IERI-INTUNERIC, AZI-LUMINA

Regimul PSD-ist, mai întâi, şi cel băsescian, mai apoi, au folosit din plin comparaţia de tip Caţavencu- Ieri - Întuneric - Azi, Lumină.

Coup d'Etat: a Practical Handbook" („Lovitura de stat - ghid practic"), una dintre faimoasele lucrări ale lui Edward Nicolae Luttwak, născut la Arad şi devenit Senior Advisor la Center for Strategic and International Studies din Washington, invocă, la un moment dat, deosebirea dintre limitele supravieţuirii politice şi cele ale supravieţuirii economice. Pentru un guvern venit în fruntea ţării, fie prin alegeri libere, fie prin lovitură de stat - susţine autorul - cele două supravieţuiri sunt ierarhizate: supravieţuirea politică e înaintea celei economice.

O dată atinse limitele supravieţuirii economice a populaţiei, regimul se va confrunta cu o revoltă de masă în urmă căreia se va prăbuşi. El se poate prăbuşi însă înainte de asta, pentru că s-au atins limitele supravieţuirii politice. Limitele supravieţuirii politice depind însă de o mulţime de factori, cel economic nefiind, deci, singurul. Iată diferenţa dintre cele două supravieţuiri, aşa cum o surprinde autorul: „Există ceea ce noi am numi limita de supravieţuire economică, sub nivelul căreia populaţia ar risca, în marea sa majoritate, să moară de foame. Dar, cu mult înainte ca aceasta să fie atinsă, e o altă limită pe care noi trebuie s-o luăm în consideraţie: cea de supravieţuire politică, sub care guvernarea noastră nu va întîrzia să fie răsturnată.

Limita de supravieţuire economică e mai mult sau mai puţin rigidă: într-un mediu definit prin climatul său, obişnuinţele şi tradiţiile sale, locuitorul mediu dotat are nevoie, pentru a putea trăi, el şi familia sa, de un minimum de venit anual. Limita de supravieţuire politică e, în schimb, variabilă: ea depinde, pe de o parte, de factori psihologici, istorici şi sociali, pe de alta, de eficienţa sistemului de securitate al Statului, ca şi organizarea propagandei".

Într-un regim democratic, nu se pune problema supravieţuirii politice prin mijloace dictatoriale. Rămâne însă problema mijloacelor politice. Astfel, noua putere îşi poate aservi presa independentă, transformând-o într-un instrument de propagandă. Aşa cum o transcrie Eduard N. Luttwak, propaganda aminteşte izbitor de argumentele aruncate în joc de cele regimurile care au urmat la noi ceauşismului: „Trebuie să înţelegem prin «propagandă», toate activităţile care constau în informarea şi distracţia publicului. În cazul de care ne ocupăm,  ele ar viza, pe o de o parte, deturnarea atenţiei publicului de la încercările prin care trece, pe de alta, justificarea acestor încercări, explicîndu-le ca fiind indispensabile realizării fericirii viitoare, căreia noi îi suntem garant.

Fără ca asta să fie o necesitate, noi am putea să prezentăm lumea exterioară ca fiind mult mai prost alcătuită ca a noastră. În chip obligatoriu însă, propaganda noastră trebuie să arate că standardul de viaţă era mult inferior sub precedentul regim standardului pe care noi l-am instaurat.

De asemenea, propaganda trebuie să aibă scopul, nu mai puţin important, de a convinge masele că regimul nostru este cel mai sigur şi mai eficace mijloc de a moderniza ţara. Pentru aceasta propaganda va utiliza fie o metodă raţională - cu ajutorul statisticii - fie iraţională, care ar consta în prezentarea noilor guvernanţi ca nişte supraoameni".
Termenul de propagandă - folosit de autor - ar putea să pară neadecvat guvernărilor democratice postdecembriste. Să-l înlocuim, pentru a-i linişti pe talibanii democraţiei, cu termenul comunicare publică. Cu ajutorul lui vom înţelege bătălia dusă de cele trei regimuri postdecembriste pentru supravieţuirea politică. Echipa Iliescu şi-a concentrat atenţia pe denunţarea „dezastruoasei moşteniri" lăsate de regimul comunist. Democraţia a fost înfăţişată în culori trandafirii, ca o lume a fericirii şi bunăstării întruchipate. Nu altfel a procedat echipa Constantinescu. Chiar şi după victoria în alegeri s-a continuat mult timp corul pe tema celor 7 ani de dezastru iliescist. Cât despre noul regim, el a fost înfăţişat ca rezolvând toate problemele.

