum a relatat presa. Pentru Samson, Ustinov era „un ciudat, cu codiţă la spate, care făcea traducerile".

Ţinta: realizarea unei „baze mari de date"

Deşi scopul declarat al  ruşilor cu privire la înfiinţarea „Centrului" era intermedierea comerţului cu combustibili, minerale şi produse chimice, cel ascuns (spun surse din serviciile secrete, confirmate de Samson) era deţinerea controlului (prin crearea dependenţei de materii prime) asupra industriei petrochimice româneşti în contextul previzibilei aderări a României la NATO şi al înfiinţării unor baze americane pe teritoriul nostru. În proiect figura, între altele, dezvoltarea comerţului bilateral româno-rus prin afilierea unor firme româneşti şi „înfiinţarea unei mari baze de date"; „banii urmau să circule dintr-o ţară-n alta prin Nova Bank".

Centrul de Afaceri Româno-Rus, condus din umbră de foşti ofiţeri KGB şi Securitate - SRI, după cum spun surse din serviciile secrete, a pus umărul la destabilizarea financiară a celui mai mare combinat petrochimic, Oltchim Râmnicu-Vâlcea, alături de firma germană PetroCarboChem (PCC), patronată de doi polonezi, dintre care cel puţin unul a fost ofiţer de informaţii. Constantin Samson, paravan folosit pentru înfiinţarea "Centrului", dezvăluie pentru România liberă cum s-au năruit intenţiile ruşilor de a controla industria strategică românească odată cu pierderea alegerilor de către PSD - Adrian Năstase.

Controlul "Centrului"  a fost deţinut integral de partea rusă, care a şi finanţat „afacerea".Ţinta ruşilor era tocmai această „mare bază de date" despre combinatele româneşti prin care ar fi de­ţinut controlul asupra industriei strategice româneşti (cum ar fi petrochimia). Pen­tru o mai bună „pro­tecţie informativă" exista şi inten­ţia construirii unui hotel „exclusiv pentru ruşi" în Piaţa Charles de Gaulle din Bucureşti (prin „Kem­pinski", proiect „ne­rea­li­zat din cauza eşecului în alegeri al PSD-Adrian Năs­tase", spune Samson). Hotelul urma să fie securizat pentru înlăturarea riscurilor de urmărire operativă de către serviciile secrete româneşti.

„Centrul" a sprijinit activităţile PCC de preluare agresivă a Oltchim

După înfiinţare, afacerile puse la cale în „Centru" au demarat în forţă. În nici câteva luni, CET-urile depindeau de cărbunele adus de societatea ALITRADE, off-shorul ruşilor care deţinea 50% din părţile sociale ale „Centrului". În treacăt fie spus, aprovizionarea cu cărbune s-a lăsat cu scandal la Iaşi din cauza preţului cu mult peste piaţă pe care îl plăteau autorităţile locale.
Tot atunci, „Centrul" şi-a deschis o filială şi la Moscova, unde panglica a fost tăiată de însuşi preşedintele Vladimir Putin. Pierderea alegerilor de către PSD şi Adrian Năstase a dat peste cap planurile ruşilor, spune Samson. Cu toate acestea, „Centrul" şi-a continuat activităţile, în special cele de „lobby", şi după 2005. Sursele noastre spun că prin influenţa „Centrului", unde director general era Corneliu Păltânea,  au luat avânt  şi activităţile comerciale ale PCC SRL Ploieşti (filiala PCC Germania) reprezentată de fostul ofiţer de informaţii  polonez W. Zaremba.
PCC importa  din Rusia şi Ucraina diverse produse petrochimice pe care le vindea  apoi societăţilor româneşti din domeniul petrochimiei, după cum ne-a declarat primul administrator al PCC Ploieşti,  inginerul  George Constantinescu (funcţionar în Comerţul Exterior înainte de 1989).

Miza „Oltchim"

Potrivit unui plan de preluare agresivă,  PCC SRL Ploieşti urma  să devină furnizor principal de materii prime către Oltchim,  apoi să devină acţionar şi în contul unor datorii neplătite de Oltchim, să preia controlul combinatului cu scopul de a prelua importantul portofoliu al pieţelor internaţionale de desfacere. În 2007, Oltchim exporta circa 78% din produse în 80 de ţări din Europa, Orientul Mijlociu, Asia - Pacific.
Planul a reuşit doar pe jumătate: în anul 2007, PCC a devenit acţionar cu 1%, procent transformat artificial de Guvernul Tăriceanu  în 12 % (prin reducerea capitalului social). În 2008, PCC a blocat la Uniunea Europeană refinanţarea combinatului, astfel că, în prezent, Oltchim se află în impas. Infuzia de capital ar fi făcut posibilă vânzarea  combinatului la un preţ cu mult peste 500 milioane de euro, spun specialiştii.

