(CONTRA)REVOLUTIA LUI BADEA,CIUTACU SI VOICULESCU

Demonstraţiile care au loc zilele acestea în ţară nu sunt o reeditare a Revoluţiei din 1989, nici a Pieţei Universităţii din 1990. Sunt exact opusul lor, o contrarevoluţie marca Dan Voiculescu, care încearcă să uzurpe treptat toate simbolurile luptei anticomuniste, creând confuzie morală cu sprijinul nefericit al ONG-urilor. Protestele din ianuarie 2012 sunt mai degrabă reeditarea mineriadei din ianuarie 1999 decât a revoluţiei din decembrie.

În presa occidentală există o regulă nescrisă: Dacă vrei să fii credibil, nu compari niciodată un politician contemporan cu Hitler pentru că ceea ce obţii nu este decredibilizarea politicianului pe care doreşti să-l ataci, ci diluarea crimelor lui Hitler, care prin însuşi actul comparaţiei se relativizează. Acelaşi lucru este valabil în cazul comparaţiei dintre Traian Băsescu şi Nicolae Ceauşescu. Lozinca „Băsescu=Ceauşescu'' nu este doar imorală, este de-a dreptul obscenă, pentru că îl umanizează pe Ceauşescu şi relativizează crimele (reale) ale dictatorului şi ale regimului comunist pentru a obţine efectul retoric de sublinia crimele (simbolice) ale preşedintelui. Din acest motiv, nu vom auzi nici un fel de scandări legate de comunism în Piaţa Universităţii, ba dimpotrivă. Ideea că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu'' pare să fie dominantă printre „revoluţionarii'' anului 2012. Or, nu poate exista o Piaţă a Universităţii autentică fără o revoltă împotriva comuniştilor şi securiştilor care domină clasa politică, mediul de afaceri şi o bună parte din mass-media. O Piaţă a Universităţii care recuperează legitimitatea comunismului şi delegitimează anticomunismul este un fals ordinar.

Recuperarea legitimităţii comunismului este un obiectiv pe care publicaţiile şi televiziunile lui Dan Voiculescu l-au urmărit constant, susţinând în mod repetat şi sistematic că nu există nicio diferenţă între regimul comunist şi guvernarea actuală, între Băsescu şi Ceauşescu, între Securitatea căreia i-a aparţinut Voiculescu şi actualele servicii secrete, în pofida apartenţei la NATO şi Uniunea Europeană. Întregul demers vizează să înlocuiască treptat şi sistematic simbolistica luptei anticomuniste cu una nouă relativizantă în care crimele comunismului sunt estompate până la dispariţie iar crimele presupuse ale „regimului Băsescu'' sunt îngroşate până la caricatură. Rezultatul este o confuzie a valorilor care şterge diferenţa dintre bine şi rău, dintre vinovaţi şi nevinovaţi, dintre victimă şi călău.

Or, exact la acest fenomen asistăm astăzi în Piaţa Universităţii. Primul obiectiv al noii (contra)revlouţii este ştergerea semnificaţiei istorice a Revoluţiei din Decembrie. Mijlocul? Asimilarea demonstraţiilor din 2012 cu revolta din 1989. Adevărul care se doreşte escamotat este că în 1989 în Piaţa Universităţii au murit oameni ucişi de gloanţelor regimului comunist. În 2012, avem câteva încăierări între ultraşi şi jandarmi. Orice comparaţie nu face decât să dilueze sângele cât se poate de real al celor căzuţi cu apa chioară a propagandei anteniste. Instrumentele? Asociaţiile de „revoluţionari'' deposedaţi de privilegii.

Al doilea obiectiv este ştergerea semnificaţiei istorice a Pieţei Universităţii 1990 ca mişcare de rezistenţă împotriva confiscării Revoluţiei de către regimul neocomunist al lui Ion Iliescu. Mai întâi, faptul că demonstraţia din 2012 a ocupat acelaşi loc este o uzurpare simbolică a Pieţei Universităţii originare. Apoi, l-am văzut, deloc întâmplător, pe Mircea Badea în noua Piaţă a Universităţii, încercând să „popularizeze'' o „adaptare'' a Imnului Golanilor. A doua uzurpare. Ulterior, au apărut în mod convenabil pancarde pe care scria „Băsescu=Iliescu'', „Jandarmii=Minerii 1990''. Nimic mai inept, dar serveşte scopului. În sfârşit, asistăm în ultimele zile la o încercare de a recupera în favoarea „neorevoluţiei'' memoria lui Cristian Paţurcă, unul din simbolurile Pieţei Universităţii. Până şi pretenţia imposibil de demonstrat de altfel, a lui Victor Ponta că ar fi participat la demonstraţia din Piaţa Universităţii serveşte aceluiaşi scop.