Regimul PSD-ist, mai întâi, şi cel băsescian (din 2005 putem vorbim de regimul unui om, şi nu al unui partid), mai apoi, au folosit şi ele, din plin comparaţia de tip Caţavencu - Ieri - Întuneric, Azi - Lumină. Peste un an vor fi noi alegeri. Se îndoieşte cineva că noua putere nu va apela din plin la această dihotomie?! 
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL

CEI PATRU VINOVATI DE FUGA LUI DINEL STAICU

După Omar Hayssam, Nicolae Popa şi alţi condamnaţi la pedepse grele cu închisoare, autorităţile române l-au scăpat printre degete şi pe Dinel Staicu, fostul baron al SIF Oltenia. România Liberă a încercat să identifice care sunt principalii vinovaţi de fuga omului de afaceri cu doar o zi înainte de a intra la puşcărie.

Fostul şef al SIF Oltenia, Dinel Staicu, a fost condamnat definitiv pe 4 aprilie, de Curtea de Apel Bucureşti, la şapte ani de închisoare cu executare, în dosarul privind fa-limentarea Băncii Inter-naţionale a Religiilor. A doua zi, poliţiştii l-au căutat pe Staicu ca să-l ducă la închisoare, dar nu l-au găsit, motiv pentru care acesta a fost dat în urmărire naţională. Între timp, oamenii legii au aflat că Dinel Staicu şi-a schimbat numele în Dinel Nuţu, demers aprobat de Primăria din Craiova. Pe 7 aprilie, instanţa l-a dat în urmărire internaţională pe omul de afaceri, după noul nume. Şeful Poliţiei Române, Liviu Popa, a declarat public faptul că omul de afaceri ar fi părăsit ţara în seara zilei de 3 aprilie, în Ungaria, „şi de acolo, mai departe cu avionul".
Evoluţia acestui caz este halucinantă şi nu poate ocoli o întrebare legitimă: este vorba despre un lanţ de erori monumentale sau Dinel Staicu a fost lăsat intenţionat să scape? România Liberă a stat de vorbă cu specialişti în drept şi a încercat să depisteze care sunt instituţiile care pot fi trase la răspundere pentru fuga omului de afaceri. În funcţie de rolul jucat în acest caz, ordinea vinovaţilor ar putea arăta astfel: procurorii de caz, judecătorii de la instanţele de fond şi apel, Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Stare Civilă al Primăriei din Craiova.

Procurorii

De ce nimeni nu a cerut măsura interdicţiei de părăsire a ţării împotriva lui Dinel Staicu în condiţiile în care acesta era judecat în cel puţin două dosare penale? În cazul în care un reprezentant al autorităţii statului ar fi decis acest lucru, ar fi existat şanse mari ca Dinel Staicu să fie acum în închisoare.
Specialiştii contactaţi de RL susţin că, încă din faza de urmărire penală a lui Dinel Staicu, procurorii de caz puteau să ceară această măsură. „Este prevăzută de Codul Penal şi se poate aplica în cazul unor speţe unde urmăritul penal este vizat de o pedeapsă cu ani mulţi de închisoare. Există nenumărate alte cazuri în care procurorii au cerut acest lucru şi li s-a aprobat", a declarat pentru RL un reprezentant al Tribunalului Bucureşti, care nu a dorit să fie citat.

Judecătorii

Un profesor de Drept Penal a declarat pentru RL că judecătorii puteau decide singuri că Dinel Staicu nu poate părăsi ţara. Este vorba atât despre completul de judecători de la fond, cât şi cel de la apel. „Potrivit articolului 350, aliniat 1, din Codul de Procedură Penală modificat prin Legea nr.356/2006, judecătorul poate decide singur această măsură. Având în vedere că în acest caz, în apel, instanţa l-a condamnat pe Staicu la 12 ani de închisoare, atunci instanţa trebuia să-i interzică inculpatului să părăsească ţara", argumentează profesorul de drept penal.
Paradoxal este faptul că într-un al dosar penal în care Dinel Staicu era acuzat de preju-di-cie-rea companiei Transgaz Mediaş, procurorii au cerut instanţei luarea acestei măsuri asiguratorii. Cererea a fost depusă pe 24 ianuarie la Judecătoria Sectorului 2 (acolo unde era s-olu-ţionat dosarul) şi era urmarea faptului că procurorii aflaseră de intenţia lui Staicu de a-şi schimba numele. La acel moment, Tribunalul Bucureşti tocmai îi majorase pedeapsa de la 4 la 12 ani de închisoare în dosarul de-valizării B-ăncii In-ter-naţionale a Religiilor (BIR).
Atunci, anchetatorii au depus cererea privind interdicţia în singurul dosar aflat pe rol, întrucât în recursul declarat de Staicu în cazul BIR abia se fixase termen de judecată.
Totuşi, pe 16 februarie Judecătoria Sectorului 2 a respins cererea DNA de impunere a interdicţiei de a părăsi ţara, deşi procurorii susţineau, pe de o parte, că demersul lui Dinel Staicu de schimbare a numelui ridică suspiciuni, iar pe de altă parte că fostul preşedinte al SIF Oltenia tergiversa finalizarea dosarului prin absentarea de la mai multe termene de judecată.