Păltânea recunoaşte implicarea în Centru

Contactact telefonic, fostul şef al SRI Prahova Corneliu Păltânea a negat implicarea sa în sprijinirea unor interese ruseşti pe teritoriul României care au pus în pericol, printre altele, stabilitatea financiară şi dezvoltarea OLTCHIM. A recunoscut (cu greu, abia dupa ce i-am indicat acte oficiale) faptul că a fost director al Centrului de afaceri româno-rus. Păltânea susţine că în realitate ar fi fost doar consultant financiar la acest centru, fără să spună însă exact pe cine consilia. A negat ca i-ar fi consiliat pe Volski, Patron sau Ustinov.

Cine este Constantin Samson

Constantin Samson este un prosper om de afaceri care , în urma unor scandaluri presărate cu dosare penale, a ajuns în posesia  mai multor foste active ale statului. Până în 1990 a fost electrician la Centrala Nucleară Cernavodă, a intrat în afaceri încă din 1991. A început cu un restaurant în Cernavodă, apoi  şi-a făcut altul în Azuga; din 1992 şi-a deschis un lanţ de magazine, apoi a preluat fabrici, uzine,  ferme, de notorietate fiind podgoria FRUVIMED, pentru care a fost în litigiu cu fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, pe care l-a învins.

Cine este Corneliu Păltânea

Sub ochii lui Păltânea au dispărut - prin falimentare sau preluare ostilă - o serie de coloşi din industria energetică şi petrochimică. După 2005, procurorii au scos la iveală că în perioada în care a condus SRI Prahova, Păltânea a fost implicat în numeroase afaceri ilegale de la organizarea furturilor de combustibili până la folosirea unor ofiţeri acoperiţi pentru crearea unor firme cu scopul devalizării rafinăriilor prahovene. Păltânea a fost trimis în judecată în mai multe dosare, în două dintre ele fiind deja condamnat (cu suspendare) . Acum, el se prezintă ca fiind „managing partner" la SC Petroconsult Development, o companie patronată de Mircea Labă, şi el membru al Centrului Româno - Rus de Afaceri.
AUTOR ONDINE GHERGUT
SURSA ROMANIA LIBERA 

RETELELE SECRETE ALE UNUI RAZBOI ECONOMIC

În România, războaiele economice care se duc în interiorul sau pentru controlul marilor companii de stat ascund, de foarte multe ori, interesele unor reţele de influenţă compuse din foşti ofiţeri ai serviciilor secrete - fie autohtone, fie din ţările fostului bloc sovietic. Un exemplu elocvent: lupta pentru Oltchim.

Pentru controlul companiei Oltchim, singurul mare combinat petrochimic rămas în funcţiune după un efort financiar uriaş al statului, se duce un război de mai mulţi ani. Principalul combatant în conflictul cu statul român, care este acţionarul majoritar al Oltchim, îl reprezintă compania Petro Carbo Chem SE (PCC SE), acţionar minoritar. Unul dintre managerii PCC implicaţi activ în România este un fost ofiţer de informaţii polonez, Wojciech Zaremba, cu vechime în domeniul petrochimic încă din 1980, bun cunoscător al pieţei din domeniu din ţările foste membre ale CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al ţărilor comuniste din fostul boc sovietic), precum şi al sateliţilor acestuia.

Cum a ajuns PCC Group jucător internaţional

PCC Group, care îşi are cartierul general în oraşul Duisburg, Germania, a fost înfiinţat în 1993 de către Waldemar Preussner. Preussner s-a născut în Polonia, a emigrat în Germania si până când a înfiinţat PCC Group a fost şeful direcţiei de aprovizionare al unui mare combinat petrochimic din Duisburg, cu atribuţii - culmea coincidenţei! - tot pe spaţiul fostului CAER, ţări în care este specializat şi Wojciech Zaremba. Ascensiunea grupului PCC a fost fulminantă. În scurt timp, şi-a făcut filiale în mai toate ţările foste membre CAER, dar şi în unele ţări asiatice comuniste. De obicei, un ritm de dezvoltare atât de rapid al unei afaceri, nu doar pe verticală, ci şi pe orizontală,  presupune infuzii serioase de capital. În istoricul firmei PCC însă, Waldemar Preussner pare unicul furnizor de capital, iar sursele sale financiare sunt încă învăluite în mister. Ştim doar că până în 1993 a fost un simplu salariat: şeful aprovizionării unui combinat german.