Dovezile manipulării sunt peste tot, dar, cumva, nu pare să le vadă nimeni. Asistăm la un simulacru de revoluţie în care protagoniştii nu sunt demonstranţii, ci personaje de genul Badea, Ciutacu sau Ciuvică. Suntem martorii unei revoluţii patronate de Voiculescu. Nici măcar nu este prima oară când se întâmplă. Ziarele şi televiziunile voiculesciene au mai susţinut o dată o mişcare „revoluţionară'' anti-guvernamentală. S-a întâmplat în ianuarie 1999, când Antena 1 a susţint cu entuziasm marşul minerilor lui Miron Cozma spre Bucureşti. Atunci, ca şi acum, Voiculescu a profitat de dificultăţile sociale (închiderea minelor) pentru a instiga la răsturnarea violentă a guvernului. Nu e nicio surpriză, aşadar, că acelaşi Miron Cozma a anunţat acum două zile că doreşte să vină împreună cu minerii să se alăture protestelor din Piaţa Universităţii. Cozma a înţeles că Piaţa Universităţii 2012 este Piaţa Univeristăţii în care minerii au triumfat.

Fără îndoială că printre protestarii anului 2012 se numără oameni oneşti, care au nemulţumiri reale. Fără îndoială că există reproşuri perfect rezonabile privind politicile actualei guvernări, în special în ceea ce priveşte corupţia, incoerenţa, lipsa de transparenţă şi alocările aberante de fonduri marca Elena Udrea (apropos, dacă Traian Băsescu şi PDL se gândesc să ofere poporului un sacrificiu ritual, Elena Udrea ar trebui să fie alegerea evidentă). Aceşti oameni oneşti precum şi ONG-urile care îi susţin trebuie să ştie însă că participă la o revoluţie contrafăcută în studiourile unei televiziuni patronate de un securist dovedit şi că scopul ei nu este buna guvernare, redarea bunăstării, mărirea salariilor şi pensiilor lor, ci conservarea privilegiilor clasei care parazitează ţara de 22 de ani.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

FALIMENTUL MORAL A LUI TRAIAN BASESCU

Traian Băsescu a minţit o ţară întreagă trecând, de facto, de partea Antenelor care l-au înjurat din 2005 până astăzi. Atacul său la adresa DNA este nedemn, nedrept şi complet nefondat. Este un atac direct la adresa luptei anticorupţie, singurul temei pentru care a fost îmbrăţişat de „opoziţia anticomunistă“ din 2004. Or, nici măcar Elena Udrea nu merită o asemenea trădare.
Tweet

Halucinant interviul acordat de preşedintele Traian Băsescu miercuri seară la TVR! Tot suportul de care s-a bucurat, toate eforturile pe care jurnalişti de calitate impecabilă şi intelectuali de reputaţie la fel de impecabilă le-au făcut pentru a-i susţine preşedinţia au fost făcute de ruşine în momentul în care preşedintele a atacat DNA, distorsionând faptele.

Lăsăm deoparte că, atacând DNA, singura instituţie din zona Justiţiei pe care Comisia Europeană a apreciat-o vreodată în cei cinci ani de când întocmeşte rapoarte pe Mecanismul de Cooperare şi Verificare, Traian Băsescu cântă, dintr-o dată, pe aceeaşi coardă cu Adrian Năstase, Victor Ponta, Crin Antonescu, dar şi cu Antenele lui Dan Voiculescu sau Realitatea lui S.O. Vîntu. Lăsăm şi că gestul său reprezintă o demisie morală de necrezut.

Mai grav este că Traian Băsescu a minţit. În primul rând că performanţa DNA nu este de 4 la 4 în dosarele de mare corupţie, aşa cum a pretins preşedintele. Este mult mai bună, cu Mureşan, cu Dinel Staicu, cu Popescu de la Târgu Jiu, cu Virgil Pop, cu fostul prefect de Iaşi, Prisăcaru, sau cu fostul secretar de stat de la „revoluţionari", Cutean. Chiar şi cu Miki Şpagă şi Morega, deşi au primit „cu suspendare". Sau poate ceea ce l-a deranjat pe preşedinte a fost că domnii „generali" Bădălan şi Mihai Popescu au fost condamnaţi? O fi dragostea domniei sale pentru uniforme o explicaţie?

Nu contează. Ceea ce contează este că există dosare în pronunţare, precum „Mătuşa Tamara" sau „Trofeul Calităţii" în cazul Năstase, ori precum dosarul ICA în cazul Voiculescu. Cum crede Traian Băsescu că se vor comporta judecătorii dacă preşedintele ţării şterge pe jos cu procurorii DNA?

În al doilea rând, preşedintele a minţit când a afirmat că este nevoie de un „filtru" politic pentru trimiterea în judecată a politicienilor acuzaţi de corupţie. Este aiuritor cum preşedintele ţării apără, mai nou, „filtrul" politic exercitat de Parlament şi/sau de preşedinte după ce ani de zile a fost de acord că acesta nu trebuie să existe şi a trimis în judecată oameni exact în virtutea principiului că avizul Parlamentului/preşedintelui TREBUIE să fie unul STRICT FORMAL. Din acest punct de vedere, vedeţi declaraţia dată în ziarul nostru de preşedintele CSM, Horaţius Dumbravă, care consideră, pe bună dreptate, această declaraţie o imixtiune inacceptabilă a politicului în treburile Justiţiei.

