CUPRU MIN. TRADARE NATIONALA

Peste 60% din cuprul României a ajuns în mâna unei companii canadiene cvasi-anonime. Posibilitatea de exploata 900 000 de tone de cupru a fost obținută de ”canadieni” cu pentru un preț de 200,78 milioane de euro. La prețurile actuale, valoarea depozitului vândut (calcul net la o redevență de 6%) este 5,26 miliarde de euro. Chiar dacă presupunem un cost de extracție de 2000 de dolari pe tonă (foarte pesimist), trebuie să constatăm că statul român a vândut unor ”canadieni” un activ de 4 miliarde de euro pentru o plată cash de 200 de milioane de euro, adică discontul oferit de statul român a fost de 95%. Din punctul nostru de vedere, o asemenea tranzacție poate fi catalogată drept înaltă trădare și subminare a economiei naționale. Statul român avea posibilitate să exploateze acest minereu fără niciun fel de ajutor extern și fără să fie necesară o privatizare a întreprinderii.

Partea deosebit de suspectă a tranzacției (pe lângă prețul microscopic) constă în faptul că Ministerul Economiei a fost incapabil să precizeze cine este acționarul companiei Roman Copper Corp chiar și în ziua licitației. În mod normal, însăși participarea la licitație a unei companii despre care nu se știe absolut nimic ar trebui să constituie un motiv de suspendare a acesteia, dar România este țara tuturor posibilităților pentru șmecherii avizați și agreați de guvern.

În presă au apărut informații despre legăturile existente între controversatul om de afaceri Frank Timiș și Roman Copper Corp, iar reacția ”canadienilor” nu a întârziat să apară. Casa de avocatură Mararu & Mararu, angajată de Roman Copper Corp a emis un comunicat prin care s-a negat vehement existența oricărei legături între Frank Timiș și compania care a pus mâna pe 60% din resursele de cupru ale țării noastre. Avocații ”canadienilor” susțin că Roman Copper Corp a fost înființată de banca de investiții Bayfront Capital Partners. Mesajul transmis de Mararu & Mararu are lacune importante. De exemplu, avocații au evitat să declare că Bayfront Capital Partners este beneficiarul final și solitar al Roman Copper Corp, ceea ce sugerează faptul că micro-banca canadiană nu este altceva decât un paravan în spatele căruia se ascunde adevăratul proprietar al companiei.

Bayfront Capital Partners (BCP) este o bancă investițională înființată pentru a deservi nișa companiilor mici, cu necesități de finanțare în jurul cifrei de 15 milioane de dolari. Portofoliul Bayfront Capital Partners cuprinde operațiuni de finanțare sau plasamente private de acțiuni cu valori cuprinse între 0,8 și 32 de milioane de dolari, iar valoarea tranzacției efectuate pentru cumpărarea Cupru Min este de 200 de milioane de euro, depășind substanțial orice altă tranzacție făcută de această bancă. Profilul operațiilor făcute în trecut de acest ”butic investițional” arată că banca nu utilizează la scară largă capitalul propriu și nici nu dispune de capital propriu suficient pentru a deveni proprietarul unor proiecte de dimensiunea Cupru Min, ceea ce susține ipoteza că BCP nu este beneficiarul final al companiei Roman Copper Corp. Schema cea mai probabilă a structurii companiei este următoarea: proprietarul real a finanțat BCP, iar BCP a semnat cu proprietarul final un contract prin care se obligă să gestioneze Roman Copper Corp în beneficiul proprietarului final și în conformitate cu ordinele acestuia.Ultimul element necesar pentru a trage concluziile proprii este următorul: trei dintre fondatorii BCP sunt foști angajați ai grupului de companii Canaccord care au intermediat plasamentele pe piața de capital a acțiunilor companiilor Regal Petroleum și SLDC deținute de Frank Timiș.Cercul s-a închis. Întrebare pentru premierul MRU: ”foștii” colegi nu v-au atras atenția asupra acestei privatizări dubioase? Sau poate ei sunt chiar cei care aufacilitat-o?
SURSA CRONICA ROMANA

UN AN DE LA ''RUSINEA SEVERIN''

S-a împlinit un an de la scandalul privind comerţul cu amendamente pe care europarlamentarul român, Adrian Severin, s-a arătat dispus să-l facă în schimbul unor remuneraţii mai mari decât cele clasice, "după buget".
În ciuda gravităţii dezvăluirilor făcute la acea vreme de jurnaliştii de la Sunday Times, cu toate că subiectul a fost documentat de publicaţia britanică inclusiv cu camera ascunsă, în pofida demisiilor imediate la care au recurs ceilalţi politicieni europeni care s-au pretat la faptele de care se face vinovat şi Adrian Severin, oficialul român a ţinut să-şi agaţe definitiv demnitatea în cui şi să apuce o cale, altminteri atât de bătătorită în ţara de origine: a negat evidenţle şi a arătat un dispreţ uluitor faţă principii, faţă de concetăţeni şi, în paticular, faţă de alegătorii săi.

De la momentul martie 2011 până în prezent, dosarul Severin a traversat câteva momente interesante (aşa cum o relevă un scurt istoric realizat recent de Hotnews), dar, în esenţă, situaţia politicianului român a cam rămas aceeaşi. Şi-a păstrat mandatul, iar anchetele deschise pe numele său nu au ajuns încă la un final.
Aşa stand lucrurile, ne-au luminat în vreun fel, în acest interval de 12 luni, efectele concluziilor trase de ancheta jurnalistică a Sunday Times?
Pentru standardele româneşti în materie de moralitate şi corupţie, scandalul iscat de comportamentul lui Adrian Severin poate trece drept o simplă bagatelă.
Un bun indicator pentru a ne lămuri clar şi distinct cât de departe suntem faţă de restul lumii civilizate l-a constituit la vremea respectivă atitudinea incriminaţilor.
În timp ce alţi eurodeputaţi căzuţi în capcana întinsă de cei de la Sunday Times au demisionat, oficialul român nu a renunţat nici până azi la mandat.

Şi nu este aici vorba numai de nesimţirea lui Severin, ci, mai grav, de rădăcinile acestei nesimţiri. Ele îşi trag seva din atitudinea generală a publicului românesc, pe care politicienii acestei ţări îl percep, poate corect, drept infinit mai ignorant decât ar fi cel din restul statelor UE, însetat la nivel declarativ de dreptate, dar şi prea puţin dispus la efort în acest sens, doritor de schimbări majore în viaţa de zi cu zi, dar încă dificil de convins că poate el însuşi forţa istoria, bineînţeles, cu preţul câtorva broboane de sudoare.
Ce presiune publică poate simţi un personaj ca Adrian Severin, când priorităţile oamenilor se orientează mai mult după soare?
Vara la picnic, cu mici, grătare, pet-uri. Iarna cu ţuică fiartă şi cu celebrele "bucate tradiţionale româneşti", la miile de târguri şi festivaluri de sezon care sufocă viaţa socială din România tot mai mult cu fiecare an.
Sub ochii acestui public - destul de liniştit raportat la greutăţile cotidiene pe care le întâmpină şi la destrăbălarea multor politicieni şi funcţionari de stat - Severinii nu pot decât prospera.
Ce alte resorturi pot justifica tupeul lui Adrian Severin, de a se considera, public, victimă, nu vinovat în dosarul traficului cu amendamente?

Dar tupeul Noricăi Nicolai, care deşi considera că Severin ar fi trebuit să-şi dea demisia de onoare, nu s-a sfiit să susţină că scandalul din Parlamentul European părea să fie comandat?
Sau cum se poate explica ezitarea iniţială a liderilor PSD în a-l exclude fără să clipească, cuplată cu regretele împărtăşite de unii social-democraţi faţă de soarta colegului Severin?
De specia Severinilor, însă, România este plină, de la Bucureşti la Arad şi de la Suceava la Craiova. Cât timp vor avea sentimentul că publicul nu contează, aceşti oameni vor prospera şi, implicit, numărul lor nu va conteni să crească.
Acum, că se apropie alegerile, se înmulţesc şi controversele privind profilul unor candidaţi. Ne vom mira cu siguranţă de unele nominalizări, de faptul că au intrat în cursă vreun excentric incurabil sau, poate, vreunul cu trecut şi relaţii din zona gri.
 Dar niciodată nu-şi vor autoimpune patidele standarde de "personal" mai ridicate dacă nu simt presiuni reale din partea cererii.
AUTOR LAURENTIU MIHU
SURSA ROMANIA LIBERA

SISTEMUL ELECTRONIC DE IMPARTIT SPAGILE

În ultimii 20 de ani, pe la Palatul Victoria au trecut toate partidele din România. Cum au trecut, aşa au plecat.

De fapt, în clădirea Guvernului României au intrat nişte politicieni săraci, dar cinstiţi şi au ieşit nişte oameni de afaceri bogaţi, dar cinstiţi. Nu cred că există un singur caz de om politic care să fi trecut pe la guvernare şi să nu sufere o transformare majoră în privinţa declaraţiei de avere. El şi familia lui devin mari proprietari de terenuri, colecţionari de ceasuri, conducători de maşini de lux, amatori de călătorii exotice. Pare a fi una dintre axiomele de bază ale politicii româneşti. Pentru că ea poate fi aplicată nu numai la nivelul de vârf al politicii, dar şi la baza piramidei şi funcţionează impecabil. Uneori chiar mai cu spor…

Recentul raport al Institutului de Politici Publice scoate la lumină, într-un mod organizat, ceea ce ştiam cu toţii, uşor dezorganizat: achiziţiile publice reprezintă terenul de joacă al ministerelor, primăriilor, consiliilor judeţene, cu banii românilor. O joacă de tip cazino, în care dealerul este cel care are stiloul şi ştampila, iar jucătorii sunt diversele firme. Jetoanele vin de la bugetul statului, din taxe şi impozite. De unde o asemenea comparaţie? Păi numai aşa îmi pot explica în calitate de jurnalist, fost consultant politic, cum un contract încheiat de Consiliul Judeţean Ilfov cu un consorţiu format din trei firme în valoare de 40 de milioane de euro, poate ajunge prin încheierea unor acte adiţionale la o valoare de peste 80 de milioane de euro. Sau de ce Primăria din Alexandria a derulat doar 9 la sută din bugetul preconizat pentru investiţii prin sistemul electronic de achiziţii preferând strângerea de mână şi contactul ochi-în-ochi cu privatul. Sau cum reuşeşte Primăria din Galaţi să cumpere un top de hârtie de xerox cu 13 lei (fără TVA), când pe internet îl poţi lua cu maxim 10 lei (fără TVA). Vreţi să ne mai uităm la drumuri? Păi atunci vedem din nou cum Liviu Dragnea reuşeşte ca preşedinte al CJ Teleorman să modernizeze un drum judeţean cu 21 de milioane de euro, iar cei de la Mureş, mai modeşti, să ducă la îndeplinire o investiţie la fel de ambiţioasă cu doar 800.000 de euro. Par întrebări fără răspuns, dar de fapt toată lumea cunoaşte sistemul care duce la asemenea cheltuieli aberante.

Interesantă este lupta dusă de cei de la IPP cu autorităţile pentru a afla amănuntele contractelor de achiziţie. Imaginaţia funcţionarilor publici pare fără sfârşit! De la răspunsuri trunchiate, la recomandarea unor linkuri care nu se pot deschide sau nu conţin documentele specificate, totul a fost încercat. Ce transparenţă? Ce 544? Nimic nu este valabil pentru funcţionarul public a cărui misiune este să ascundă gunoiul sub covor, să blocheze accesul "nebunilor" de la ONG-uri şi presă care- i tot sâcâie cu întrebări legate de achiziţii.

Pare că ne-am obişnuit cu un sistem în care toată lumea fură, ciupeşte, aranjează câte ceva! De multe ori ne spunem că aşa este şi în alte părţi, avem exemple din Franţa, Germania, chiar şi controlorii de la Bruxelles au mari probleme în a-şi justifica cheltuielile. Numai că românii sunt prea săraci pentru a-şi permite ca aproape 5 miliarde de euro să se ducă pe apa sâmbetei, într-o morişcă a corupţiei, cu largul concurs al celor ce trebuie să apere respectarea legii.

AUTOR DAN ANDRONIC

SURSA www.evz.ro

STATUL DE DREPT SI POLITICIENII DE DREPT COMUN

Cazul Boldea poate reprezenta un precedent periculos, deşi sper ca în România să nu mai existe oameni cu imunităţi care să fi comis sau să comită fapte penale de drept comun. Şi mă gândesc la Virgil Pop, care a fost nevoit să vină în Parlament să depună jurământul legat la mâini, la Cătălin Voicu, care a stat pe bară un an şi jumătate, dar şi la Dan Păsat, cercetat pentru şantaj. Ce a făcut Boldea va putea să facă oricine va fi în situaţia lui. Şi totuşi, până la el, nu a fugit nici un parlamentar pentru care s-a cerut arestarea. Dacă legislaţia nu va fi schimbată, riscăm să asistăm în viitor la situaţii similare. Ideea avansată de şeful DIICOT mi se pare logică şi de bun-simţ - modificarea legii în sensul de a se institui automat interdicţia de a părăsi ţara sau localitatea în acelaşi timp cu cererea de ridicare a imunităţii în vederea reţinerii şi arestării. PSD nu are nevoie de specialişti, pentru că este condus chiar de un fost procuror care a lucrat taman la fosta Secţie I din Parchetul General, strămoaşa DIICOT. În loc să ceară acum capul procurorului general, mai bine ar fi propus modificarea legii, dar, deh, politica e-n tot şi-n toate şi dacă nu o insinuează până şi în justiţie, politicienii nu se simt împliniţi. Gittenstein a spus-o bine ieri - politicul încurcă şi decredibilizează actul de justiţie. Şi mă văd nevoit să fac ceea ce n-am crezut vreodată că voi face - îi dau dreptate Monicăi Macovei care spune că nu trebuie să existe imunităţi pentru infractori de drept comun, aşa cum este Boldea.

Eu, unul, deşi nu am făcut Facultatea de Drept, susţin cu fermitate planul de anchetă al procurorilor, care au ales să ceară arestarea în locul instituirii interdicţiei de a părăsi ţara. Susţin ferm raţionamentul procurorilor care au considerat incorect ca pentru Boldea, ca lider al unor grupări de crimă organizată, să se ia această măsură blândă, iar executanţii, „locotenenţii” săi, să fie arestaţi. Şi mai susţin, cu aceeaşi tărie, în aceeaşi ordine de idei, teoria „dublei măsuri” - nu poţi cere şi arestarea şi interdicţia de părăsire a ţării, ca două măsuri preventive, pentru aceeaşi faptă. Au ieşit în spaţiul public tot felul de specialişti în drept penal care au spus că trebuia mai întâi să i se interzică părăsirea României şi apoi să se ceară înlocuirea acestei măsuri cu arestarea. Păi, în primul rând, într-o astfel de situaţie, trebuie să apară probe noi pentru a se impune schimbarea măsurilor preventive. Dar să ne amintim de cazul Vîntu, când judecătorii le-au respins cererea procurorilor de a-l aresta, după ce aceştia din urmă deja îi impuseseră să nu plece din ţară. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi cu deputatul interlop. Înlocuirea unei măsuri cu alta trebuie justificată, iar în cazul Boldea nu existau probe noi pe care să se bazeze solicitarea arestării, ca schimbare a unei măsuri preventive iniţiale.