ROKITA - concurenta Oltchim

În procesul de extindere internaţională, PCC a ajuns să aibă 70 de subsidiare, în 12 ţări. Vânzările grupului au crescut de la 59 milioane de euro în 1994, la peste 1 miliard de euro în 2008. Cea mai agresivă dezvoltare a grupului PCC a avut loc în Polonia. Iniţial, PCC a devenit acţionar minoritar la combinatul petrochimic ROKITA. Ulterior, PCC a reuşit să deţină un pachet majoritar, preluând controlul asupra combinatului, operaţiune dusă la bun sfârşit cu aportul determinant al lui Wojciech Zaremba. Ulterior, portofoliul PCC în Polonia s-a extins prin noi achiziţii, după un model similar. De remarcat că afacerea numărul unu a grupului PCC în Polonia, combinatul Rokita, are în bună măsură acelaşi tip de producţie ca şi Oltchim.

PCC, în România din 1998

PCC şi-a făcut intrarea pe piaţa românească deschizându-şi o filială la Ploieşti, în 1998, anul în care a început proiectul iniţiat de Banca Mondială şi aplicat de Guvernul României de restructurare a coloşilor industriali, inclusiv cei din domeniul petrochimic. O iniţiativă lăudabilă, menită să reducă costurile statului cu subvenţionarea unor companii care pierdeau sume uriaşe. Dar care, deşi nu a dat peste tot rezultatele scontate, a atras spre România numeroşi investitori străini, dornici să preia o parte din afacerile ineficientului stat român.
În anul 1998, când a avut loc înfiinţarea filialei PCC de la Ploieşti, şeful SRI pe judeţul Prahova era nimeni altul decât colonelul Corneliu Păltânea. Amănuntul este extrem de important având în vedere că Păltânea continuă să aibă şi astăzi relaţii strânse cu anturajul reprezentanţilor PCC în România, susţin surse apropiate serviciilor secrete.

„Afacerile" colonelului Păltânea

Sub ochii lui Păltânea au dispărut - prin falimentare sau preluare ostilă - o serie de coloşi din industria energetică şi petrochimică. După 2005, procurorii au scos la iveală că în perioada în care a condus SRI Prahova, Păltânea a fost implicat în numeroase afaceri ilegale de la organizarea furturilor de combustibili până la folosirea unor ofiţeri acoperiţi pentru crearea unor firme cu scopul devalizării rafinăriilor prahovene. Păltânea a fost trimis în judecată în trei dosare: într-un dosar a fost achitat, iar în celelalte două a fost condamnat de prima instanţă de judecată la câte trei ani închisoare. Şi încă un amănunt important: Păltânea apare ca unul dintre fondatorii Centrului de Afaceri Româno-Rus. În prezent, el se prezintă ca fiind „managing partner" la SC Petroconsult Development, o companie patronată de Mircea Labă, şi el membru fondator al centrului româno - rus de afaceri.

Activitatea PCC în România a stat mulţi ani sub semnul discreţiei. Ce se ştie cu precizie este că într-un moment în care activitatea grupului PCC în Rusia se extindea cu viteză, subsidiara sa din România cerea companiei OMV Petrom Internaţional oferte de preţ pentru uleiuri de bază cu scopul de a intermedia exportul acestora către Rusia.

Fără bani în plus, de la 1% la 12%

Cea mai importantă mişcare făcută de PCC în România rămâne însă achiziţionarea, în 2007, a unui pachet de acţiuni la combinatul Oltchim. Deşi iniţial, PCC a cumpărat 1%, în doar câteva luni, cota sa a crescut la peste 12%, fără a plăti nici un leu în plus. Majorarea a fost rezultatul unei decizii a Guvernului Tăriceanu prin care a fost diminuat capitalul social al combinatului.
De la acest punct încolo, între acţionarul majoritar şi administratorii Oltchim, pe de o parte, şi grupul PCC, pe de alta, a început un război fără mănuşi.
În timp ce PCC i-a criticat pe administratorii români ai Oltchim de management defectuos, germano-polonezii au fost acuzaţi că nu au nici un interes real în relansarea combinatului, ci mai degrabă doresc falimentarea sa. Scopul: cota de piaţă pe care o deţine Oltchim să fie preluată de companiile grupului PCC din celelalte ţări şi în special din Polonia şi Rusia. O altă ipoteză vehiculată de surse apropiate Oltchim este că se încearcă eliminarea concurenţei şi, în perspectiva foarte apropiată a deschiderii unui nou combinat petrochimic construit în Rusia, la Novgorod.