În al treilea rand, preşedintele a minţit când a vorbit despre „răspunderea judiciară" a magistraţilor. Una este să discuţi despre răspundere disciplinară în cazul în care un procuror întocmeşte prost un dosar sau un judecător judecă prost pentru că nu ştie legea şi alta este să vorbeşti despre „răspunderea judiciară" a magistratului în cazul în care „strică reputaţia sau cariera politică" a vreunui cetăţean, fie el şi politician. Dacă un procuror este rău intenţionat şi face cu bună ştiinţă un dosar în mod defectuos ori dacă un judecător decide aiurea într-un caz în care legea este limpede, atunci el trebuie sancţionat LA FEL CA ORICE ALT CETĂŢEAN, eventual cu circumstanţe agravante pentru corupţie. Să vii să spui că magistraţii ar trebui să plătească - eventual penal - pentru că-i strică reputaţia şi/sau cariera unui politician - şi cui, unuia ca Morega! - este un abuz, o presiune inacceptabilă asupra sistemului de Justiţie. Şi este o minciună să pretinzi că Uniunea Europeană va accepta vreodată aşa ceva. Este ca şi cum ţi-ai asuma dintr-o dată minciunile lui Adrian Severin privind „corupţia anticorupţiei", repetate consecvent de întreaga armată de eurodeputaţi pesedişti, cu Pascu şi Creţu în frunte. Este dezonorant!

În sfârşit, în al patrulea rând, acuzaţia preşedintelui adusă unor procurori DNA ca ar fi "şantajat" un alt procuror este complet nefondată. Cei doi procurori se aflau în misiune, ştiau foarte bine că erau înregistraţi şi acţiunea lor nu avea în vedere nimic altceva decât să demaşte pe un alt procuror care era dispus să plătească o mită de 30.000 euro pentru a deveni procuror general la Procuratura Argeş. Traian Băsescu ştia foarte bine lucrul acesta când i-a acuzat pe cei doi de şantaj.

Ce l-a determinat pe Traian Băsescu să procedeze la această „răsturnare" în materie de anticorupţie şi să trădeze toate idealurile pe care le-a profesat cel puţin din 2004 încoace? Faptul că DNA i-a încolţit pe câţiva lideri PDL care păreau cruciali pentru strategia partidului de a câştiga alegerile în 2012, cum păreau cei de la Cluj, Braşov sau Timişoara? Arestarea lui Apostu&Co. ar fi trebuit, dimpotrivă, să-i ofere un prilej nesperat să facă presiuni asupra partidului de guvernământ pentru ca acesta să aplice cu rigurozitate criteriile de integritate ale Monicăi Macovei astfel încât PDL, partidul prezidenţial, să se cureţe de corupţi. Pe de altă parte, i-ar fi oferit un ascendent moral fără precedent în raport cu toate partidele pentru anul viitor. Nici Iliescu, nici Constantinescu n-au avut parte de acest lux.

Traian Băsescu pare să sacrifice şi bruma de reforme care s-au realizat până acum, inclusiv propria moştenire, pe altarul ideii stupide a Elenei Udrea că singura salvare a actualei puteri este alianţa dintre PDL şi „partidul-pătaţilor-şi-corupţilor-PSD-care-părăsesc-corabia-contra-şantaj", numit UNPR, şi în cazul acesta DNA şi independenţa Justiţiei încep să deranjeze. Ori, pur şi simplu, n-a crezut niciodată într-o Justiţie independentă şi ne-a „jucat" pe toţi? În cazul acesta, ar fi timpul să ne gândim, pentru a treia oară, la un nou început şi la o nouă formulă pentru dreapta românească. E trist, dar nu-i o tragedie iremediabilă.

Crăciun fericit!
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

TIRANUL VREA SA LE IA BANII OLIGARHILOR.SARITI!

Nu trecuseră nici câteva minute de la anunţarea propunerilor de modificare a Constituţiei când haitele vînto-voiculesciene s-au repezit la gâtul lui Băsescu denunţând „autoritarismul'', „dictatura'', „jupânul''. Felix însuşi l-a comparat cu Hitler pe fondul ariei „diversiunii'' cântată regulamentar de cei doi backing vocals C&V. Dar cu ce i-a speriat „dictatorul'' în asemenea măsură?


Imunitatea parlamentară. Până acum era totul limpede, bine reglat şi de la sine înţeles. Afacerile se împleteau armonios cu politica, banii la partid curgeau în şuvoi constant şi neîntrerupt iar protagoniştii binemeritau de la partid un loc ferit de furtuna Justiţiei în Parlamentul ţării. Frumos, elegant, toată lumea era mulţumită. Acum, Dictatorul, în ura sa faţă de democraţie, vrea să destructureze un sistem care s-a creat cu greutate şi sacrificii în 20 de ani şi să distrugă cu inconştienţă cordonul ombilical care leagă oligarhia economică de partidele politice. Fără imunitate, atractivitatea Parlamentului pentru tot felul de indivizi gen Păsat, Voicu, Năstase, Ridzi etc. dispare. Ce rost are să mai faci politică, dacă oricum rişti să te trezeşti cu DNA-ul la uşă? Ce-i de făcut? Trimiţi haita să latre „atentat la democraţie''.
Limitarea deficitului la 3%. Au făcut-o nemţii iar francezii s-au arătat dispuşi să-i urmeze, mai ales că e criteriu Maastricht. Dar nu acesta este motivul pentru care trebuie trecut în Constituţie - România nu este în zona euro şi nici n-ar trebui să se grăbească să intre - ci pentru că formulează un cadru strâmt pentru politicile guvernamentale. Din punctul de vedere al acestui autor limitarea deficitului ar fi trebuit însoţită de o limitare a pragului de impozitare a venitului. Cum arată acum, ori de câte ori guvernele vor fi în situaţia de a încălca limita de deficit este cel mai probabil că vor mări taxele în loc să reducă cheltuielile.

Creşterea taxelor îi poate costa electoral pe guvernanţi dar ideea nu este să schimbi guvernele ca pe ciorapi ci să ai taxe mici şi guverne responsabile cu banul public. Faptul că instanţelor judecătoreşti li se ia dreptul de a se amesteca în politica fiscală este o corectură care restaurează separaţia puterilor în stat, dar faptul că guvernului îi revine puterea absolută de a taxa este de natură să îngrijoreze. Nici un guvern nu s-a ridicat la înălţimea acestei responsabilităţi. Ceea ce aduce bun limita de 3% este faptul că neagă guvernanţilor posibilitatea de a-şi ascunde incompetenţa, clientelismul şi pomenile electorale în deficitul bugetar aşa cum a făcut Vosganian şi guvernul Tăriceanu.
Dar, dacă li se ia partidelor acest instrument inestimabil de satisfacere a clientelei, atunci ce folos să mai guvernezi? Dacă nu mai poţi să aloci din pix bani care nu există băieţilor tăi şi apoi să împarţi povara în mod „echitabil'' pe umerii proştilor care încă mai cred că pot reuşi prin muncă în „statul social'' - sintagmă care, din nefericire, rămâne neatinsă în Constituţia lui Băsescu - atunci ce chichirez mai are să fii la putere? Ce-i de făcut? Asmuţi haita să latre „legiferarea austerităţii'', „instituţionalizarea sărăciei'' şi altele asemenea.

Responsabilizarea Justiţiei. În prezent, judecătorul român poate lua cam ce hotărâri vrea, cam cum îl taie pe el capul fără să dea socoteală aproape nimănui şi să respecte cam cum pofteşte procedurile. Procurorul poate da şi el NUP-uri tot după amoc. De răspuns pentru ele răspund numai în cazul în care îşi execută funcţia „cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă''.
Din punct de vedere administrativ (că penal DNA-ul a început să se mişte şi în zona magistraţilor) reaua-credinţă şi grava neglijenţă le constată Consiliul Superior al Magistraturii din care fac parte 9 (nouă) judecători plus preşedintele Curţii Supreme plus 5 procurori (15 din 19), care votează în secret şi tot cum îi taie capul dacă e cazul de aşa-ceva. Până acum s-a întâmplat numai în cazul Gorbunov, dar de regulă, magistratul român n-are a se teme de nimic.
În Constituţia lui Băsescu scrie că magistratul răspunde pentru erorile comise, că CSM este format din 5 judecători, 5 procurori şi şase reprezentanţi ai societăţii civile şi că deciziile CSM sunt publice şi se motivează. Păi, dacă magistratul e responsabil de greşelile pe care le face şi CSM nu mai poate da indulgenţe ca Papa, atunci la ce bun să mai încerci, ca oligarh, să creezi şi să întreţii reţele politico-juridico-poliţieneşti de tip Voicu? Ce-i de făcut? Asmuţi haita să urle „ingerinţă în independenţa Justiţiei''.

Averea nu se mai prezumă licită. În prezent statul român nu se poate atinge nici măcar de de averile celor condamnaţi pentru corupţie sau alte infracţiuni pentru că practic nimeni nu poate dovedi caracterul ilicit al dobândirii averii. În momentul în care, din noul proiect de Constituţie este scoasă această prevedere care nu există nicăieri în lumea civilizată, povara de a dovedi că averea este licită îi revine celui pus sub acuzare şi, în cazul în care nu poate face proba, averea poate fi confiscată.
Acest articol poate constitui cea mai mare victorie a luptei anticorupţie în România şi o ameninţare mortală la adresa oligarhiei care riscă să rămână şi fără imunitate şi cu banii luaţi. De aceea, veţi auzi răcnindu-se din toate antenele şi realităţile vorbe grele despre Dictator şi diversiunile lui. Vestea proastă e că politicienii noştri nu vor accepta niciodată să îşi pună de bunăvoie ştreangul acestor reforme de gât şi probabil proiectul de modificare a Constituţiei va fi respins. Vestea bună este că acum ştim ce trebuie făcut şi, mai devreme sau mai târziu, vor afla şi românii.
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

POATE GUVERNA BASESCU NUMAI CU DNA SI SRI ?

Arestările din portul Constanţa au confirmat dimensiunile monstruoase ale corupţiei care înconjoară principala poartă comercială a ţării şi au ridicat un colţ din vălul care acoperă vermina politică transpartinică ce parazitează corpul naţiunii. Din păcate, nimeni, nici măcar Băsescu, nu poate guverna numai cu Parchetul Anticorupţie şi SRI.

