DE CE LUPTAM IN AFGANISTAN??!!

Pierderea a doi militari români în Afganistan, la numai câteva zile, aminteşte că războiul din AfPak nu a vizat doar pedepsirea lui Osama bin Laden. Într-o ediţie trecută, Iulian Chifu explica pentru FP România de ce campania aliată anti-teroristă e şi un război românesc. E vorba de consecvenţă politică, de combatere a terorismului în afara ţării şi de capacitarea armatei de acasă – chiar şi de solde.

Într-un moment în care popularitatea primei misiuni de apărare colectivă din istoria NATO se află în cădere liberă (63% dintre europeni privesc cu scepticism şansele de stabilizare a Afganistanului), prezenţa României în misiunea de reconstrucţie a Afganistanului poate fi o temă sensibilă şi pentru opinia publică autohtonă.

Dar de ce am mers şi, mai ales, de ce mai stăm?
Am aflat mai multe despre această ţară exotică, la nivel de naţiune, odată cu 11 septembrie şi cu atacul SUA asupra talibanilor şi Al Qaida. Am plecat în teren, mai întâi în cadrul Operaţiunii Enduring Freedom, în coaliţia doritorilor, alături de SUA, apoi în ISAF, operaţiunea de stabilizare a NATO în Kabul, extinsă ulterior în teritoriul afgan.
Prezenţa militară internaţională a avut multiple explicaţii pentru public: iniţial, înlocuirea regimului taliban, care a îngăduit ca Al Qaida să se pregătească, să se dezvolte şi să planifice de acolo atentate anti-occidentale precum cele de la 11 septembrie. Apoi, la nivelul Occidentului - acolo unde valorile democratice contează în mai mare măsură (vezi barometrul Transatlantic Trends relativ la preocuparea pentru Rusia) -, salvarea afganilor de o dictatură feroce a fost un argument. Sigur nu şi la Bucureşti, unde Afganistanul este un spaţiu exotic, îndepărtat, tribal, nicidecum democratic.
Dacă în cazul Irakului ştiam de Saddam de la multele vizite ale lui Ceauşescu la Bagdad şi de la marele prieteşug cu dictatorul, în Afganistan nu era portretizat sau cunoscut vreun dictator, un purtător al răului absolut, pentru a putea fi utilizat în obţinerea sprijinului public pentru incursiune. Cât despre posibila insinuare (militară) occidentală/ americană pe rutele transportului energiei în Asia Centrală, aici sigur nu era un argument public care să-i mişte pe români.
Argumentele româneşti au fost de altă natură. Mai întâi, la nivel strategic, era relevant ca parteneriatul cu SUA să funcţioneze, să ne comportăm ca şi cum am fi deja membri ai NATO pentru a putea intra în Alianţă, şi chiar în UE. Apoi, participarea la primul semn în operaţiunea din Afganistan a fost privită drept o fereastră de oportunitate pentru a depăşi retincenţele SUA şi ale altor state care ne refuzaseră în 1997 invitaţia în NATO.
A contat şi faptul că sprijineam SUA, România fiind o ţară atât de pro-americană încât, conform Transatlantic Trends, doar faptul că preşedintele Obama cere suplimentarea ajutorului în Afganistan a făcut ca răspunsurile pozitive să sară de la 11% (pentru suplimentarea trupelor) la 50% (pentru răspunsul pozitiv la cererea SUA de suplimentare a ajutorului). A mai fost şi o reacţie umană la tragedia din 11 septembrie, în care au murit si români.

De ce am rămas până azi?
În următorul plan au apărut noi argumente care au făcut ca sprijinul pentru rămânerea pe teren să persiste: terorismul a fost primul argument, pe principiul că mai bine luptăm peste hotare, la distanţă de ţară, pentru a nu trebui să luptăm acasă. Apoi, cei ce luptă acolo primesc bani, mai mulţi ca în ţară, e ca o slujbă bine plătită, oarecum similară muncii în construcţii în Israel. Cum conjunctura a făcut să avem relativ puţine victime - mai puţine decât într-un atac terrorist anterior asupra unui autobuz în Israel, care ne-a adus odată 16 victime în ţară -, populaţia a acceptat şi susţinut varianta.
Mai nou, argumentul realist este pregătirea armatei, instrument de descurajare credibilă a oricărei acţiuni a unei forţe externe, o armată ce a luptat peste hotare, pregătită în condiţii reale, nu strigând „ura” pe câmpuri, în zonele rurale ale României. Memoria populaţiei masculine (şi feminine) în legătură cu armata obligatorie a lui Ceauşescu, cu trei luni de munci în agricultură şi în rest batjocura unor locotenenţi şi gradaţi, cu trei trageri şi 12 gloanţe reale - în cel mai bun caz - în toată perioada de pregătire, a susţinut argumentul, venit pe o percepţie publică pregătită să-l accepte.
A jucat un rol important şi faptul că participarea a venit şi cu realizări, cu împliniri, cu probe palpabile: am intrat în NATO, suntem parteneri cu SUA, s-au înfiinţat facilităţi militare comune cu americanii în Dobrogea şi nu numai, ba, mai mult, am asistat la desenarea unor elemente ale unui rol strategic al României la Marea Neagră, cu sprijin american.

Trei motive: SUA, NATO şi Obama
Să revenim tot la cercetarea sociologică făcută de German Marshall Fund, în Transatlantic Trends 2009. Încrederea că preşedintele Obama va putea juca rolul major pentru combaterea terorismului este în UE de 75%, iar în SUA de numai 45% - singura temă cu diferenţe majore peste Ocean şi în Europa de Est. Întreaga Uniune apreciază că este mai apropiată politic de America (38%), decât de o politică independentă - iar această realitate se confirmă pentru prima dată de la efectuarea sondajului, din 2004. Şi în cazul optimismului pentru stabilizarea Afganistanului UE12 are 32%, iar SUA 56%, rezultate similare cu cazul Irak.
În ceea ce priveşte reducere trupelor sau retragerea din Afganistan, 71% din români - cel mai mare procent după bulgari - optează pentru retragere şi pacifism. SUA are 30% de voturi, Turcia peste 50%, în rest, toţi europenii sunt pe trend similar românilor. În aceeaşi întrebare cu multiple răspunsuri, doar 9% din români susţin mai multe trupe în Afganistan, iar 45% preferă mai multă reconstrucţie, cel mai mic procent din UE cu excepţia Bulgariei. Leadershipul SUA în afaceri internaţionale este dezirabil şi foarte dezirabil, în creştere, în România - 54% şi 67% din cei ce au o opinie. (Aici ţara noastră este în top, după SUA, Marea Britanie şi Olanda). Românii susţin că NATO este foarte relevantă pentru securitate în proporţie de 60%, respectiv 75% din cei cu opinie, aflându-se în topul statelor din Alianţă.
De menţionat că între retragere şi mai multe trupe în Afganistan, toate ţările, inclusiv SUA, optează pentru retragere. Dacă însă întrebarea este formulată cu menţionarea cererii preşedintelui SUA de creştere a contribuţiei (neprecizate) în Afganistan, procentul pro-contra sare la 45% - 45% pentru români, de unde şi concluzia noastră relativ la impactul major a trei simboluri care menţin sprijinul public pentru rămânerea în Afganistan: SUA, NATO, Barrack Obama (cererea personalizată din partea şefului statului american joacă un rol major pentru români, chiar în schimbarea opţiunii declarate iniţial).

Ne retragem sau plusăm?
În momentul de faţă nu se întrevede retragerea. Ca şi în cazul Irakului, este o chestiune de angajament ce trebuie respectat, din partea unei ţări care a fost cunoscută în istorie pentru schimbarea alianţelor – România este încă înregistrată ca ţară neutră în primul război mondial şi nu este citată ca parte în al doilea război mondial la Muzeul Militar din Paris. Conştiinţa nevoii de a proba consecvenţa în alianţe animă încă leadershipul românesc, politic şi militar. Dacă e să vorbim despre noi trupe, nu este posibilă pe termen scurt creşterea numărului acestora - criza joacă un rol major -, însă este posibl să schimbăm calitatea contribuţiei şi tipul de trupe implicate: o migrare a trupelor de la misiunea ISAF la cea din Enduring Freedom, cu mai mulţi operativi pe teren, în misiune reală de luptă, e foarte posibilă. Dar este posibilă, şi chiar recomandabilă, şi apariţia unor noi responsabilităţi, ca preluarea unui PRT (Provincial Reconstruction Team) - o posibilitate de a testa noile capabilităţi de reconstrucţie post-conflict pe care le-am creat la nivelul MAE cu ocazia misiunii din Georgia.
SURSA ADEVARUL