Războiul PCC-Roibu

Un moment important s-a consumat în urmă cu doi ani, când majoritatea acţionarilor Oltchim au aprobat declanşarea acţiunii în răspundere împotriva lui Waldemar Preussner şi a administratorului de la acea vreme, Wojciech Zaremba, „pentru acţiunile acestora împotriva intereselor combinatului". Ca urmare a aprobării declanşării acţiunii în răspundere împotriva administratorului Wojciech Zaremba, mandatul de administrator al acestuia a încetat. Tot cu majoritate de voturi, acţionarii SC Oltchim SA l-au mandatat pe directorul general, Constantin Roibu, să pună în mişcare acţiunile necesare în justiţie împotriva lui Wojciech Zaremba şi a lui Waldemar Preussner. Cu acea ocazie, conducerea Oltchim i-a acuzat deschis pe reprezentanţii PCC de faptul că urmăresc în primul rând interesele combinatului ROKITA, la care sunt acţionari majoritari, combinat aflat în competiţie deschisă cu Oltchim.
Un alt punct nevralgic în relaţia dintre cele două părţi îl reprezintă şi intenţia de privatizare a Oltchim, prin vânzarea pachetului de acţiuni de 53% pe care îl mai deţine statul român, prin Ministerul Economiei. În legătură cu acest aspect, partea română a acuzat grupul PCC că „utilizează orice mijloc posibil care are ca efect direct sau indirect împiedicarea implementării oricărei măsuri care ar putea determina revigorarea societăţii şi creşterea valorii acesteia, deci, implicit creşterea preţului pachetului de acţiuni deţinute de stat în cazul unui eventual proces de privatizare". În acest sens, românii acuză PCC că prin sesizările depuse la Comisia Europeana blochează o necesară şi mult aşteptată infuzie de capital, care ar putea relansa activitatea combinatului.
În replică, reprezentanţii PCC pentru România ne-au precizat prin intermediul companiei de PR care îi reprezintă:
„PCC şi-a exprimat interesul în participarea la procesul de privatizare a Oltchim încă de acum patru ani, când privatizarea a fost anunţată de Guvern, şi în acest context am fost încrezători în viitorul Oltchim şi am devenit acţionari. Procesul de privatizare însă nu a demarat nici până acum. (...) În calitatea noastră de acţionar minoritar la Oltchim, nu am încetat să ne exprimăm public opiniile cu privire la deciziile greşite ale conducerii combinatului şi să propunem strategii alternative pentru Oltchim". Tot prin intermediar, Wojciech Zaremba susţine că nu îl cunoaşte pe fostul şef al SRI Prahova, Corneliu Păltânea.

Miza Oltchim

Oltchim este ultima companie operaţională în domeniul petrochimiei din România care produce, între altele, materiale de construcţii din PVC. Prin închiderea Oltchim, România s-ar transforma din exportator de produse petrochimice în importator, cu efecte negative asupra balanţei comerciale şi valutare a ţării. În 2007, anul intrării PCC în acţionariat, Oltchim exporta circa 78% din produse în 80 de ţări din Europa, Orientul Mijlociu, Asia - Pacific. Înspre ţări din Orientul Mijlociu (inclusiv Turcia) ajungeau circa 23% din exporturi, în Europa Centrală şi de Est circa 39,6 %, iar în Europa de Vest 33,8%, restul din export în ţări din America de Nord şi Sud, în ţări din Africa (2%) şi din zona Asia-Pacific.
AUTOR ONDINE GHERGUT
SURSA ROMANIA LIBERA 

POATE GUVERNA BASESCU NUMAI CU DNA SI SRI ?

Arestările din portul Constanţa au confirmat dimensiunile monstruoase ale corupţiei care înconjoară principala poartă comercială a ţării şi au ridicat un colţ din vălul care acoperă vermina politică transpartinică ce parazitează corpul naţiunii. Din păcate, nimeni, nici măcar Băsescu, nu poate guverna numai cu Parchetul Anticorupţie şi SRI.