Cu numai vreo două-trei luni în urmă cei doi adjutanţi ai lui Voiculescu acuzau campania de arestări din vămi de politizare pentru că ar fi omis portul Constanţa. Aghiotanţii Antonescu şi Ponta demascau DNA că este aservită politic lui Băsescu pentru că nu s-ar fi atins de zona portului, pasămite teritoriul de vânătoare al fiarelor grupate în „clanul Băsescu''. Naraţiunea asta a funcţionat până luni, când aceleaşi două ordonanţe au schimbat linia. Arestările operate la Constanţa şi Bucureşti sunt ce-i drept tot o dovadă irefutabilă că DNA este aservită politic lui Băsescu dar din cu totul alt motiv şi anume pentru a preveni membrii clanului Blaga să treacă la USL astfel încât să se schimbe majoritatea şi să-l suspende pe Băsescu. Arestările din martie nu erau bune pentru că nu erau la Constanţa şi îl protejau pe Băsescu, iar arestările de la Constanţa nu sunt bune pentru că se fac din rândurile adversarilor (reali sau presupuşi) ai preşedintelui şi iar îl protejează pe Băsescu. Fiinţe heraclitice şi orwelliene, care trăiesc numai în prezent, aceşti trei slujbaşi obedienţi ai sistemului nu au nici o problemă dacă se contrazic de la o oră la alta sau de la o frază la alta atâta vreme cât concluziile sunt aceleaşi: DNA este braţul militar al lui Băsescu. Băsescu este ameninţarea supremă la adresa sistemului şi trebuie eliminat.

Faptul că la Constanţa, caracatiţa din port duce chiar la vârful PDL - ceea ce teoretic, ar trebui să fie carne pentru dinţii opoziţiei unite într-o sfântă indignare justiţiară - nu pare să valoreze prea mult în ochii lor. Mult mai gravă li se pare faptul că s-a făcut încă un pas spre destructurarea sistemului transpartinic prin care o mafie de partid este înlocuită cu alta. Declaraţiile lui Mironescu despre cum a încercat să devină directorul portului dar nu a fost agreat de Berceanu şi a fost răsplătit de partid cu funcţia de consolare de secretar general al Ministerului de Interne spune totul despre mecanismul de administrare al corupţiei pe care PDL l-a pus în funcţiune în acelaşi mod în care au făcut-o şi PNL şi PSD. Pesedizarea PDL asupra căreia s-a aplecat şi acest autor şi alţii şi-a găsit desăvârşirea în portul Constanţa. Pentru USL-aşi este mai puţin important dacă PDL-iştii plătesc sau nu politic ori penal pentru corupţia lor. Ceea ce contează cu adevărat este ca resorturile corupţiei ai căror administratori vremelnici au fost pedeliştii să rămână intacte spre exploatare viitoare.
Nici unul dintre liderii grei ai celor patru partide nu are niciun chef să susţină reforma în profunzime a societăţii astfel încât izvoarele de corupţie să fie secate. Cu atât mai puţin are baronimea locală de toate culorile - preşedinţi de consilii, primari, directorime - imensul aparat birocratic care căpuşează România şi o secătuieşte de vlagă. Ceea ce se numeşte aripa reformistă a PDL a fost  până nu demult irelevantă iar funcţiile pe care le-au obţint la convenţie nu reprezintă nici pe departe o garanţie a victoriei împotriva Leviathanului.

Dacă vrei să faci reforme în România în sensul eliminării Statului - birocratic, inert şi corupt - din viaţa cetăţeanului şi a economiei pentru a lăsa loc iniţiativei, inovaţiei şi riscului individuale, nu ai cu cine. Nu există în acest moment în România nicio forţă politică semnificativă care să îşi asume un astfel de proiect minimalist: „Statul nu poate şi nu trebuie să asigure un nivel de trai ridicat, dar poate şi trebuie să asigure un mediu prietenos pentru cei care încearcă să obţină un astfel de nivel de trai fără să le facă concurenţă neloială prin mafiile de partid, poate şi trebuie să asigure o admnistraţie redusă şi controlată strict prin reguli care să favorizeze întotdeauna cetăţeanul în faţa statului şi poate şi trebuie să asigure egalitatea în faţa legii''.
Dacă preşedintele Băsescu ar avea un asemenea proiect, nu are cu cine să îl pună în practică. Operaţiunile DNA susţinute de SRI sunt tot atâtea pumnale în inima sistemului dar fiara refuză să moară câtă vreme nu este înlocuită de nimic. Numai dacă luăm în discuţie acest focar de corupţie care este MAI, slăbiciunea lui Igaş - care trebuie să demisioneze - în cazul lui Mironescu, frica de a desfiinţa doi ş'un sfert şi a-l reface din temelii, laşitatea parlamentarilor  puterii în frunte cu Udrea de a concedia 9500 de oameni - deşi ar trebui dţi afară vreo 40.000 - şi este suficient pentru a vedea că PDL nu are nici curajul nici dorinţa de a reforma statul.
Băsescu este în criză de timp. Dacă are vreo soluţie, acum este timpul să o încerce. Dacă nu, atunci a pierdut
AUTOR CRISTIANAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA

TERMINATI CU ''STATUL SOCIAL''

Guvernul PDL-UDMR - Boc sau, de preferinţă, alt nume - mai are un an şi jumătate în faţă pentru realizarea unei reforme substanţiale a statului. O parte esenţială a acesteia este destructurarea statului social. Evident, sintagma trebuie scoasă şi din Constituţie.

Nu demult, fostul premier LI-BE-RAL, Călin Popescu-Tăriceanu, a simţit nevoia ca din toate problemele şi frământările prin care trece ţara şi partidul său evanescent să apere voiniceşte pe blogul personal nimic altceva decat statul social pe care „primitivii'' şi „rudimentarii'' de la PDL - e de tot râsul cum au ajuns adjectivele astea atât de populare printre stângiştii noştrii - nu-l pricep şi vor să-l distrugă. Cel mai „tare'' argument al lui Tăriceanu spunea că la origini, statul social este opera lui Bismarck, ca numai de socialism nu putea fi suspectat cancelarul şi, că prin urmare, statul social nu are vreo dimensiune ideologică aşa cum afirmă „primitivii'' şi intelectualii vânduţi lui Băsescu. De acord, socialiştii nu au inventat statul social, Bismarck a făcut-o. Dar când a fost Bismarck un far al liberalismului şi, mai ales, când a devenit Germania bismarckiană un model de societate demn de urmat şi de emulat în zilele noastre ca să justificăm superioritatea statului social prin Bismarck?

Dacă e să fie un model, Prusia lui Bismarck este exemplul perfect de stat autoritar, paternalist, în care drepturile individuale sunt subordonate intereselor de stat, adică un model de societate anti-liberală. Dar, când faci alianţe cu Voiculescu şi PSD, e greu să mai distingi ce e liberal şi ce nu în lume.
Adevărul istoric şi politic este că statul social s-a născut şi a prosperat în societăţi ne-liberale iar când ţările cu tradiţie liberală au încercat să îl adopte, ca în America lui F.D. Roosevelt sau în Britania lui Attlee, libertăţile individuale s-au degradat atât de profund încât nici măcar revoluţiile conservatoare ale lui Reagan şi Thatcher nu au reuşit să le restaureze pe deplin. Din punct de vedere economic, statul social nu merge şi nici nu poate să meargă decât pe perioade limitate şi anume pe perioade de prosperitate. Toată povestea cu statul social se sprijină pe o concepţie primitivă şi rudimentară - na, că ne-am molipsit! - despre modul în care apare si se distribuie bogaţia. Pe scurt, această concepţie nu-şi bate capul cu procesul prin care se crează avuţia, ci reţine numai faptul că ceva este creat. Adevărata problemă a stangii este cum se redistribuie acest ceva. Un stat progresist, un stat social carevasazica, este un stat binevoitor a cărui principală preocupare este să împartă bogăţia astfel încât să asigure cea mai dreaptă redistribuţie posibilă în sensul celei mai mari egalităţi posibile: O formă sofisticată de haiducie în care se ia de la bogaţi şi se dă la săraci dar, în esenţă, tot o formă de haiducie împachetată sub eticheta nobilă Justice as fairness.

Dar lucrurile nu au stat şi nu vor sta niciodată aşa în realitate. În lumea reală modul în care se produce bogăţia - interacţiunile dintre antreprenori, inventatori, muncitori, bancheri - adică procesul real de producţie este mult mai complex şi este însoţit de modificări sociale importante - unii devin din săraci bogaţi, alţii fac drumul invers, iar în alte cazuri bogaţii devin mai bogaţi iar săracii ies din sărăcie. Într-o economie sănătoasă, competitivă, procesul prin care se produce bogăţia este infinit mai important pentru structura socială decât orice redistribuţie operată de stat. Dimpotrivă, atunci când statul intervine în mecanismele fine ale pieţei au loc distorsiuni care afectează atât producţia de bogăţie, de obicei în sensul reducerii ei, cât şi rezultatul social. Cel mai bun exemplu îl constituie decizia nefericită a "statului social" SUA că tot americanul trebuie să deţină o casă fie că poate să plătească pentru ea, fie că nu. În felul acesta s-au născut companiile cu statut ambiguu Freddie Mac şi Fannie Mae şi, înainte ca cineva să apuce să-şi dea seama ce se intampla, băncile apucaseră să împacheteze si sa vanda deja aceste ipoteci care nu aveau să fie plătite niciodată şi să infecteze sistemul financiar mondial. Uriaşa datorie publică americană se contabilizează aproape exclusiv în contul programelor sociale - Social Security (pensiile de stat) Medicaid şi Medicare (asigurările de sănătate).

Locul haiduciei este în codrul legendar, nu în lumea reală. În lumea reală nu poţi să consumi mai mult decât produci. Dacă America este în dificultate, imaginaţi-vă cum este România. În pofida asigurărilor guvernamentale, România merge în continuare foarte aproape de buza prăpastiei. „Stabilizarea'' de care s-a vorbit atata in ultimul timp nu înseamnă altceva decat că am reuşit să oprim prăbuşirea. România are prea puţini antreprenori, prea puţini muncitori, prea puţină inovaţie - adică prea puţini oameni care produc bogăţie - ca să îşi poată permite să se declare - şi încă prin Constituţie - stat social. De aceea, guvernul de centru-dreapta - in forma actuala, remaniata, cu sau fără Boc în frunte - trebuie să reducă dimensiunile statului asistenţial până la dispariţie şi să creeze mecanismele prin care ajutoarele sociale şi celelelte forme de solidaritate să fie temporare şi îndreptate spre persoanele care într-adevăr sunt lipsite de orice speranţă de a se redresa prin forţe proprii. Uitaţi de USL-aşi şi isteria lor socialistoidă, uitaţi de Antene, Realităţi şi alte media la fel de isteriza(n)te. Faceţi ceea ce trebuie si terminaţi odată cu statul social!
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA 

IN PROSTIA LUI VANTU

Împăratul e gol! Nu numai că Sorin Ovidiu Vîntu nu este un geniu financiar, nu este un geniu malefic, nu este un mare maestru al combinaţiilor, nu este nimic din toată mitologia creată în jurul lui. Nu numai că este un găinar de duzină, dar este şi prost. Prost bâtă, dacă e să folosim o expresie care să sugereze lumea mardeiaşilor din care Vîntu se laudă în înregistrarea cu Ghiţă că face parte. Vîntu nu este nici măcar un mafiot. Mafioţii sunt complicaţi, au o anumită sofisticare pe care ţi-o dă jocul pe muchie de cuţit al crimei. Vîntu e simplu. Prin comparaţie cu Vîntu, Dinu Patriciu este un mare gentleman. Patriciu e rafinat, plăteşte burse la Atlantic Council of the United States şi se mişcă prin lumea mare cu o lejeritate care pare naturală. Vîntu este un golan, după cum el însuşi recunoaşte. Pentru Vîntu, Atlantic Council este altă planetă. Universul lui este planeta „bulibaşilor‘‘ care fură fier vechi şi a maradoniştilor. Restul nu este şi nu a fost niciodată decât o mare cacealma menită să facă un singur lucru: să nu îl „dea în fapt de unde vine si cine este‘‘. Ideea vehiculată de unii cum că ar fi vorba de joc genial şi sofisticat al lui Vîntu este complet ridicolă. Joc genial ca să ce? Să te împuşti singur în picior  şi să te aresteze în Joia Mare în aceeaşi zi în care apare şi Popa? Da, absolut genial! Să te faci de râsul lumii şi să „te dai în fapt‘‘ ca Titi duru’ de mahala? Briliant!

Nu, cei care plimbă aceste aberaţii prin târgul mediatic o fac din acelaşi motiv şi singurul pentru care toată povestea asta cu Vîntu are vreo importanţă: Pentru că s-au lăsat cu toţii la un moment dat seduşi de acest cacealmist de duzină, pentru că una este să te cumpere un borfaş prost şi alta e să te cumpere un geniu – rău, ce-i drept – dar geniu.

Pentru că aceasta este întrebarea: Cum a fost posibil? Cum a fost posibil ca o asemenea nulitate să conducă reţeaua eficientă de securişti care au fost escrocheriile Gelsor şi FNI? Cum a fost posibil ca un personaj atât de primitiv să seducă sute de mii de oameni astfel încât aceştia să îi ofere de bunăvoie avuţia personală? Suntem chiar atât de proşti încât suntem mai proşti ca un hoţ prost? Cum a fost posibil ca un ticălos fără calităţi ca Vîntu să cumpere en gros sute de ziarişti care şi-au compromis credibilitatea, dar şi personalităţi de prestigiu precum Emil Hurezeanu sau Mircea Dinescu? Apropo, vă mai amintiţi de „filologul‘‘ Vîntu şi sensibilitatea lui poetică excepţională? Mai citiţi o dată înregistrările cu Ghiţă! Aia e toată „sensibilitatea poetică‘‘ a lui Vîntu, care îl face de ruşine pe Dinescu. Şi, mai ales, cum a fost posibil ca o asemenea o canalie măruntă să bage în buzunar un număr atât de mare de judecători şi politiceni, mulţi dintre ei cu ambiţii prim-ministeriale sau prezidenţiale? Cum a fost posibil ca o ţară întreagă, de la oameni de rand la elita economică şi intelectuală să se legene liniştită în prostia lui Vîntu?

Răspunsul este că nu a fost posibil. Dacă totuşi s-a întâmplat este pentru că Vîntu nu a fost decât un paravan în spatele căruia se ascund cei care au făcut cu adevărat jocurile în România, singurii care puteau să tocmească redutabila armată de securişti Gelsor&FNI, singurii care puteau să distrugă atâtea destine şi să murdărească atâtea conştiinţe.

AUTOR CRISTIAN CAMPEANU

SURSA ROMANIA LIBERA 

AMERICA SI CAUZELE PIERDUTE

În explozia inevitabilă de antiamericanism care a zguduit naţiunea în ultima săptămână, tânărul şi fragilul nostru spaţiu public a fost din nou sfâşiat în două emisfere ireconciliabile: De o parte, apărătorii onoarei şi valorilor autohtone sau, în cel mai bun caz, europene (y compris ruseşti), momentan în opoziţie. De cealaltă, proamericanii „basişti", „turnători", „slugi", „vanzători de ţară" sau, în cel mai bun caz, „rudimentar". Celor din urmă, un vers de Tennyson: „I know the Table Round my friends of old..."

Că tot e vremea dezvăluirilor din zona diplomatică, am auzit nu demult într-o conversaţie la o ambasadă (nu, nu cea americană), o doamnă venerabilă apărând neobişnuitele preferinţe ale liderului PNL în materie de alianţe - Ponta şi Voiculescu - folosind un argument care împletea în mod curios fatalismul românesc cu un pragmatism de sorginte - hélas - americană: În ultimii 20 de ani, numărul românilor care aderă nesminţit de la valorile modernităţii occidentale - libertate individuală, proprietate privată, dreptate procedurală, democraţie - a rămas constant într-o dezesperantă minoritate, gravitând în jurul celor 2-3% care în 1990 au votat pentru partidele istorice. Majoritatea covârşitoare este formată din masa inertă a nostalgicilor după comunism (56%) manipulată cinic de membri ai fostei clase dominante - comunişti şi securişti - deveniţi membri ai actualei clase dominante. Asta e, ăştia suntem, spunea venerabila doamnă. Falimentul moral este total şi angajamentul democratic fragil.

Ce te faci însă dacă vrei să îndrepţi răul făcut şi să duci ţara spre modernitatea mult visată, dacă vrei să îţi asumi sarcina de a duce lucrurile mai departe? În mod clar nu te poţi baza pe acest nucleu dur de „talibani", „fundamentalişti" ai Vestului în declin. Mai întâi, pentru că sunt prea puţini şi apoi pentru că nu te poţi baza pe ei: prea încorsetaţi de haina strâmtă a principiilor, prea radicali, inflexibili şi puţin dispuşi la compromis, prea maniheişti şi rudimentari în intransigenţa lor nejustificată pe care o numesc ipocrit „claritate morală". Singura opţiune la îndemână dacă vrei să construieşti este să te faci frate cu securiştii şi comuniştii până treci puntea modernităţii, să stăpâneşti arta compromisului şi a nuanţelor infinitezimale de gri până când „Binele" şi „Răul" devin nonsensuri triviale. Numai în felul acesta, numai murdărindu-ţi mâinile şi conştiinţa, se poate face ceva în ţara asta. Sfâşiat între misiunea progresului naţional şi imperativul moral, adevăratul om de stat ştie că nu poate face decât un singur lucru -să îşi vândă sufletul.

O ţară în care cele de mai sus ar fi adevărate ar fi o ţară tristă şi fără speranţă. România este o ţară tristă. Statul este disfuncţional, politicienii „uşor de cumpărat" de către oligarhia comunisto-securistă autohtonă, justiţia este neputincioasă. Competenţa este subordonată intereselor de grup, meritul, apartenenţei la castă iar integritatea e supusă adeziunii de partid. Nu suntem capabili să ne conducem singuri şi să facem din România un loc în care să te simţi bine şi să doreşti să trăieşti. Dacă suntem lăsaţi de capul nostru iese prost. Cele mai mari reuşite ale României din ultimii 20 de ani - aderarea la UE şi la NATO - le-am făcut sub presiunile şi ghidajul atent al altora. Dar aderarea la NATO şi UE nu au făcut din România o ţară mai demnă de a fi iubită decât era cu zece ani în urmă. Este treaba noastră să o facem astfel şi am eşuat de fiecare dată pentru că ne-am resemnat să credem că nu poţi realiza ceva dacă nu îţi vinzi sufletul. Treci de partea cealaltă a oglinzii şi vei avea acces la darurile până acum interzise. Rămâi de partea asta şi nu vei avea parte decât de propria-ţi reflexie tristă şi schimonosită. Pare lipsit de speranţă.

Dar speranţa se găseşte la cei 2-3%, care au refuzat în toţi aceşti ani să facă pactul cu diavolul, care şi-au păstrat claritatea morală şi în faţa batalioanelor minereşti şi în faţa poliţiei politice a lui Năstase şi în faţa cântecelor de sirenă ale oligarhiei. Sunt o mână de oameni care au ştiut întotdeauna care trebuie să fie drumul României: să rupă cu trecutul comunist, să iasă din sfera de influenţă rusească şi să îşi reia locul în sânul civilizaţiei occidentale, o ţară de oameni liberi, demni şi prosperi. Şi da, de cele mai multe ori a merge pe acest drum a însemnat a merge alături de prietenii americani. Astăzi, pentru această vină, sunt numiţi trădători şi vânzători de ţară. Dar acesta nu este motiv de disperare pentru că, vorba lui T.S. Eliot, „nu există Cauză Pierdută pentru că nu există Cauză Câştigată. Luptăm pentru cauze pierdute pentru că ştim că înfrângerea şi disperarea noastre pot prefaţa victoria succesorilor noştri chiar dacă această victorie va fi ea însăşi temporară. Luptăm ca să ţinem ceva în viaţă mai degrabă decât pentru triumful acestui ceva".
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA