duminică, 4 martie 2012

UN NOU PROIECT POLITIC - CINE IL SUSTINE CINE L-AR VREA INGROPAT

În urmă cu o jumătate de an am fost invitat să moderez una dintre dezbaterile Conferinţei Naţionale a Economiei Sociale din România. Tema principală a sesiunii privea perspectivele şi problemele de care se lovesc Casele de Ajutor Reciproc.
Cei ce nu au mai auzit de iniţialele CAR din perioada comunistă trebuie să ştie că mecanismul de împrumuturi reciproce, fără dobânzi, care funcţiona printre salariaţii din fabricile şi uzinele patriei, prin care milioane de români au reuşit de-a lungul timpului să pună deoparte o sumă suficientă pentru a-şi cumpăra mobilă, sau televizor color, aragaz, frigider, aspirator sau măcar să-şi plătească datoriile la prieteni, nu doar că a supravieţuit capitalismului, ba chiar a evoluat într-un sistem care acordă credite mici, la dobânzi mult mai scăzute decât băncile.

Banii luaţi de la CAR-uri au rămas şi astăzi pentru un număr foarte mare de salariaţi sau pensionari cu venituri la limita supravieţuirii unica soluţie pentru a-şi cârpi sărăcia. Aproape un milion de români apelează curent la ea, mulţi împrumutând doar câteva sute de lei, pentru a-şi plăti medicamentele sau întreţinerea. Ei nu sunt clienţi, ci membri ai Caselor de Ajutor Reciproc.
În ciuda rolului vital pe care aceste instituţii îl au în existenţa celor mai dezavantajaţi dintre noi, sprijinul pe care îl primesc de la stat este aproape egal cu zero. Şi nu este vorba de sprijin financiar, ci de înlăturarea unor obstacole birocratice şi de promovarea unor politici publice care să ajute atât CAR-urile cât şi toate instituţiile "economiei sociale" - acel segment al economiei care nu urmăreşte în primul rând profitul, ci mai degrabă satisfacerea nevoilor unor comunităţi mai largi - să-şi îndeplinească misiunea.
Mai surprinzător decât forţa argumentelor care demonstrează că "economia socială" uşurează povara cheltuielilor publice, pentru că ia de la stat o parte din responsabilitatea ajutorării celor defavorizaţi, a fost faptul că ministrul Muncii, reprezentantul statului, a lipsit de la acea dezbatere, deşi confirmase participarea cu mult timp înainte.

Nu lipsa de politeţe faţă de o categorie de oameni care în general primeşte doar bobârnace de la mai marii zilei mi-a rămas în mod special în memorie şi nici dezinteresul faţă de o temă foarte fierbinte. Un stat care se jură cu lacrimi în ochi că nu are bani pentru săraci ar trebui să ciulească bine urechile la toate propunerile care l-ar ajuta să-şi îndeplinească datoria faţă de aceştia fără să se împrumute în străinătate, ci doar prin promovarea unor legi bine chibzuite.
Ce mi-a rămas, însă, bine în minte a fost numele ministrului, scris pe un carton în dreptul unui scaun gol: Sebastian Lăzăroiu. Cel care într-o vreme părea că are ceva interesant de spus despre o mişcare politică menită să revoluţioneze raporturile dintre cetăţeni şi cei cărora le încredinţează puterea.
Nu aş fi considerat niciodată acest episod suficient de relevant pentru a fi povestit dacă discuţiile despre Mişcarea Populară (numele din buletin al Albei ca Zăpada) nu ar fi luat o turnură atât de ciudată. Pe măsură ce tot mai mulţi oameni întreabă, cu speranţă sau doar din curiozitate, ce este cu această Mişcare, ea îşi diminuează, tot mai mult, şansele de reuşită, înainte încă de a se naşte.

Cum este posibil? Falsa Mişcare Populară, gândită ca o alianţă electorală între PDL şi diverse partide de buzunar, a fost împinsă în mod diversionist în prim plan, în timp ce ideea care ar fi trebuit să anime adevarata Mişcare Populară moare din lipsa unui număr suficient de oameni şi organizaţii care să o transpună în realitate. Iar dacă motivaţiile unor lideri PDL de se înfrăţi cu Gigi Becali, cu UNPR, cu partidul lui Dan Diaconescu, sunt cât se poate de străvezii, iar comentariile inutile, cauzele eşecului celor ce păreau că au o viziune asupra unui nou tip de mişcare politică merită analizate.
Întâlnirea ratată dintre Lăzăroiu şi reprezentanţii caselor de ajutor reciproc este emblematică din mai multe puncte de vedere. În primul rând, era o ocazie perfectă pentru a afla direct de la cei în cauză despre un set de probleme care afectează cel puţin un milion de oameni. Acesta putea fi punctul de plecare al unui demers consistent care ar fi trebuit să se finalizeze prin promovarea unor legi sau măsuri care să rezolve problemele şi să îmbunătăţească viaţa unui număr mare de cetăţeni - misiunea esenţială a oricărui politician.
În al doilea rând, o astfel de întâlnire, urmată de găsirea şi implementarea unor soluţii, ar fi fost un bun prilej de a demonstra concret că există şi un alt mod de a reacţiona la nevoile oamenilor, firesc, empatic, constructiv. Există vreo altă cale mai onestă şi mai eficientă de a-ţi face campanie electorală, ţie şi proiectului politic pe care îl reprezinţi, decât aceasta? Nu.

Al treilea aspect ţine de competiţia politică. Deşi "economia socială" este domeniul pe care performează politicienii de stânga, în cazul de faţă toate atuurile erau la reprezentantul dreptei. Motivul: PSD o dăduse în bară. Unul dintre punctele de discuţie de pe ordinea de zi era proiectul Legii Antreprenorului Social, iniţiat de parlamentarul PSD Iulian Iancu, proiect criticat vehement pentru că "în forma adoptată de către Senat este în contradicţie cu toate principiile europene în domeniul economiei sociale şi poate aduce grave deservicii beneficiarilor finali ai economiei sociale, persoanele defavorizate", după cum se scria într-unul dintre documentele prezentate la conferinţă.
Un ministru care, altfel, spunea lucruri interesante a ratat trei bile albe dintr-o lovitură: ocazia de a face un bine altora, ocazia de a-şi face un bine sieşi şi ideilor pe care le susţine, ocazia de a puncta împotriva adversarilor politici chiar pe terenul lor.

Este foarte posibil ca Sebastian Lăzăroiu să fi avut un motiv întemeiat pentru a absenta de la conferinţa dedicată economiei sociale. I se poate întâmpla oricui. O şedinţă de urgenţă, un eveniment neprevăzut, o mulţime de situaţii de ultim moment pot da peste cap agenda unui demnitar. Fapt este că după întâlnirea cu pricina, mulţi dintre cei ce veniseră la conferinţă, unii de foarte departe, au rămas cu un gust amar. Veniseră şi pentru că urmau să fie ascultaţi de cineva care putea schimba ceva.
Deşi există posibilitatea ca experienţa mea să fi surprins o pură întâmplare, dezertarea ulterioară, intempestivă, a lui Lăzăroiu din plutonul celor care fac ceva palpabil pentru schimbarea la faţă a României arată că ministeriatul său a fost doar un flirt cu politica şi că nici măcar el nu şi-a crezut propriile basme.
Lăsând la o parte accidentele, întrebarea esenţială este alta: câte astfel de întâlniri şi oportunităţi au ratat şi ratează zilnic toţi politicienii şi profesioniştii din diverse domenii, care cochetează cu politica şi care, în teorie, ştiu ce nevoi ar trebui să servească o nouă mişcare politică şi ce ar avea de făcut?
Iar aici răspunsul este fără echivoc: multe, prea multe! Dovada constă în numărul imens de anomalii care ne perturbă viaţa în fiecare clipă, dar şi în absenţa propunerilor interesante pentru a scăpa de ele. Dacă ar exista o rutină bine pusă la punct a dialogului, urmat de ajustări, între autorităţi şi cetăţeni, România ar fi arătat deja altfel. Dacă ar exista o disponibilitate reală pentru acţiune a celor ce visează la politică, chiar şi România promisiunilor ar arăta altfel.

Absenţa conversaţiilor aplicate dintre elită şi oamenii nereprezentaţi nu o regăsim ca problemă doar la nivelul statului ci şi a multor organizaţii neguvernamentale, care, din comoditate sau dintr-o inabilitate a comunicării, intră prea puţin în contact direct cu cei pe ce ar trebui să-i ajute. Cei ce aspiră la a da consistenţă Mişcării Populare, sau oricum s-ar numi iniţiativa menită să impună un nou stil de a face politică, au şanse mari să eşueze mai ales din cauză că nu şi-au dezvoltat mecanisme de a colecta detaliile nemulţumirilor care macină straturile mai profunde ale societăţii şi care exact din acest motiv nu pătrund acolo nici cu proiecte bine ţintite şi nici cu o nouă viziune.
În ciuda idealismului care îi animă cel puţin pe unii dintre promotorii ei, în pofida vorbelor frumoase, nu există suficiente fapte care să demonstreze că se şi construieşte pe măsura anvergurii idealurilor, acolo unde este cea mai mare nevoie ca aceste idealuri să prindă viaţă.

Ce înseamnă construcţie în cazul unei asemenea proiect politic? În primul rând, mai puţine seminarii şi conferinţe destinate unei audienţe restrânse, de iniţiaţi şi mai multe întâlniri cu oameni obişnuiţi, care au probleme serioase şi care au nevoie ca de aer de aliaţi în lupta pe care o duc pentru a-şi face ascultate nevoile şi a găsi căi de rezolvare. O categorie aparte care ar trebui nu doar sprijinită ci şi cooptată ca partener o reprezintă cei ce au îndrăznit să dea în judecată statul sau diverse companii, pentru a împiedica abuzurile de putere. Luptătorii, cei ce s-au vindecat de microbul pasivităţii, trebuie folosiţi şi în alte războaie. Entuziasmul celor ce au câştigat măcar o bătălie, nu atât împotriva vreunei instituţii, cât mai ales împotriva propriilor temeri şi inhibiţii, înseamnă aur curat.

Construcţie înseamnă şi mai puţine manifeste sforăitoare, pline de generalităţi şi mai multe propuneri concrete de schimbare a unor legi, de eliminare a unor aberaţii sau de stopare a corupţiei. Mai puţine iniţiative de politici publice pornite de la evaluări superficiale şi mai multe fundamentate pe analize amănunţite, bazate pe studii de impact şi pe comparaţii cu alte ţări. Mai puţine eufemisme şi mai multe cifre, fapte şi nume în critica puterii.
Mişcarea Populară nu va deveni realitate decât atunci când va îmbrăca forma Mişcării Pentru Rezolvarea Problemelor Vitale ale Românilor. Şi doar când strategia ei politică va pleca de la imperativele unei legături active, permanente, pragmatice, între nevoile cetăţenilor şi demersurile activiştilor ei.
Fără o agendă de priorităţi reale - reforma clasei politice, justiţie, sănătate, educaţie, fiscalitate, infrastructură, etc, nu va exista relevanţă. Fără susţinerea acestei agende cu iniţiative publice de anvergură, ingenioase, nu va exista un ecou în societate. Fără acţiuni de succes, soldate cu rezultate concrete, fără murmurul de aprobare al maselor, noii lideri nu vor depăşi nivelul de cârcotaşi de serviciu sau, în cel mai bun caz, de eterne speranţe. Iar fără lideri validaţi în alegeri de un procent semnificativ de cetăţeni, nu va exista nici suficientă forţă politică pentru a traduce bunele intenţii într-un alt mod de a face politică.
Pe dificultatea acestei curse cu obstacole mizează toţi liderii de partide mulţumiţi de cum merg politichia şi furtişagurile în această ţară. Inclusiv cei din PDL. "Nu am crezut şi nu cred în Mişcarea Populară ca o construcţie politică pentru alegerile din 2012. În şedinţa noastră de duminică vom pune capăt, într-un fel sau altul acestui proiect politic care a ieşit în mass-media, a ieşit în opinia publică fără ca PDL sa aibă o construcţie proprie, definitivă, în această privinţă".

La ce proiect se referă, prin această declaraţie, Ioan Oltean, secretarul general al PDL? La cel pe care îl începuse Elena Udrea prin cooptarea lui Gigi Becali în alianţa pentru alegerile locale din Capitală? Sau la cel pentru care Traian Băsescu şi-a trimis fiica la tribunal să înregistreze denumirea de "Mişcare Populară"? Sau la amândouă?
Ultima variantă pare cea mai plauzibilă. Ideea unui parteneriat chiar şi post-electoral cu o formaţiune care ar aduna voturi atacând, cu argumente valide, toate neîmplinirile lor pare la fel de inacceptabilă pentru şefii PDL ca şi cea a unui camuflaj politic, sub o altă siglă şi culoare, alături de proscrişii din UNPR, PNG, PPDD şi care or mai fi.

Cum va arăta lupta electorală în absenţa unei formaţiuni noi, de anvergură, a unor voci proaspete şi puternice, care să oblige la o recalibrare a discursurilor? Mai deprimant chiar decât în anii trecuţi. Pentru că arena va fi dominată de efortul concertat al puterii de a împiedica USL să obţină 50% din voturi, caz în care ar mai avea o şansă de a rămâne la conducerea ţării. Iar campaniile electorale dominate de pasivitatea celor ce se consideră deja învingători, deşi nu au mişcat un deget pentru a ne arăta că sunt mai buni, şi de discursul reşapat ”noi suntem răul mai mic”, nu au adus nimic bun României. Ba din contră.
Şi dilema va persista: la ce ne foloseşte victoria uneia sau a alteia dintre părţi cât timp nici una nu va fi dispusă să facă nici măcar pe sfert din ce aşteaptă de la politicieni cei ce visează la o autentică Mişcare Populară?
AUTOR DAN CRISTIAN TURTURICA
SURSA ROMANIA LIBERA 

Niciun comentariu: