INTERESUL NATIONAL A LUI BASESCU

Traian Băsescu ne-a spus de atâtea ori, la modul cel mai sincer, care este interesul SĂU naţional, încât nu înţeleg de ce ne mai mirăm şi acum, după opt ani, când ne spune că, ignorând votul alegătorilor, în numele interesului naţional, va numi ca prim-ministru pe cine va dori!
Aşa a făcut în 2004, când l-a numit pe Emil Boc, deşi PSD avea dreptul să primească prima nominalizare. Abia apoi a făcut potecă la Grivco pentru a pune la cale „soluţia imorală” care să-i satisfacă pe deplin dorinţa. Acela era atunci interesul lui naţional, să pună ca prim-ministru o marionetă care să stea în genunchi în faţa sa, astfel încât, chiar din poziţia nepolitică în care se afla, aceea de preşedinte, să poată, totuşi, să se implice direct în actul de guvernare!

A fost, de asemenea, în interesul său naţional s-o promoveze pe pupila sa, Elena Udrea, ca ministru şi aşa s-a făcut. N-a contat ce spuneau analiştii politici, presa sau chiar mulţi dintre pedelişti: s-a făcut, pur şi simplu, voia lui Băsescu, în numele interesului său naţional.
Şi cum altfel să fi fost dorinţa sa de a-şi vedea fiica cea mică în postul de înalt demnitar al statului român la Bruxelles, dacă nu expresia interesului său naţional? Astfel, toate organizaţiile PDL, ca să slujească interesul naţional al lui Traian Băsescu, au acceptat s-o susţină pe independenta Elena Băsescu la Parlamentul European!

Chiar şi în 2008, când se constituise o altă majoritate parlamentară, care-l susţinea pe Klaus Johannis pentru funcţia de prim-ministru, interesul naţional al lui Băsescu a fost altul, adică perpetuarea rămânerii la putere a PDL-ului său – şi aşa s-a făcut!
Ce altceva a însemnat succesiunea celor 5 guverne Boc, dacă nu definiţia aceluiaşi interes naţional personal al lui Băsescu? Asta a vrut, asta s-a făcut! Şi, uite-aşa, în numele interesului naţional al lui Traian Băsescu, Udrea a devenit un ministru şi mai puternic, cu şi mai mulţi bani pe mână, chiar dacă dispreţul de care se „bucura” în rândul populaţiei creştea proporţional cu bunăstarea colegilor de partid.
Şi nu tot acelaşi interes naţional personal al lui Traian Băsescu a dus la ignorarea celor 7,4 milioane de voturi de la referendumul din această vară? Nu, în numele acestuia, ditamai Curtea Constituţională a ignorat toate regulile pentru ca, la nunta Ebei, să nu stea în capul mesei un preşedinte suspendat, ci chiar preşedintele României? Cum era ca, în numele votului popular, să se strice nunta mezinei şi să fie date peste cap toate „succesurile” estimate la darul din final?
Şi, acum, de ce ne mirăm pe la televizor că Traian Băsescu ne spune răspicat: nu mă interesează rezultatul votului din 9 decembrie, întrucât eu voi numi ca prim-ministru pe cel de care am nevoie să-mi împlinească propriul meu interes naţional?

Singura chestiune care se pune este de ce trebuie ca întreaga ţară să suporte finanţarea publică a interesului naţional al unei singure persoane. Mai bine am transforma Preşedinţia într-un SRL cu acţionar unic, astfel încât Băsescu să ia nestingherit orice decizie doreşte şi să nu mai dea socoteală nimănui. Să i se pună la Cotroceni un televizor la care să se vadă doar B1, cu Pora, Turcescu, Bădin sau Cartianu, care să-l critice necontenit, aşa cum fac şi acum.
Ne-ar costa şi mai puţin şi, poate, într-o astfel de situaţie, în loc să comentăm la infinit ce băsmeşte Traian Băsescu de la pupitrul prezidenţial, am căuta şi o soluţie pentru satisfacerea unui interes naţional mai larg, care să cuprindă suma intereselor naţionale ale tuturor românilor.
AUTOR ION SPANU
SURSA COTIDIANUL 

TOATE-S VECHI SI NOI TOATE

Cam aşa s-ar putea defini starea de lucruri ce domneşte acum între cei „care s-au urcat în spatele ungurilor şi secuilor” din România, încercând să le câştige încrederea şi, odată cu ea, voturile. E agitaţie mare printre aceştia. Mai mare ca niciodată. Fiindcă se apropie alegerile parlamentare şi, pentru prima dată în ultimele două decenii şi mai bine, UDMR-ul nu mai este singura beneficiară a voturilor electoratului de etnie maghiară. A apărut concurenţa politică, pe care până acum udemeriştii, prin tertipuri de tot felul, au reuşit s-o ţină departe de „bucatele alese” ale puterii.
Acum, gata, nu se mai poate! Alături de vechii militanţi şi agitatori unguri, care s-au boierit între timp, „care s-au aliat cu puterea română de ocupaţie, trădând cauza ungurimii din România”, au apărut în arena politică „lupii tineri”, dornici de afirmare, care şi-au dat seama că, rămânând mereu în umbra marilor seniori, nu vor avea nicio şansă de a se lansa şi de a se impune în faţa celor pe care încearcă să-i atragă alături de ei. Aşa se va întâmpla în această campanie electorală ce va premerge alegerilor parlamentare din 9 decembrie a.c.. Pentru prima dată, UDMR-ul va trebui să înfrunte doi adversari politici de temut: Partidul Civic Maghiar - în frunte cu extremistul Szasz Ieno, fostul primar al Odorheiului Secuiesc, cu care se mândrea că este „cel mai curat oraş unguresc din România”, în sensul că acolo elementul românesc este aproape inexistent, după evenimentele petrecute în decembrie 1989; şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania - avându-l preşedinte pe „ucenicul” lui Tokes Laszlo, Toro T. Tibor, în realitate însă condus din umbră de răspopitul episcop.
Iar aceştia, spre a avea câştig de cauza în faţa bătrânilor vulpoi politici udemerişti, unşi cu toate alifiile, care au învăţat demult arta demagogiei şi a minciunii politice, trebuie să iasă în faţa electoratului maghiar cu „marfă nouă”, cu sloganuri noi, care să-i mobilizeze pe alegători şi să-i determine să meargă alături de ei. Numai că ceea ce lansează pe piaţa electorală cei ce vor să-i concureze pe udemerişti, sunt tot vechile sloganuri ale adversarilor lor politici, iar ei au acum impresia că le lansează „în premieră”. Nu demult, într-o conferinţă de presă, preşedintele PPMT, Toro T. Tibor, a lansat strategia electorală a partidului său, bazată pe autonomia comunitară: „Punctul forte al strategiei este autonomia comunitară a maghiarilor din România, pentru care totdeauna (?!) PPTM a militat”.

În primul rând, sintagma „totdeauna a militat”, pare că vrea să exprime ideea că partidul „clocit” sub pulpana ocrotitoare a lui Tokes există de multă vreme, ori, după cum se ştie, acesta a fost lansat abia de un an. Autonomia comunitară a maghiarilor din România este sloganul pe care udemeriştii l-au lansat încă de când au apărut pe scena politică românească. A fost singurul „şlagăr” udemerist care a rămas neschimbat, reluat de-a lungul celor două decenii şi mai bine, mai ales în preajma alegerilor. Pe el şi-au clădit udemeriştii întregul eşafodaj electoral de fiecare dată. Cu o asemenea „premieră” electorală va fi foarte greu să depăşească „maşinăria bine pusă la punct şi rodată a UDMR”, după cum a recunoscut chiar Toro T. Tibor.
Un al doilea „pilon” pe care se va baza campania electorală a PPMT va fi susţinerea unui nou „cadru instituţional al României”. Sintagma este nouă, ce-i drept, numai că ceea ce se ascunde în spatele ei este tot o vechitură, la care udemeriştii au recurs cândva. Văzând însă că nu au spor, ba din contră le creează mai multe deservicii decât beneficii, au abandonat- o. Este vorba de acea idee parşivă privitoare la federalizarea ţării, susţinută de unul dintre candidaţii udemerişti la Preşedinţia României, Borbely Imre, pe vremea aceea deputat de Gheorgheni, importat tocmai de la Timişoara.
Era pe la începutul anului 1996, când cunoscutul fruntaş udemerist se pornise într-un fel de turneu pre-electoral prin „secuime”. „Visul meu este o Românie federativă. Sper să conving destui cetăţeni români de avantajele incontestabile ale unui stat federativ”, a afirmat el atunci, la Miercurea-Ciuc. Dumnealui a şi explicat de ce anume vrea să transforme visul în realitate: „Pentru că tradiţiile şi mentalităţile din Moldova sunt cu totul diferite de cele din Oltenia, Banat sau Ardeal. În concepţia mea - spunea fostul chimist devenit filozof - Banatul este Banat, Ardealul rămâne Ardeal, Moldova este Moldova, la fel şi Oltenia”!. Spre fericirea noastră, a tuturor românilor, dar şi a României, el nu a convins atunci pe nimeni ca să-l aleagă preşedinte, spre a-şi vedea visul întruchipându-se.
Acum, după 16 ani, Toro T. Tibor relansează ideile atât de dragi tutor celor cărora România, în configuraţia ei teritorială de acum, le stă ca un ghimpe în ochi. Printre ei se află, chiar în primele rânduri, preşedintele PPMT, care, relansând ideea dezmembrării ţării, are grijă să o transpună la noile realităţi existente: „Credem că actuala formă administrativă este o cauză a crizei în care ne aflăm şi suntem convinşi că pentru România ar fi mai bun un cadru federalist”. Ba, mai mult, „federalizarea ar fi un instrument de luptă împotriva corupţiei, pentru că acum cetăţenii români sunt închişi într-o ţară coruptă”! Toro T. Tibor şi-a exprimat convingerea că „în Transilvania este mai puţină corupţie decât în Moldova sau decât în altă regiune”! Lăsând la o parte criza şi corupţia pe care „un cadru federalist” le-ar lichida, fruntaşul ppmt-ist este convins că acesta ar fi benefic şi pentru alte considerente, „chiar istorice, economice şi culturale, care ne arată că ar fi mai bine pentru România să aibă provincii mai mari, organizate federalist”. Ar fi, deci, ideal ca România să facă parte din acel „club al federaliştilor” europeni!
Cum anume vede el viitorul federalist al României, ne-o şi explică: „Prin crearea unor regiuni mai mari pe considerente istorice, economice, culturale, cu instituţii proprii, inclusiv parlamente regionale, cu competenţe decizionale, care în prezent aparţin administraţiei centrale, Parlament, Guvern sau alte instituţii”.

Sunt multe idei trăznite - dacă nu cumva chiar tâmpite! - în spusele lui Toro T. Tibor. De exemplu, cred că mulţi ar dori să-l întrebe cum anume acel „cadru federalist”, pe care-l propune, ar lichida criza economico-financiară pe care o traversează întreaga Europă, nu doar România? Cum ar lichida el acea plagă socială a corupţiei ce s-a întins ca o caracatiţă în România, dar de care nu este străină nici Europa? Prin ce anume a constatat că „în Transilvania este mai puţină corupţie decât în Moldova”? (Ce-i drept, aici Toro T. Tibor şi-a găsit un susţinător de nădejde în persoana unuia care s-a săturat de mult de România, ardeleanul, care spune că e şi român, Sabin Gherman, cel căruia, ca răsplată, Paszkany Arpad i-a asigurat un locuşor cald şi bine plătit la TV Transilvania Live, de unde aruncă cu săgeţi înveninate şi cu vorbe ticăloase spre „ăia de dincolo de munţi, pentru că vom pune şi noi odată steagul pe Carpaţi”!)
Şi, desigur, nu aş putea încheia rândurile de faţă fără să-l rog pe Toro T. Tibor să ne explice cum anume „considerentele istorice, economice şi culturale ne-ar arăta că ar fi mai bine pentru România să aibă provincii mai mari, organizate federalist”? Mai concret: pe ce te bazezi, stimabile, când susţii astfel de gogomănii revanşarde cu iz antiromânesc?!
AUTOR ILIE SANDRU
SURSA CONDEIUL ARDELEAN 

DE LA RASARIT NU MAI VINE LUMINA, VINE GERUL SOVIETIC

Realegerea lui Barak Obama ca președinte al SUA a făcut, cu certitudine, să fie deschise multe sticle de șampanie la Kremlin. Rusia își vede acum larg deschis drumul spre Vest și spre dominația asupra unei Europe slăbite de criză, divizată politic și incapabilă să acționeze ca un bloc unitar în politica externă.

Pentru România, situația este cum nu se poate mai proastă. Barak Obama este cel care le-a promis rușilor că o va lăsa moale cu scutul anti-rachetă și, implicit, cu sprijinirea fostelor state comuniste din Europa de Est. Pentru cei care nu au văzut secvența surprinsă de microfoanele uitate deschise în timpul unei întrevederi Obama-Medvedev, reiau dialogul celor doi, care este în măsură să dea fiori reci oricărui român cu idei europene: ”Barack Obama: Toate aceste probleme, dar în special scutul anti-rachetă, pot fi rezolvate, dar este important ca el [Vladimir Putin n.t.] să-mi lase spațiu. Dmitri Medvedev: Da, înțeleg. Înțeleg mesajul tău despre spațiu. Spațiu de manevră pentru tine… Barack Obama: Acestea sunt ultimele mele alegeri. După alegeri, voi avea mai multă flexibilitate. Dmitri Medvedev: Înțeleg. Îi voi transmite această informație lui Vladimir, și îți sunt alături”.

Obama a învins, cu sau fără sprijinul rușilor. Acum va veni momentul în care băieții de la Kremlin vor veni să ceară plata pentru ”spațiul de manevră” pe care i l-au acordat președintelui SUA. Și știm, dureros de bine, cât de pricepuți sunt rușii atunci când este vorba de a colecta datorii. Rakeții ruși îi întrec mult în duritate pe cei mai răi colectori din Mafia italiana, iar URSS și urmașa sa, Rusia, au spoliat la sânge toate popoarele și țările care au avut nefericirea să intre sub influența lor.

Asistăm, practic, la o repetarea a situației din 1989, dar în negativ. La sfârșitul anilor optzeci, URSS era prinsă într-un conflict costisitor și imposibil de câștigat cu talibanii din Afganistan – sprijiniți puternic de americani și NATO – și cu rebelii teroriști (islamiști) din Cecenia. În același timp, URSS se afla într-o profundă criză economică, provocată de presiunile cursei înarmărilor. Politica dură a republicanului Ronald Reagan, urmată și de succesorul său la cârma SUA, George W. Bush senior (tot republican), au silit fostul imperiu comunist la eforturi economice atât de mari, pentru a ține pasul în domeniul militar, încât URSS a intrat în faliment. Criza economică a provocat, la rândul ei, o criză politică și o mișcare centrifugală, atât a republicilor componente ale URSS, cât și ale statelor-satelit din estul Europei. Conflictele din cadrul PCUS, între adepții liniei dure și reformatorii lui Gorbaciov au slăbit și mai mult imperiul comunist. Tentativele de salvare ale comunismului, făcute de Gorbaciov, prin ”perestroika” și ”glasnost” nu au făcut altceva decât să accelereze procesul de destrămare a URSS și a comunismului în general. Ce a urmat, este istorie. Revoluțiile din estul Europei, destrămarea URSS, extinderea NATO și a UE, reformele democratice din fostele țări comuniste, au conturat ideea unei lumi noi, cu o orientare clară spre democrația de tip occidental.

Din nefericire, am uitat cu toții de Rusia și de visele imperiale care îi domină pe conducătorii acestei țări, de la Petru cel Mare încoace. După ceva mai mult de două decenii, situația s-a inversat. SUA și NATO sunt acum prinse într-un conflict dur în Afganistan, la fel de costisitor și care pare la fel de imposibil de câștigat. Rolul cecenilor este îndeplinit de fundamentaliștii islamici din Al Qaeda. Lumea occidentală se confruntă cu o criză economică foarte gravă, provocată de lăcomia bancherilor și amplificată de prostia, nepriceperea și disensiunile dintre liderii vestici. Barak Obama nu a reușit să redreseze situația economică a SUA în primul mandat. Dimpotrivă, criza s-a amplificat.

Pe fondul acestei crize, SUA conduse de Obama au dat dovadă de o miopie extraordinară în politica externă. Țările din America de Sud devin, una câte una, socialiste și antiamericane, Ucraina și Georgia au intrat sub controlul Rusiei, țările baltice sunt amenințate de aceeași soartă, Africa a ajuns în buzunarul Chinei, Coreea de Nord și Iranul își văd nestingherite de procesul de înarmare nucleară. Revoluțiile din țările islamice, așa-numita ”Primăvara arabă”, pe care Barak Obama le-a salutat cu entuziasm, au adus la putere guverne islamist-fundamentaliste, profund antiamericane și antioccidentale și reduc tot mai mult influența SUA și NATO în Orientul Apropiat, izolând Israelul de lumea vestică. Americanii sunt bulversați de reformele semi-socialiste ale lui Obama, care au divizat profund societatea, astfel încât acordă tot mai puțină atenție restului lumii.

Pe acest fond, Rusia jubilează și își extinde, prin metodele vechi ale URSS, influența în Europa. Cel mai dur adversar al Rusiei din Europa, Polonia, și-a văzut conducerea decapitată în urma unui ”accident nefericit” de avion, produs, simplă coincidență, pe teritoriu rusesc. ”Europa Liberă” și ”Vocea Americii” au fost înlocuite de ”Vocea Rusiei”. Uniunea Europeană tace timidă, de frică ursului rus, care controlează robinetul de la conductele de gaz.

Și România? Scutul anti-rachetă și garanțiile de securitate ale SUA devin îndoielnice, în urma promisei flexibilități a lui Barak Obama. Alegerile parlamentare au mari șanse să fie câștigate de către o coaliție declarat slugarnică față de Moscova (să nu uităm masajul pe care l-a aplicat limba catifelată a fostului ministru de externe, Andrei Marga, pe dosul liderului de la Kremlin, ”Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa și de la noi să fie la fel de competenți”), antiamericană și anti-UE. Aceeași coaliție care a fost foarte puternic susținută de Moscova, prin ”Vocea Rusiei” și, foarte probabil, financiar și informativ, prin FSB (serviciul de securitate al Federației Ruse, fostul KGB), în vară, în timpul tentativei de lovitură de stat. Dacă USL câștigă alegerile, liderii de facto ai țării devin Ion Iliescu, vechi politruc comunist, școlit la Moscova, și Dan Voiculescu, slugă a Securității, brațul înarmat al PCR. Este mai mult decât clar că promisa schimbare de orientare a României, către Rusia și China, se va produce rapid, dacă vechii slugoi ai URSS vor ajunge la putere. Din păcate, pentru milioanele de asistați social care sunt votanți entuziaști ai USL, pierderea libertății, renunțarea la democrație și statul de drept, transformarea României într-un satelit al Moscovei, nu înseamnă nimic. Ca și Ivan Turbincă în iad, ei vor întreba ” Tabacioc este? Votchi este? Femei sunt? Lăutari sunt?”, și dacă răspunsul va fi ”Da”, o să le dea dracului de libertate și democrație.

AUTOR ADRIAN HORINCAR

SURSA NASUL TV 

BERLUSCONI : ''MERKEL SI SARKOZY AU INCERCAT SA UCIDA CREDIBILITATEA MEA LA NIVEL INTERNATIONAL''

Fostul premier italian Silvio Berlusconi a declarat, sâmbătă, că se simte "obligat" să rămână în politică pentru a reforma justiţia italiană, a criticat măsurile de austeritate luate de guvernul Monti, a criticat Germania, ţară care deţine hegemonia în Europa, şi a criticat fiscul italian, informează mass media din Italia.

Berlusconi a confirmat faptul că nu va candida la funcţia de premier la viitoarele alegeri legislative, din primăvara anului 2013, dar a adăugat că, după sentinţa de vineri din dosarul Mediaset, se simte "obligat să rămână în politică pentru a reforma justiţia".
"Sper ca altor cetăţeni italieni să nu li se întâmple ce mi s-a întâmplat mie", a spus fostul şef al executivului italian, în cursul unei conferinţe de presă convocate sâmbătă seară la Villa Gernetto, una dintre reşedinţele sale, lângă Milano. Acesta a adăugat că sentinţa de vineri "a depăşit orice limită, iar eu nu pot accepta să fiu prezentat ca un delincvent".
Berlusconi a mai confirmat faptul că vor fi organizate alegeri primare pentru alegerea viitorului candidat la funcţia de prim-ministru din partea partidului pe care l-a fondat, Poporul Libertăţii (PdL), de centru-dreapta.

Silvio Berlusconi a atacat apoi Germania, ţară care "deţine hegemonia în Europa şi care a impus cu forţa deciziile Uniunii Europene". Decizii greşite, după părerea fostului premier, care a spus că "numai când economia este în creştere se pot impune măsuri de austeritate".
Il Cavaliere este convins că numeroasele critici pe care el însuşi le-a adus în trecut politicilor de austeritate decise în Europa de Germania şi de Franţa au dus la discuţii în contradictoriu între el, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy ce i-au deteriorat imaginea la nivel internaţional. "Merkel şi Sarkozy au încercat să ucidă credibilitatea mea, la nivel internaţional", a afirmat Berlusconi, potrivit Agerpres.
Fondatorul PdL a mai spus că şi-a dat demisia, în noiembrie 2011, pentru a-i permite guvernului tehnocrat condus de Mario Monti să poată ajuta Italia prin reforme, dar acestea nu au fost realizate. "Monti ar fi trebuit să modifice Constituţia italiană, acesta era mandatul primit din partea PdL, dar nu a făcut acest lucru, iar fără o schimbare a Constituţiei, Italia nu poate fi guvernată", a declarat Il Cavaliere care a adăugat că Monti s-a limitat să adopte sută la sută "deciziile Germaniei, iar Italia este în recesiune".

Berlusconi a mai declarat că, în Italia, Curtea Constituţională "nu este o instituţie de garanţie, ci un organism politic de stânga".
Fostul premier a mai spus că "Fiscul italian îi exasperează pe contribuabili, prin extorcare fiscală, iar Italia a devenit un regim de poliţie fiscală".
"Toţi italienii sunt în mare dificultate, sunt speriaţi de taxe, de controalele Gărzii Financiare, de sistemul violent al fiscului, se tem să facă cumpărături, nu consumă, deci se produce mai puţin, cu grave consecinţe asupra crizei economice. Va trebui să schimbăm politica impusă Italiei de doamna Merkel", a insistat Berlusconi.
Il Cavaliere, în încheierea conferinţei de presă de la Villa Gernetto, a atacat din nou magistratura italiană şi a declarat: „În Italia nu există o adevărată democraţie, ci o magistrocraţie, o adevărată dictatură a magistraţilor. Iată de ce eu am acum datoria de a continua activitatea politică, cu scopul de a reforma justiţia italiană".
SURSA ADEVARUL

D-LE ANTONESCU, UNDE NE SUNT LIBERALII?

Dle Antonescu, îmi e mie ruşine în locul dumneavoastră!

„Domnilor!
Să nu vă uitaţi la succese de persoane sau de moment, ci să urmaţi pulsul inimii poporului, conştiinţa lui naţională şi să aveţi contactul neîntrerupt cu dânsa, ca să fiţi reprezentanţii sinceri ai unui neam conştient. Sunt convins că această conştiinţă a neamului nostru este puternică prin înălţarea unei însufleţiri naţionale, sunt plin de încredere că vom avea un viitor în raport cu misiunea noastră istorică, binefăcătoare pentru civilizaţia lumii în Orientul Europei". (fragment din discursul premierului liberal Ion I.C. Brătianu la banchetul oferit în 5 august 1919 de către Iuliu Maniu).

Dle Antonescu, îmi e mie ruşine în locul dumneavoastră! M-aş pune în genunchi, cu faţa la pământ, trecând prin minte de mii de ori cuvintele marelui Brătianu, ridicându-mă apoi cu credinţa că îi pot urma vorbele, dacă aş şti că asta vă va face să nu vă mai urâţi ţara. Pentru că eu asta cred că faceţi. Ne vreţi răul! Ne vreţi proşti! Îndobitociţi! Spălaţi pe creier de nişte bufoni, inculţi, şpăgari, puşcăriaşi sau puşcăriabili. Ne pregătiţi un prezent submediocru, ancorat într-un viitor în care conştiinţa naţională va fi doar un termen din discursul marilor oameni care au crezut odată în noi.
Dle Antonescu, vă ascult încremenită şi mă întreb dacă aţi ştiut vreodată ce este politica? Ce sunt valorile liberale? Valorile şi dragostea despre care ne vorbea acum un veac un om mai mare decât noi toţi la un loc. Ce înseamnă să vrei să faci din ţara ta cel mai demn, sigur şi valoros loc în care să îşi dorească să trăiască tot neamul tău?
Mă întreb când s-au transformat cuvintele lui Brătianu în: „Am ieşit în întâmpinarea ofertei lui Gigi Becali, cu câtă audienţă are el. Faptul că USL are un acord prin care Becali şi alegătorii lui să ne dea voturile nu ne face să ne cadă niciun epolete". Nu vă face? Ar trebui, dle Antonescu! Pentru că, în toată povestea asta a alegerilor, în tot jocul acesta de-a politica, în tot scenariul acesta schizofrenic expus cu numele de „Binele Ţării", suntem noi, românii! Sunt vieţile noastre, sunt destinele copiilor noştri. Dle Antonescu, după luni în care ne-aţi târât printr-un puci, printr-o ruşine de neşters în faţa lumii întregi, vă înjosiţi acum şi mai tare. Ne prezentaţi salvarea în imaginea unui isteric, a unui incult, a unui homofob, rasist, a unui aşa-zis războinic care vrea să facă lumină aruncând cu milioanele în aer, în ritmuri de manele.

Dle Antonescu, aceştia ne sunt liberalii? Salvatorii? Îmi e milă de dumneavoastră! Vă compătimesc! Vă e, probabil, imposibil să găsiţi un alt leac propriei disperări decât sprijinindu-vă pe umărul unui farsor. Noi, cei care mai sperăm în ţara noastră, cei care nu o să dansăm niciodată pe manele, cei pentru care viitorul nu se rezumă la o luptă politică câştigată acum, ci la un război al dreptăţii câştigat pentru viitor, vă spunem doar atât: un nimeni e un nimeni. Istoria nu-şi va aminti niciodată de un PNG-ist care zbiera. Nici de un alt nimeni care poza! Chiar şi-n liberal.
AUTOR RAMONA URSU
SURSA ADEVARUL 

UN MOGUL - PAMFIL SEICARU

Nu m-am lansat în afaceri sau în politică şi din motivul că, pe lângă cheltuiala de timp, asta m-ar fi distras de la efortul de a scrie.

George Stanca şi-a publicat la editura Adevărul Holding teza de doctorat în Istorie, „Pamfil Şeicaru - analistul politic!", sub  un titlu mult mai atrăgător, „«Şantajul şi etajul». Pamfil Şeicaru între legendă şi adevăr»".

 „Şantajul şi etajul" e formula batjocoritoare folosită de duşmanii lui Pamfil Şeicaru pentru a sugera că marele gazetar se îmbogăţise prin şantajul de presă.
Nu sunt dovezi convingătoare pentru a declara în scris că Pamfil Şeicaru a practicat şantajul. George Stanca apelează la acest titlu pentru a lua în răspăr legenda care-i atribuie lui Nicolae Iorga vorba de duh.
Potrivit autorului, cel care a născocit-o şi a lansat-o a fost Nichifor Crainic.
Lectura cărţii, cât şi taifasul TV despre ea, avut cu George Stanca, îmi dă prilejul, în sfârşit, să mă ocup de o realitate evidentă a presei dintre cele două războaie: ziaristul - proprietar de trust, sau, ca să folosim un termen drag prezentului, ziaristul - mogul.

Aruncând o privire în împrejurimile noastre mediatice, vom observa că ziarele, televiziunile, radiourile au drept proprietari cetăţeni fără nicio legătură cu presa. Sau, dacă au, nu suficient de pregnantă pentru a identifica instituţia cu numele unui gazetar celebru. Toţi ziariştii mai acătării ai României de azi sunt, într-un fel sau altul, angajaţi ai unui patron cunoscut mai ales ca om de afaceri.
Perioada dintre cele două războaie a cunoscut însă o realitate diferită - cea a trusturilor de presă având ca proprietari ziarişti de răsunet. Unul dintre aceştia e Stelian Popescu, celălalt e Pamfil Şeicaru.
La taifasul TV, îi reamintesc lui George Stanca citatul din carte în care se referă la debutul lui Pamfil Şeicaru ca proprietar:

„Vinde o parte din averea sa şi a soţiei, Constanţa Pătraşcu (...) şi, la 11 ianuarie 1928, demarează proiectul unuia dintre cele mai importante şi mai longevive ziare din istoria presei româneşti: «Curentul»".
De aici, de la banii puşi jos pentru înfiinţarea ziarului „Curentul" şi până la sediul impunător, ditamai Palatul, dar, mai ales, până la atotputernicul trust „Curentul", e cale lungă.
Succesul lui Pamfil Şeicaru ca mogul de presă rămâne pentru mine o enigmă. Judecat retrospectiv, gazetarul mărturiseşte notele unei personalităţi complexe. Până în 1944, când pleacă din ţară pentru totdeauna,  publică zilnic un comentariu politic de pagina întâi.
Scrierea unui articol - deseori depăşind două coloane de ziar - e una dintre multele îndatoriri zilnice ale lui Pamfil Şeicaru. O altă îndatorire reclamând - o spun din experienţă - timp, energie şi talent -e cea de director al ziarului, dar şi al tuturor publicaţiilor din trust. Pe lângă „Curentul", trustul mai editează „Curentul familiei", „Curentul magazin", „Curentul pentru copii şi tineret", „Evenimentul zilei", „Rapid".

Anumite campanii sunt dirijate nemijlocit de director. Tot directorul se ocupă de angajarea şi promovarea redactorilor. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, postura de director al unei publicaţii presupune o uriaşă pierdere de timp cu fel de fel de fleacuri de la răspunsurile pe care trebuie să le dai amicilor, cunoscuţilor şi fruntaşilor zilei în legătură cu articolele apărute până la soluţionarea conflictelor dintre angajaţi.
Pamfil Şeicaru nu-şi rezumă viaţa la aceste două îndeletniciri. E de trei ori deputat independent (în 1928, 1931, 1935), preşedinte al Societăţii Ziariştilor Români, membru în conducerea Societăţii Române de Radio, are numeroase întâlniri cu politicieni, demnitari, premieri şi miniştri. Răspunde invitaţiilor făcute de Carol al II-lea mai întâi, de Ion Antonescu, mai apoi, de a se întâlni şi de a-i consilia în diferite chestiuni, ctitoreşte mănăstiri, monumente („Pe aici nu se trece" de la Mărăşeşti).
A face faţă unor răspunderi atât de diferite reclamă o uriaşă putere de muncă şi îndeosebi o remarcabilă distribuţie a atenţiei.

Nu m-am lansat în afaceri sau în politică şi din motivul că, pe lângă cheltuiala de timp, asta m-ar fi distras de la efortul de a scrie. În acelaşi timp, a face politică, a te ocupa de afaceri, a consilia politicieni sunt ipostaze care nu pot să nu influenţeze făurirea unui  comentariu, întreprindere care presupune să rămâi singur faţă-n faţă cu actualitatea.
A reuşit analistul Pamfil Şeicaru să facă faţă provocărilor impuse de activităţile colaterale scrisului? După opinia mea nu! Marile lui analize sunt cele din exil, când viaţa îl obligă să se rezume doar la scris.
Mogulul lasă locul ziaristului. Ca dovadă că un ziarist autentic nu poate fi niciodată mogul. Şi invers!
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL 

CRIZA POLITICA RIDICA BURSA. DE CE?

La fel ca ultimii ani, şi 2012 a adus cu sine, în plan economic, ingredientul nelipsit al vremurilor noastre: incertitudinea. Incertitudine privind veniturile sau cheltuielile, incertitudine privind legislaţia, privind politica economică a statului etc.

Este un mediu incert, unde a prognoza este o loterie, unde a programa este o himeră. Această stare a economiei şi, putem spune, a societăţii, a produs o evidentă stagnare a pieţei bursiere româneşti, care nu a mai înregistrat aceeaşi volatilitate ca în ultimii ani, în timp ce lichiditatea a fost adesea la „cota de avarie“.
Ca atare, vara acestui an nu pornea de la cele mai bune auspicii. Experienţa ultimilor ani ne punea în gardă: puteam vedea o piaţă dominată de vânzători şi de dorinţa de siguranţă, de „debarasare“ de active riscante. Declanşarea crizei politice interne era astfel mobilul perfect pentru o altă perioadă negativă a pieţei bursiere autohtone.

Surprinzător, bursa românească nu a înregistrat şocul tulburărilor interne. Dacă leul s-a depreciat puternic, indicii bursei autohtone nu au scăzut, ci au înregistrat uşoare aprecieri. De la începutul lui iulie, indicii au crescut cu peste 5%, indicând o insensibilitate surprinzătoare a pieţei la zbuciumul politic pe care întreaga ţară l-a parcurs în ultimele săptămâni. Cum am putea explica o atare contradicţie? Nu cred că este nevoie de explicaţii savante, ci cred că motivele sunt destul de simpliste. După ce am intrat în al cincilea an de stres pentru pieţele financiare, multe dintre elementele negative au fost mai mult decât integrate în preţurile de tranzacţionare. De exemplu, faptul că România este o ţară cu un mediu intern instabil nu mai poate surprinde pe nimeni. La fel, sentimentul că funcţionarea greoaie a statului nu poate fi, pe termen scurt, din păcate, nici accelerată, nici frânată este unul omniprezent. Poate mai interesant de comentat ar fi semnificaţia acestui început de trend pozitiv într-un context politic negativ. Dacă analizăm evoluţia anuală a indicilor bursieri şi evoluţia PIB, putem observa că şi bursa românească posedă calitatea de barometru al economiei: indică „vremurile“ bune sau rele cu circa şase luni - un an înainte ca economia reală să constate schimbarea economică. După căderea brutală a pieţei din 2008, PIB-ul a decelerat extrem de puternic, revenirea bursei din 2009 şi stagnarea din 2010 au adus o frânare puternică a scăderii PIB, şi ulterior revenirea la creştere economică. Scăderea bursei din 2011 a avut ecou în infirmarea prognozelor optimiste de creştere pentru 2012, în prezent, guvernul ajustând la doar 1,2% prognoza de avans a PIB pentru acest an. 

n contextul datelor prezentate mai sus, aprecierea din acest an, de circa 11%, dublată de o rezistenţă la scădere a pieţei nemaiîntâlnită de mult timp, ne indică faptul că anul viitor ar putea fi un an mai bun decât ne lasă să sperăm actualul context intern, pe care am putea să îl caracterizăm cel puţin ca fiind neproductiv. Cauzele posibile ale acestei schimbări de trend economic: epuizarea perioadei electorale interne, cât și din alte mari economii (în frunte cu cea americană), avansarea mult mai rapidă spre furnizarea de soluţii durabile pentru problema datoriilor suverane din zona euro şi, nu în ultimul rând, o consolidare a economiei globale, care să ofere baza intrării într-un nou ciclu economic.
AUTOR ALIN BENDREA
SURSA www.capital.ro