Cu numai vreo două-trei luni în urmă cei doi adjutanţi ai lui Voiculescu acuzau campania de arestări din vămi de politizare pentru că ar fi omis portul Constanţa. Aghiotanţii Antonescu şi Ponta demascau DNA că este aservită politic lui Băsescu pentru că nu s-ar fi atins de zona portului, pasămite teritoriul de vânătoare al fiarelor grupate în „clanul Băsescu''. Naraţiunea asta a funcţionat până luni, când aceleaşi două ordonanţe au schimbat linia. Arestările operate la Constanţa şi Bucureşti sunt ce-i drept tot o dovadă irefutabilă că DNA este aservită politic lui Băsescu dar din cu totul alt motiv şi anume pentru a preveni membrii clanului Blaga să treacă la USL astfel încât să se schimbe majoritatea şi să-l suspende pe Băsescu. Arestările din martie nu erau bune pentru că nu erau la Constanţa şi îl protejau pe Băsescu, iar arestările de la Constanţa nu sunt bune pentru că se fac din rândurile adversarilor (reali sau presupuşi) ai preşedintelui şi iar îl protejează pe Băsescu. Fiinţe heraclitice şi orwelliene, care trăiesc numai în prezent, aceşti trei slujbaşi obedienţi ai sistemului nu au nici o problemă dacă se contrazic de la o oră la alta sau de la o frază la alta atâta vreme cât concluziile sunt aceleaşi: DNA este braţul militar al lui Băsescu. Băsescu este ameninţarea supremă la adresa sistemului şi trebuie eliminat.

Faptul că la Constanţa, caracatiţa din port duce chiar la vârful PDL - ceea ce teoretic, ar trebui să fie carne pentru dinţii opoziţiei unite într-o sfântă indignare justiţiară - nu pare să valoreze prea mult în ochii lor. Mult mai gravă li se pare faptul că s-a făcut încă un pas spre destructurarea sistemului transpartinic prin care o mafie de partid este înlocuită cu alta. Declaraţiile lui Mironescu despre cum a încercat să devină directorul portului dar nu a fost agreat de Berceanu şi a fost răsplătit de partid cu funcţia de consolare de secretar general al Ministerului de Interne spune totul despre mecanismul de administrare al corupţiei pe care PDL l-a pus în funcţiune în acelaşi mod în care au făcut-o şi PNL şi PSD. Pesedizarea PDL asupra căreia s-a aplecat şi acest autor şi alţii şi-a găsit desăvârşirea în portul Constanţa. Pentru USL-aşi este mai puţin important dacă PDL-iştii plătesc sau nu politic ori penal pentru corupţia lor. Ceea ce contează cu adevărat este ca resorturile corupţiei ai căror administratori vremelnici au fost pedeliştii să rămână intacte spre exploatare viitoare.
Nici unul dintre liderii grei ai celor patru partide nu are niciun chef să susţină reforma în profunzime a societăţii astfel încât izvoarele de corupţie să fie secate. Cu atât mai puţin are baronimea locală de toate culorile - preşedinţi de consilii, primari, directorime - imensul aparat birocratic care căpuşează România şi o secătuieşte de vlagă. Ceea ce se numeşte aripa reformistă a PDL a fost  până nu demult irelevantă iar funcţiile pe care le-au obţint la convenţie nu reprezintă nici pe departe o garanţie a victoriei împotriva Leviathanului.

Dacă vrei să faci reforme în România în sensul eliminării Statului - birocratic, inert şi corupt - din viaţa cetăţeanului şi a economiei pentru a lăsa loc iniţiativei, inovaţiei şi riscului individuale, nu ai cu cine. Nu există în acest moment în România nicio forţă politică semnificativă care să îşi asume un astfel de proiect minimalist: „Statul nu poate şi nu trebuie să asigure un nivel de trai ridicat, dar poate şi trebuie să asigure un mediu prietenos pentru cei care încearcă să obţină un astfel de nivel de trai fără să le facă concurenţă neloială prin mafiile de partid, poate şi trebuie să asigure o admnistraţie redusă şi controlată strict prin reguli care să favorizeze întotdeauna cetăţeanul în faţa statului şi poate şi trebuie să asigure egalitatea în faţa legii''.
Dacă preşedintele Băsescu ar avea un asemenea proiect, nu are cu cine să îl pună în practică. Operaţiunile DNA susţinute de SRI sunt tot atâtea pumnale în inima sistemului dar fiara refuză să moară câtă vreme nu este înlocuită de nimic. Numai dacă luăm în discuţie acest focar de corupţie care este MAI, slăbiciunea lui Igaş - care trebuie să demisioneze - în cazul lui Mironescu, frica de a desfiinţa doi ş'un sfert şi a-l reface din temelii, laşitatea parlamentarilor  puterii în frunte cu Udrea de a concedia 9500 de oameni - deşi ar trebui dţi afară vreo 40.000 - şi este suficient pentru a vedea că PDL nu are nici curajul nici dorinţa de a reforma statul.
Băsescu este în criză de timp. Dacă are vreo soluţie, acum este timpul să o încerce. Dacă nu, atunci a pierdut
AUTOR CRISTIANAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA