DETASAMENTUL DE AVANGARDA AL CAPITALISMULUI ROMANESC

La poarta de îmbarcare pentru Florenţa a aeroportului din Roma, după ce-mi vede paşaportul, funcţionarul îmi dă biletul, spunându-mi „Mulţumesc!" în româneşte. E unul dintre sutele, miile de semne ale unei realităţi de nezdruncinat: prezenţa românilor în Italia. Pe la această poartă de îmbarcare vor fi trecut suficient de mulţi locuitori ai Moldo-Valahiei pentru ca funcţionarul să fi învăţat să spună „Mulţumesc!" în româneşte şi, evident, să-l rostească nu fără o anume mândrie că ştie un cuvânt în limba lui Eminescu. Despre românii plecaţi la muncă în străinătate, circulă în lumea fandosită din ţară un clişeu pe cât de puternic, pe atât de imbecil: ar fi vorba de nişte amărâţi care au luat calea pribegiei, deoarece în România mureau de foame. Pentru asta, respectivii ar trebui dispreţuiţi.

Desigur, sunt printre cei plecaţi la muncă în străinătate şi inşi împinşi la acest gest de nevoia de a ieşi din sărăcie. Dar chiar şi aceştia nu trebuie compătimiţi ca nişte amărâţi. Cei ce trebuie compătimiţi sunt acei români rămaşi acasă pentru a beneficia de ciosvârta ajutorului social azvârlită de statul oligarhic. Imensa majoritate a românilor au plecat la muncă în străinătate pentru a se pricopsi peste nivelul minimei condiţii de supravieţuire. Perioada petrecută în străinătate e pentru ei una a câştigului cu orice preţ, dublat de economii crâncene, în aşa fel încât, la întoarcerea acasă, să aibă o sumă suficientă pentru a trece în rândurile micii burghezii.
Cele mai frumoase case din Găgeşti - satul meu natal - nu sunt, cum s-ar putea crede, ale oamenilor de afaceri din zonă, ci ale românilor care muncesc în străinătate. Dar chiar şi cei care au plecat ca să scape de sărăcie se deosebesc de mulţi dintre cei rămaşi în România. La Florenţa, am stat la un hotel cu apartamente, de fapt, un minihotel din Piaţa Domului. Făcea curat dimineaţa o tânără din Cluj, venită în Italia numai de şase luni. După-amiaza era de serviciu la recepţie. N-avea mai mult de 20 de ani. Subsemnatul, chiar şi la onorabila vârstă de 62 de ani, după numeroase călătorii în străinătate, mai trăiesc plecarea din ţară ca pe o aventură, pentru care mă pregătesc timp de o săptămână. La doar 20 de ani, tânăra din Cluj ajunsese în Italia, îşi găsise două joburi şi locuinţă. Nu sunt lucruri prea uşoare. Pentru a le face, trebuie să fii descurcăreţ, dacă nu chiar niţel aventurier.
Ca fata de la Florenţa sunt milioane de români care şi-au luat viaţa pe cont propriu. Asemenea englezilor care au plecat în America, ei sunt curajoşi, întreprinzători, harnici, dar mai ales doritori de câştig. Ei alcătuiesc partea activă, descurcăreaţă a naţiunii noastre. Dacă ne gândim că în străinătate lucrează aproape 3 milioane de români, vom înţelege drama României din aceşti ani. Partea cea mai înaintată a naţiunii, cea mai pregătită pentru a face faţă concurenţei, economiei de piaţă, e plecată din ţară. Acolo, în străinătate, aceşti români urmează una dintre şcolile indispensabile formării unor cetăţeni care să poată supravieţui în capitalism: şcoala descurcării pe cont propriu. E greu de crezut că fata de la hotel îşi pune în vreun moment problema că statul italian trebuie să-i dea ceva. E greu de crezut că românii din Italia stau de dimineaţa până seara ca să vadă fericiţi cum îi bocesc televiziunile mogulilor şi că - lucru important - aşteaptă cu sufletul la gură venirea la putere a unui guvern al protecţiei sociale absolute, tipice regimului comunist.
Prin aceasta, dar şi prin adaptarea la exigenţele societăţii occidentale, românii care muncesc în străinătate alcătuiesc detaşamentul de avangardă al unui popor care trebuie să se adapteze  la democraţie şi economia de piaţă. Întorşi în ţară, ţinând cont şi de faptul că în majoritatea lor sunt tineri, aceşti 3 milioane de români vor bulversa scena politică românească. Pentru că ei vor vota seduşi şi  de alte programe electorale, decât cele întemeiate pe făgăduiala Statului Tătuc.
AUTOR ION CRISTOIU
articol preluat din ADEVARUL