Dincolo de argumentele şi contraargumentele juridice, ar trebui ca politicienii, mai ales cei cu studii de drept, să privească exhaustiv problema. Atâta vreme cât partidele îşi permit să accepte membri şi să-i susţină pentru funcţii publice importante fără a le verifica integritatea, atunci ne merităm soarta de a fi conduşi de infractori de drept comun. Boldea făcea escrocherii din 2006. Dacă PDL nu s-a interesat de faptele sale de interlop, în 2008, când l-a susţinut pentru deputăţie, atunci să nu ne mai mirăm că avocatul şi-a permis să se comporte fix ca un interlop, fugind precum un proxenet de anchetă sau de arestare, ceea ce colegi ai săi nu au făcut (vezi cazul lui Păsat sau al lui Voicu). Dacă acum, în ceasul al doisprezecelea, învăţând din greşeli, parlamentarii nu se trezesc din somnul demagogiei lor şi nu modifică legea, pentru a preveni astfel de situaţii ridicole, atunci conceptul de voinţă politică rămâne la nivelul actual de vorbă goală, spusă cu emfază ieftină. Am auzit, ieri, la televizor nişte politicieni care se mirau că procurorul general nu a făcut propuneri legislative în acest sens. Eu ştiu că au fost discuţii  pe teme legislative, dar, nu-i nimic, presupunând că nu este aşa, să dovedească ei că sunt mai deştepţi şi mai responsabili şi să modifice ei acum legea. Dar au „voinţa politică” necesară?
AUTOR ANDI TOPALA
SURSA PUTEREA 

ION RAMARU, CANIBALUL CARE A INGROZIT ''EPOCA DE AUR''

23 octombrie 1971, Pușcăria Jilava: în jurul prânzului, un tânăr încătușat, era târât de gardieni spre Valea Piersicilor, cel mai sumbru loc din cumplita pușcărie comunistă: acolo era câmpul de execuție al condamnaților la moarte. Brunet, de înălțime medie, omul știa clar că-și trăiește ultimele  clipe de viață. Abia coborât din duba care-l adusese, a încercat să scape din mâinile gardienilor care, până la urmă, au reușit totuși să-l priponească de stâlpul de care erau legați cei care urmau să fie executați prin împușcare. Conform procedurilor în vigoare, unul dintre cei trei gardieni din plutonul de execuție l-a întrebat dacă are vreo ultimă dorință. A spus că nu. La un moment dat, zbătându-se ca o fiară, condamnatul s-a răsucit cu spatele la plutonul de execuție, astfel că rafala ucigașă i-a făcut țăndări coloana vertebrală și l-a ucis instantaneu.
Ultimele lui cuvinte au fost „Nu mă omorâți, vreau să trăiesc!”. Poate că avea de ce să strige asta: cu doar 11 zile înainte, tânărul împlinise 25 de ani. La prima vedere pare un episod deosebit de  dramatic. Totuși, nu vă grăbiți să huiduiți cruzimea bestiilor comuniste: cel care pierea atunci, răpus de salva ucigașă era Ion Râmaru. Acum, poate că acest nume nu spune mare lucru. Cei care au apucat însă acele vremuri și-l amintesc: acum patru decenii, Râmaru a fost cel mai teribil coșmar din anii de început ai „Epocii de aur”.

Violatorul vampir

Chiar dacă aparatul de propagandă încerca să ne convingă că orânduirea comunistă este cea mai bună lume posibilă, chiar și în România socialistă au existat crime și criminali. Astfel se face că un omor  comis în noaptea de 8/9 aprilie 1970, nu a atras atenția în mod deosebit. Victima era Elena Oprea, ospătăriță la restaurantul „Băneasa”. Miliția a început o anchetă dar în lipsa unor indicii clare, cazul părea că va deveni A.N. După două luni, situația a luat însă o întorsătură pe cât de dramatică, pe atât de ciudată. În noaptea de 1/2 iunie 1970, Florica Marcu, debarasoare la restaurantul „Tușnad” a fost victima unei întâmplări cumplite. Era o noapte ploioasă în care femeia se întorcea de la muncă. Undeva în zona cimitirului „Sfânta Vineri” a fost atacată de un individ care a lovit-o cu sălbăticie până când ea a leșinat. Apoi, agresorul a aruncat-o peste gardul cimitirului unde a sărit și el. Acolo, femeia și-a revenit iar el a pus-o să jure cu mâna pe o cruce funerară că-l va lua de bărbat. Odată îndeplinit acest „ritual” ciudat, el a violat-o după ce a mușcat-o sălbatic de față și de coapse. La final agresorul  s-a arătat dispus să o conducă acasă pe femeia pe care credea că a cucerit-o. Au ieșit în șosea, iar acolo, el a luat-o din nou razna. A înțepat-o de mai multe ori cu un cuțit, i-a crestat o cruce pe piept după care i-a supt sângele din rănile pe care i le provocase. Norocul femeii a fost apariția unui camion al cărui șofer a salvat-o din mâinile violatorului - vampir. La fel ca în cazul Elenei Oprea, agresorul a reușit și de astă dată să se facă nevăzut. 

Canibalul necrofil

În lunile care au urmat, Bucureștiul a fost zguduit de un lanț de violuri și crime petrecute în circumstanțe oribile. În noaptea de 22/23 noiembrie 1970, Olga Baraitaru a fost violată după ce, anterior fusese lovită în cap cu o bară metalică. Anul următor, în nopțile de 15/16 februarie și 17/18 februarie 1971 Gheorghița Sfetcu și Elisabeta Florea au fost victimele unor tentative de omor, din care au avut totuși norocul de a scăpa cu viață. Noroc pe care nu l-au mai avut și următoarele victime. În noaptea de 4/5 martie 1971, Fănica Ilie a fost ucisă și apoi violată, iar cadavrul a și fost jefuit de câteva obiecte personale. O lună mai târziu, asasinul a lovit din nou: Gheorghița Popa a fost ucisă în noaptea de 8/9 aprilie 1971. De astă dată crima a fost cu adevărat oribilă: după ce a fost lovită de cinci ori în cap cu o bară metalică victima a fost înjunghiată de 48 de ori în cele mai diverse zone ale corpului. Apoi, moartă fiind, femeia a fost violată. Și, de parcă toate astea n-ar fi fost deajuns, criminalul s-a dedat la un veritabil ritual de canibalism: i-a sfârtecat cu dinții zona genitală, din care a smuls și a mâncat bucăți din carnea în care mai plusau ultimele semne de viață. Până atunci, secretomania specifică regimului comunist reușise să țină crimele departe de atenția publică. Vălul de taină s-a spulberat după acest episod cumplit. Mai mult decât atât, actul de antropofagie la care se dedase ucigașul era atât de greu de înțeles încât, inițial, bucureștenii n-au crezut că ar fi putut fi comis de un român de al nostru. Motiv pentru care, puțin a lipsit ca niște studenți africani, bănuiți de canibalism, să fie pur și simplu linșați. Apoi, după încă o lună, în noaptea de 1/2 mai 1971, criminalul a lovit din nou. De astă dată a fost vorba de o tentativă de viol, căreia i-a căzut victimă tânăra Stana Sărăcin, salvată de apariția unui om în zona comiterii faptei. De parcă n-ar fi fost în stare să accepte eșecul, ucigașul a atacat din nou, în foarte scurt timp. Victimă a fost Mihaela Ursu, asistent universitar, ucisă în noaptea de 4/5 mai 1971. Pus pe fugă de apariția neașteptată a unui trecător, criminalul n-a mai apucat să o și violeze. Frustrat parcă de eșec, ucigașul a pornit rapid în căutarea unei alte victime. Pe care a și găsit-o, după doar două ore, în persoana Mariei Iordache. Simțindu-se în pericol, femeia a rupt-o la fugă iar salvarea ei a fost că agresorul a scăpat din mână bara de fier cu care a încercat să o lovească în cap. Au mai urmat două tentative de omor, ambele în noaptea de 6/7 mai, dar victimele, Viorica Tatu și Elena Buluci au avut noroc și au scăpat cu viață.
   Bineînțeles că în tot acest timp, Miliția n-a stat cu mâinile în sân. Dar odiosul criminal, protejat parcă de un noroc chior, reușea să scape în ultima clipă. În scurt timp, anchetatorii și-au dat seama că, indiferent cât de deosebite păreau ele, crimele aveau niște  elemente comune. Ucigașul ataca doar la ore târzii, în nopți în care condițiile meteo erau deosebit de grele: furtună cu rafale de vânt în sezonul cald ori viscol în cazul crimelor comise iarna. Își neutraliza victimele lovindu-le cam cu aceleași arme: un topor mic, o bară de fier sau un ciocan. După asasinat urma tentativa de viol, dusă până la capăt în câteva cazuri. Ceea ce adăuga o notă terifiantă acestor crime era faptul că, ori de câte ori avea ocazia, asasinul se deda la acte de canibalism, smulgând și apoi mâncând bucăți de carne din corpul victimelor proaspăt ucise.

Portretul robot

În mod surprinzător, după atacul asupra primei victime n-au rămas probe care să-i ajute pe anchetatori. Totuși un soi aparte de urmă a existat: după ce o omorâse pe femeie, ucigașul o mușcase de un sân iar „amprenta” sa dentară, incompletă, era singura probă care putea oferi un indiciu. Acela a fost momentul în care antropologul Cantemir Rișcuția a fost chemat să ia  parte la anchetă. Deja celebru în lumea științifică, el inventase o metodă prin care, pornind de la un detaliu anatomic al unui craniu uman, putea să reconstituiască atât chipul „posesorului” cât și structura lui corporală. Studiind urma de mușcătură savantul a stabilit că: „Agresorul are toți dinții frontali, inferiori și superiori, deci nu poartă proteză. Uzura dinților este de gradul doi, ceea ce corespunde unei vârste cuprinse între 26 și 35 de ani.” Apoi, după multe măsurători, savantul făcut un prim portret al ucigașului: „Are o statură medie, de 1,72 – 1,75 m, cap rotund de tip brahicefal, ceafă turtită, față înaltă, bărbie proeminentă, ochi probabil negri, nas coroiat, cu nări late, urechi înalte, cu lobii mari, păr negru, pilozitate accentuată.” Acesta este primul portret robot realizat în țara noastră. Multiplicat în mii de exemplare, a fost distribuit anchetatorilor. Acum, metoda lui Rișcuția, modernizată cu ajutorul unor programe de computer, este folosită în toată lumea. În lunile care au urmat, victimele care au scăpat cu viață l-au descris pe agresor. Iar portretul făcut de ele coincidea cu portretul robot întocmit de Rișcuția.  

Nume de cod „Vulturul”

Lanțul de crime, una mai oribilă decât alta, a aruncat Bucureștiul în haos. Îngrozite, femeile mai ieșeau din casă după lăsarea întunericului doar în grup sau însoțite de bărbați. Instituțiile de forță, de la Miliție la Securitate și Procuratură au intrat în alarmă permanentă. Operațiunile declanșate pentru prinderea ucigașului a avut numele de cod „Vulturul”. A fost cea mai mare desfășurare de forțe pusă vreodată în mișcare pentru capturarea  unui infractor din România socialistă. Un raport al Inspectoratului General al Miliției menționează că pentru prinderea periculosului ucigaș, în fiecare noapte au fost mobilizați, săptămâni și luni la rând, peste 6000 de oameni, dintre care 2000 erau milițieni iar restul profesori și elevi de la Școala de Miliție Băneasa, rezerviști, membrii ai Gărzilor Patriotice, toți trimiși voluntar pe teren. Ei erau susținuți logistic de o sută de automobile și 40 de motociclete, echipate special pentru acțiuni operative. Culegerea de date  despre orice persoană care ar fi corespuns cu „portretul robot” al lui Cantemir Rișcuția dar și cu descrierile făcute de victimele supraviețuitoare s-a făcut inclusiv prin rețelele de „informatori” ale Securității și Miliției.  Atunci au fost reținuți 2.565 indivizi cu antecedente penale. Din păcate, nici unul dintre ei nu era cel căutat. Asasinul părea protejat de un demon care-l ajuta să se facă nevăzut după crime. Apoi, de parcă acel  protector nevăzut l-ar fi părăsit brusc, criminalul a comis o greșeală. În noaptea de 4/5 mai 1971, a ucis-o pe Mihaela Ursu. Lovise femeia în cap cu un ciocan după care a  tăiat-o la gât cu o lovitură adâncă ce cuțit care, practic, îi secționase traheea. Aproape decapitat, cadavrul a fost găsit întins cu fața în jos, cu picioarele desfăcute și cu pântecele sprijinit pe trei cărămizi ajunse, nu se știe cum, în zonă. Sub trupul măcelărit, anchetatorii au descoperit un petic de hârtie udat de ploaie și pătat de sângele victimei. Era un prim fir de care anchetatorii s-au agățat cu desperare. Ajuns pe mâna specialiștilor, care l-au examinat cu cele mai performante mijloace tehnice disponibile, hârtia s-a dovedit a fi o adeverință medicală eliberată, în martie 1971, de la cabinetul neuro-psihiatrului Octavian Ieniște. De aici încolo căutarea ucigașului a luat o turnură oarecum birocratică. Toate cele 83 de scutiri pe care cabinetul doctorul Ieniște le-a emis în luna martie 1971 pe numele unor studenți au fost verificate. Dintre ele au fost selectate 15 scutiri care nu au mai fost depuse la secretariatul facultăților. Astfel s-a ajuns la Ion Râmaru, student în anul III la Medicina veterinară. Concret, Râmaru a fost arestat pe 27 mai 1971. Era un student submediocru, repetent timp de doi ani, un caracter deosebit de dificil, de care se temeau chiar și colegii săi de studii. Ulterior s-a aflat că profesorii lui nu și-au explicat niciodată cum a trecut examenele de admitere, întrucât l-au descris ca fiind semi-analfabet. A urmat o ancheta strânsă în urma căreia tânărul a și-a recunoscut crimele comise. Mai mult decât atât, firele de păr descoperite în mâna unei victime i-au confirmat identitatea. La un moment dat, la anchetă, el l-a invocat și pe tatăl său, Florea Râmaru, vatman la un depou ITB din Capitală. Inițial s-a crezut că tatăl i-ar fi fost complice, lucru neconfirmat însă de anchetă. Cert era însă un lucru: Florea Râmaru știuse câte ceva despre crimele fiului său, ba chiar ascunsese câteva obiecte jefuite de pe una dintre victime. Teoretic bătrânul ar fi putut fi acuzat că n-a denunțat barbariile fiului. Asta nu s-a întâmplat, totuși, pentru că tată fiindu-i, nu era obligat să-și denunțe odrasla.

Elena Udrea a fost ucisă de Râmaru

Adus în fața justiției, Ion Râmaru a fost judecat în cadrul unui proces deosebit de complex. Conform stenogramei uneia dintre ședințele de judecată, el și-a recunoscut faptele:
„Judecător: Recunoașteți că ați atacat mai multe femei, lovindu-le cu diverse corpuri dure?
Ion Râmaru: Recunosc și regret pentru ce am făcut.
Judecător: Vă amintiți câte femei ați atacat?
I.R.: Nu știu exact, deși am mai fost și ajutat la ancheta... 14, 15 cazuri”. 
Din expertizele psihiatrice ale lui Ion Râmaru a rezultat că „nu s-a evidențiat prezența unei maladii cu caracter psihic de natură a-i afecta discernământul“. Specialiștii care l-au consultat au menționat însă că tabloul său comportamental trecea mult dincolo de tiparele normalității cu aspecte greu de înțeles. Ei au menționat „vampirismul” manifestat în cazul victimei Florica Marcu, cea căreia Râmaru i-a supt sângele din rănile pe care i le-a provocat, dar și episoadele de „canibalism”. „Mușca victimele de zonele erogene: sâni, vagin, pubis, rupând bucăți de carne care n-au mai fost găsite, constatându-se lipsa de țesut biologic. Portretul său psihologic a fost completat și cu episoade de necrofilie, manifestate prin „predilecția de a continua actul sexual și după încetarea spasmelor agonice. În unele cazuri, agresivitatea nediferențiată a continuat și după moartea victimelor.” Venită la capătul unui proces în cursul căruia până și judecătorii au fost îngroziți de faptele criminalului, condamnarea la moarte a venit aproape de la sine. Sentința a fost executată iar cadavrul lui Râmaru, a fost îngropat în spatele Fortului 13 al vechii închisori Jilava. Mormântul lui anonim, a fost marcat doar cu un stâlp pe care se afla o inscripție care menționa numărul dosarului penal și al sentinței în baza căreia a fost executat.
La circa un an după execuția de la Jilava, pe 23 octombrie 1972, a murit și Florea Râmaru. Adus la Institutul Medico-Legal, trupul său a fost cercetat de Constantin Turai, șeful Laboratorului de bio-criminalistică. Verificând   cadavrul, Turai a avut parte de o surpriză neașteptată: amprentele lui Florea Râmaru erau identice cu acelea identificate pe victimele unui alt ucigaș în serie care omorâse mai multe femei, în anul 1944. Dacă pe prima victimă a lui Ion Râmaru o chema Elena Oprea, cariera de asasin în serie a tatălui său debutase cu uciderea unei alte Elene: o anume Elena Udrea, al cărui ucigaș, la fel ca și al celorlalte victime din anul 1944, nu apucase să fie identificat niciodată.
AUTOR VASILE SURCEL
SURSA CURENTUL 

DEBUTATUL UNPR MIHAIL BOLDEA CERCETAT PENTRU EXCROCHERII IMOBILIARE

Deputatul UNPR Mihail Boldea, fost membru PDL până în octombrie 2011, un avocat, un fost arbitru al Curții de Arbitraj Galați și alți 19 oameni sunt cercetați de DIICOT pentru înșelăciune, fals în înscrisuri și uz de fals, într-un caz privind terenuri ce erau indisponibilizate în vederea confiscării speciale în cauze penale și apoi trecute în proprietatea membrilor grupării. Deputatul Mihail Boldea, audiat în cazul privind înșelăciunile cu terenuri din Galați, a părăsit, ieri, după ora 12.00, sediul DIICOT Galați, plecând cu un taximetru și refuzând să facă declarații. Deputatul Mihail Boldea era singur și, la ieșirea din sediul DIICOT Galați, a refuzat să facă declarații jurnaliștilor prezenți, el urcându-se într-un taximetru și părăsind zona. Potrivit unor surse judiciare, în acest caz ar mai fi cercetate alte 21 de persoane, între care Aura Luchiniuc, fost membru al Comisiei de Arbitraj și fost subprefect de Galați, și Bogdan Boza, fost membru PDL. Procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Galați au destructurat un grup infracțional organizat, constituit din 22 de persoane, dintre care un deputat în Parlament, un avocat din cadrul Baroului Galați și un fost arbitru al Curții de Arbitraj Galați, specializat în săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, fals în înscrisuri oficiale și uz de fals, se arată într-un comunicat de ieri al DIICOT. Boldea a fost ales deputat în circumscripția electorală nr.18 Galați, colegiul uninominal nr.9.

El a fost în PDL până în septembrie 2011, când a demisionat din partid, ulterior înscriindu-se în UNPR. În perioada 2004-2005 a fost președintele organizației de tineret PD, între 2005 și 2007 a fost vicepreședinte al organizației municipale PD, iar între 2005 și 2007 a fost purtător de cuvânt al organizației județene a PD Galați.Deputatul Mihail Boldea are, potrivit declarației sale de avere, o casă, patru apartamente și două terenuri, iar în 2011 i-a donat lui George Ștefan Boldea trei apartamente și a acordat împrumuturi în valoare de 270.000 de euro. Procurorii DIICOT au făcut 14 percheziții domiciliare în municipiul Galați, în vederea identificării și ridicării de mijloace de probă. Deputatul Mihail Boldea a declarat pentru HotNews.ro ca procurorii DIICOT Galati au facut presiuni psihice asupra martorilor din dosarul in care este acuzat pentru inselaciune in domeniul imobiliar. “15 persoane au povestit la DNA ca se fac presiuni asupra lor sa dea declaratii mincinoase care sa ma incrimineze pe mine”, a declarat Boldea. Mihail Boldea a mentionat ca a cerut sa fie anchetat de structura centrala a DIICOT si ca a trimis sesizari la CSM, Ministerul Justitiei si chiar presedintelui Traian Basescu. Scandaluri imobiliare și tranzacții controversate Numele deputatului Mihail Boldea a fost vehiculat în mai multe scandaluri imobiliare și tranzacții controversate cu terenuri și imobile din Galați, o parte din aceste afaceri fiind mai vechi, din perioada când Boldea era doar avocat în Baroul Galați și nu ocupa o funcție publică. În schimb, o altă parte a acestor afaceri în care apare numele lui Boldea au ajuns să fie cunoscute după ce acesta a fost ales deputat. Primul scandal de răsunet în care a fost vehiculat numele lui Boldea a fost intitulat de presa locală "Afacerea Aviasan". În acest caz, aproximativ 40 de hectare care aparținuseră unui aeroport utilitar din Galați au intrat în proprietatea unor personaje controversate care ar fi avut legături și cu liderul PC Galați, Eugen Durbacă.

Un alt caz controversat în care apare numele deputatului și care a fost mediatizat este cel al unui imobil situat în centrul municipiului Galați care nu fusese revendicat și care se afla în proprietatea Primăriei Galați. În acest caz, intervine un cetățean care susținea că a locuit în acel imobil peste 30 de ani și care cerea ca imobilul să fie trecut în proprietatea sa după principiile uzucapiunii. Se găsesc și doi martori care să confirme acest lucru, iar Primăria pierde imobilul. Reprezentanții Primăriei Galați au reclamat atunci implicarea lui Mihail Boldea și au făcut sesizări către procurori. În acest context trebuie amintit și cazul "Eroilor". Astfel, potrivit presei, imobilul, situat pe strada Eroilor colț cu strada Domnească, din municipiul Galați, este revendicat de către un bărbat din județul Constanța, care a fost reprezentat de Mihail Boldea. În dosar au apărut documente vechi, din 1936, care ar fi trebuit să susțină că imobilul a aparținut familiei constănțeanului. Numai că în acel document se arată că imobilul se regăsește pe strada Eroilor, iar strada a fost denumită astfel după anul 1990. În perioada din care datează documentul acea stradă purta denumirea Codreanu. Acestea nu sunt singurele cazuri în care deputatul Mihail Boldea, audiat, vineri, de către procurorii DIICOT, într-un caz privind înșelăciuni cu terenuri din Galați, este implicat. În cazul "Morilor", care face referire la tranzacționarea unui imobil din Galați, deputatul este cercetat de către Parchetul ICCJ, după cum relatează în luna februarie cotidianul local "Viața liberă". Boldea ar fi cercetat pentru implicarea într-un dosar în care mai multe persoane, cunoscute ca apropiați ai săi, au încercat prin diverse metode să convingă un bătrân să le vândă un imobil cu un preț aflat cu mult sub cel al pieței. Pentru că, de frică, bătrânul s-a refugiat, ajungând să trăiască pe străzi, aceștia au încheiat la un notar din Târgu Bujor o procură prezentând un alt bătrân din comuna Suceveni, cu o situație socială dificilă ca fiind proprietarul imobilului. Casa urma să fie vândută către un consilier municipal din Galați, însă tranzacția a fost întreruptă deoarece acesta din urmă, vecin de multă vreme cu proprietarul real, a realizat că vânzătorii nu aveau nicio legătură cu persoana știută de el. Cazul a fost instrumentat de către procurori și mai multe persoane au fost condamnate, ulterior, acestea susținând că Boldea este capul afacerii.
AUTOR NICOLAE BUCUR
SURSA CURENTUL 

PARANOIA LUI CRIN ANTONESCU

Am ajuns să mă plictisesc de desele momente în care Victor Ponta şi Crin Antonescu se contrazic unul pe altul, parcă uneori intenţionat. În momente cheie şi cu declaraţii evidente. Până la urmă la ce să ne aşteptăm? Că două partide structural diferite, tradiţional aflate în opoziţie unul faţă de celălalt, deseori pe poziţii deosebit de conflictuale pot avea o uniune naturală şi funcţională? Normal că nu.
Un astfel de moment în care unul dintre parteneri a vorbit ca să fie auzit de celălalt s-a consumat ieri. Pentru că altfel nu-mi explic ce l-a apucat pe Crin Antonescu să spună că partidul său nu va introduce în statut interdicţia colaborării cu PDL. În primul rând, având în vedere evenimentele recente m-aş fi aşteptat ca Victor Ponta să facă o asemenea declaraţie. Da ştiu, prea evident. Faptul că afimaţia îi aparţine lui Crin Antonescu e deloc în concordanţă cu linia retorică a preşedintelui PNL. Cu siguranţă intenţia este aceea de a lansa un avertisment în direcţia PSD. Că aşa cum social-democraţii dau semne că nu ar fi nicio tragedie dacă nu ar ajunge împreună cu PNL la putere, aşa şi liberalii refuză să mai dea impresia că nu există alianţă politică în afara PSD. Cum ar zice americanii, PNL pretine că este „hard to get”.

Nu în ultimul rând, mesajul a trebuit să ajungă şi la activul de partid. Aşteptările sunt mari faţă de Crin Antonescu. Sub Călin Popescu Tăriceanu, partidul a avut cele mai bune rezultate în legislativ, a dat premierul. Pe scurt, a fost la putere. Ieri, l-am auzit pe Crin Antonescu că se lăuda că a refuzat trei oferte de a face parte din guvernare. Halal motiv de laudă! Cu riscul de a deveni redundant, scopul principal al unui partid politic este acela de a obţine puterea. Ori sub Crin Antonescu, partidul a rămas în opoziţie, refuzând o alianţă cu un partid de dreapta, dar a acceptat una cu un partid de stânga. De ce? Pentru a rămâne consecvent cu principiul „Jos Băsescu”, sperând că la un moment dat, partidul său va face parte din guvern şi mai ales, el Crin Antonescu va deveni preşedinte. Aş înţelege să refuzi să faci parte din guvern în anul de graţie 2008(în fine, atunci nu Crin Antonescu conducea PNL), în contextul în care peste un an aveai alegeri prezidenţiale. Dar să te lauzi că în turul II al prezidenţialelor din 2009 ţi-ai oferit sprijinul pentru Mircea Geoană şi apoi după victoria lui Traian Băsescu ai refuzat să faci parte dintr-un guvern de dreapta, dar te-ai aruncat în braţele PSD e cel puţin exagerat. Există liberali în teritoriu, dar şi la nivel central care nu văd în termeni atât de negativi o posibilă alianţă cu PDL. Dar care nu înghit PSD-ul. Şi pentru calmarea lor a fost făcută această declaraţie.

Acum, Crin Antonescu simte că îi fuge pământul de sub picioare. Victor Ponta discută prieteneşte şi civilizat cu Mihai Răzvan Ungureanu şi pare că acţionează neţinând cont de interesul USL. Ba chiar dacă tot vorbeşte despre modificarea statutului PSD pentru interzicerea colaborării cu PDL, Victor Ponta ar trebui să mai modifice încă o parte: aceea care prevede că prezidenţiabilul PSD trebuie să fie ales prin scrutin intern. În cazul nostru, Crin Antonescu. Ar fi o declaraţie de dragoste. Chiar dacă temporară şi de ochii lumii.
AUTOR DAN ANDRONIC
SURSA danandronic.ro