Motivaţie: „Nu constituie motive necesare şi suficiente"

În cele din urmă, judecătoarea Carmen Constanţa Balaci a respins cererea DNA, arătând că "motivele invocate în cerere nu constituie motive necesare şi suficiente care să conducă la concluzia că pentru realizarea scopului procesului penal şi buna desfăşurare a acestuia este utilă luarea acestei măsuri". Surse judiciare au declarat însă pentru RL că magistratul a interpretat cererea DNA „mecanic". „Tehnic vorbind, magistratul este acoperit de lege. Practic, cererea DNA putea fi privită într-un context mai larg. Nimeni însă nu avea ce să îi impute magistratului dacă lua acea măsură întrucât este oricum o decizie lăsată la latitudinea magistratului. Dinel Staicu avea la acel moment o condamnare de 12 de ani închisoare. Avem demersul de schimbare a numelui. Practic avea suficiente motive să fugă. O eventuală interdicţie de a părăsi ţara îi putea fi ridicată dacă pe parcursul procesului se arăta că suspiciunile DNA nu erau întemeiate. Mai exact, dacă Curtea de Apel Bucureşti nu îl condamna, Dinel Staicu putea scăpa şi de interdicţie", au declarat sursele RL.
SURSA ROMANIA LIBERA

JUSTITIA ROMANA, UN FENOMEN DEMN DE DOSARELE X

Justitia romana din regimul democratic, este un fenomen demn de dosarele X. Daca muti un par un centimetru pe terenul arabil al vecinului, esti bun de puscarie, exemplu imi sta batranica care a fost gratiata de presedintele Traian Basescu. Daca prin mijloacele de transport te faci cu un portofel nou, sau cu o gaina din curtea vecinului, garantat ai 4-5 ani de puscarie. La mizilicuri, justitia romana este promta. Unde-i lege nu-i tocmeala. In momentul cand trebuie sa rezolve cazuri grele de coruptie, crima organizata sau evaziuni fiscale de milioane de euro, justitia romana intra in moarte clinica. Poti sa le pui pe masa judecatorilor mii de dovezi concrete, daca inculpatul este un magnat, ei sufera de orbul gainilor. Daca din intamplare se gaseste un judecator cu un caz greu pe mana si vrea sa-si faca meseria facand dreptate, se gaseste tot timpul un superior, un coleg care-i da la cap. Un exemplu concret este Camelia Bogdan, care peste noapte a fost scoasa din dosarul lui Sorin Ovidiu Vantu, cu o motivatie halucinanta. Il convoaca prea des la boxa acuzatilor pe inculpat iar cel din urma nu avea timpul necesar sa-si pregateasca apararea. Ca tacamul sa fie complet, de gat Elenei Bogdan, i s-a agatat si o acuzatie de antepronuntare in cazul lui Ovidiu Turcan.

In ultimul timp am avut imensul scandal al vamilor. Toti erau interesati de regina de pe tabla de sah. Din aceasta zona nu se mai aude nimic. Singura noutate este ca un amarat de vames, care a fost in lotul arestatilor de frica sau rusine s-a spanzurat. Prin stenograme, si autodenunturi, acuzatiile ajungeau si la liderul de sindicat Vasile Marica. Nu am auzit niciodata ca acest pungas la drumul mare sa ajunga sa dea cu subsemnatul la DNA. O luna de zile Marica a disparut de pe sticlele Realitatii, dupa ce apele s-au linistit individul a aparut din nou sa se ia la tranta cu Guvernul pe la Realitatea TV. Tot pe aceasta speta se mai vehicula un nume. Un mosneag cu carnet de membru PDL, Eugeniu Petrescu. Din nou stenograme si autodenunturi duceau catre acest personaj. La fel ca si in cazul liderului de sindicat, nu am auzit ca acest personaj sa dea cu subsemnatul la DNA. Mai mult acum cateva zile in emisiunea lui Radu Moraru de pe 10TV, am vazut cateva fotografii cu acest domn in Palamentul Romaniei, stand la taclale cu diferiti parlamentari indiferent de culoarea politica. Din cate stiu acest personaj e un biet membru de partid. Cum il caracteriza Vasile Blaga mai mult un simpatizant PDL.

Dupa cum bate vantu in justitia romana, in curand din parnaie unde se milogea pentru putina sunculita ca murea de foame, aterizeaza in Parlamentul Romaniei, celebru Catalin Voicu. Dupa un an de racoare, Catalin Voicu va fii liber ca pasarea cerului sa-si poata pregati apararea. Nu mai poate influienta ancheta. Cu atat ramane, individul va scapa basma curata. Atat timp cat a reusit pe comision sa rezolve diferite dosare penale de ce nu va reusi acum sa si-si rezolve propiul dosar? Camarazii de spaga sunt tot in sistemul judiciar, de acolo doar cu picioare inainte vor pleca.

In prezent Dinel Staicu, fost militian pe timpul impuscatului si mare capitalist dupa era impuscatului, a sters-o din Romania cand a fost instintat ca trebuie sa petreaca 7 ani la mititica. Condamnarea se trage de la devalizarea Bancii Internationale a Religiilor. Cazul Hayssam e nuvela pe langa noua telenovela din justitia romana. Ciudat este faptul ca Dinel a reusit sa-si schimbe domiciliul si numele de familie, iar caschetele noastre din ministerul de interne,  habar nu aveau de acest lucru. Pana fac mandatul de arestare pe noul nume, poate-l prind pe CNP. Cu sigurnata a schimbat si o cifra doua din CNP. Cunoaste foarte bine sistemul si are relatii cu baieti grei din fosta si actuala securitate romana. Daca te duci in Craiova si intrebi autoritatile unde-i Dinel, toti ridica din umeri. Parerea mea personala este ca autoritatile din Craiova l-au condus la aeroport. I-au strans mana, s-au pupat la despartire si i-au urat succes in noua viata de peste hotare. Cand va fii nevoie, printr-o campanie electorala va fii scos ca iepurele din joben, pana atunci nu-l va deranja nimeni. In locul lui Hayssam mi-as baga ghiare-l gat. El pleca in delegatii diplomatice in acelasi avion cu marele sef de stat Ion Iliescu, si a fost nevoit sa se ascunda prin blana oilor de export, iar Dinel fanul numarul 1 a lui Ceausescu a trecut fluierand prin vama romaneasca.

Mai nou aflam ca in maxim o luna pe Otopeni, aterizeaza faimosul Nicolae Popa. Va avea si presa o paine de mancat. Eu fac pariu cu oricine ca Nicolae Popa in 4-5 luni de zile va disparea din nou ca magarul in ceata. Va cere redeschiderea dosarului FNI, fiindca a fost judecat in lipsa. Dintr-o data brusc se va imbolnavi, si va ajunge internat de urgenta la spitalul Floreasca. Ajuns pe mainile lui Bradisteanu va fii liber ca pasarea cerului. In libertate, Popa o va sterge in masina lui Sorin Ovidiu Vantu pentru alti 11 ani din tara. La nevoie isi va aduce aminte cineva de el. In cazul FNI, niciodata adevarul nu va iesi la suprafata. Nu doreste nimeni acest lucru. Ce rost are sa deschizi cutia pandorei daca nu te doare capul!!??

SOV A INVINS-O PE JUDECATOAREA CAMELIA BOGDAN

Daca nu ma insel in timpul campaniei electorale din 2009, sacalul Sorin Ovidiu Vantu, ne sugera printr-o interventie telefonica la postul propiu, Realitattea TV, sa ne intarim statul. Cat timp statul va fii slab, personajele nocive de teapa lui vor profita. Am tradus atunci si traduc si acum ceva de genul ''va furam fiindca sunteti fraieri, si nu sunteti in stare sa va aparati''. In momentul in care statul reactioneaza si vrea sa se apere, realizeaza ca nu are cu ce. Statul este sabotat din interior, de niste spagari, platiti din bani publici, afiliati la crima organizata de pe teritoriul Romaniei.

Un stat puternic, are nevoie de o justitie corecta. Cat timp in sistemul judiciar avem personaje corupte, vom avea o justitie oarba si un stat slab. In statul cu o justitie oarba si corupta niciodata nu va decide poporul. In acest gen de stat, se va instala o democratie de fatada,  si va dicta oligarhia. Un stat care se potriveste perfect randurilor de mai sus este Romania.

Toata presa si suflarea romaneasca o felicita pe judecatoarea Camelia Bogdan ca a avut curajul sa se ia la tranta cu magnatul Sorin Ovidiu Vantu. In sfarsit cineva-i vine de hac sacalului, dosarul nu mai este ratacit pe un raft dintr-un birou, acoperit de praf. Termenele de judecata vin unul dupa altul, cu viteza luminii. In momentul in care Camelia Bogdan a descoperit ca SOV isi controleaza inima bolnavioara, la un medic ginecolog din Viena, toti am crezut ca se strange lantul in jurul sacalului. Intimidat de acest judecator incomod si in lipsa de solutii magnatul media, isi fractura rotula pe scarile din vila personala. Se saturase de lift si se apucase de sport. SOV intrase in panica, nici el nu mai credea ca mai apuca rasaritul soarelui in libertate. Linsajul mediatic facut de Realtitatea si Nistorescu la adresa judecatoarei, vanatoarea lui Basescu in care se lansase, nu-si facuse efect asupra Cameliei Bogdan.

In final SOV si-a umflat muschii si a rupt prin vocea judecatoarei Elena Burlan, lantul ce-l inlantuia din ce in ce mai strans din ultimul timp. Judecatorea Elena Burlan a decis schimbarea Cameliei Bogdan din dosarul lui Sorin Ovidiu Vantu, fiindca judeca mult prea repede procesul si inculpatul nu reusea sa-si puna la punct apararea. Mai mult ar fii acuzat-o si de autopronuntare in cazul lui Ovidiu Turcan, partener de afaceri cu SOV in momentul cand i-a respins lui Turcan cererea de a parasi temporar tara. Motivul pentru care eroul nostru din justitie a ramas fara dosar este unul halucinant. Din cate stiu in justitia romana se vorbeste de o mica reforma. Aceasta sa refera la accelerarea proceselor, pentru a inlatura taraganarea deciziilor. Datorita tergiversarilor dosarelor penale, foarte multi inculpati cu finante si darnici in stanga sau dreapta au reusit sa ajunga la prescriptia faptei.

Procurorul general Laura Codruta Kovesi a sesisat CSM-ul in legatura cu acest caz. Urmeaza sa se demareze o ancheta pe aceasta speta. Frectie la picior de lemn. SOV a tras sforile necesare. A reusit sa traga semnalul de alarma la care vor ciuli urechile toti judecatorii care vor avea pe mana cate un dosar de-al domniei sale. Justitia romana este in moarte clinica. Cand vrea sa dea semne de revenire oligarhii ii pun repede pumnul in gura. In curand Nastase si marionetele pe care le manuieste va urca la putere. Noapte buna Romania, dormi in voie, SOV si acolitii sai vegheaza pentru tine.!!

CIOCNIRE INTRE COMUNISM SI CAPITALISM

România a trăit ieri unul dintre marile şocuri ale istoriei sale contemporane: ciocnirea dintre gândirea comunistă şi realitatea capitalistă.

Scena impactului a constituit-o fotbalul, mai exact drepturile de televizare pentru Liga I, dar implicaţiile sunt mult mai profunde. Umilinţa suferită ieri de industria fotbalului poate fi o lecţie pentru toţi cei care, la 21 de ani de la căderea Tabloului, încă mai trăiesc într-un comunism rezidual bine camuflat.

Ieri, comunismul din structura genetică a lui Dumitru Dragomir a erupt precum lava unui vulcan, spulberând spoiala de capitalism de la suprafaţă. Preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal a jucat un poker iraţional, cerând televiziunilor sume colosale pentru o marfă discutabilă: meciurile din Liga I. Iar televiziunile, care evoluează într-un mediu extrem de concurenţial, au spus: nu, mulţumim!

Dragomir n-a înţeles că, într-o economie de piaţă, lucrurile nu merg doar în sus, ci o mai iau şi în jos. În urmă cu trei ani, şeful Ligii era considerat un maestru la ruleta licitaţiilor, obţinând de la televiziuni o sumă de aproape trei ori mai mare decât preţul de pornire. A fost clipa de glorie a lui Dragomir. La adăpostul acelor bani, care au fost mană cerească pentru cluburile mai mici, dibaciul conducător a călărit Liga fără emoţii timp de trei ani.

Între timp, piaţa a intrat în criză, totul s-a dus în jos, doar Cupola Fotbalului a continuat să-şi crească pretenţiile. În plină criză, Fotbalul a rulat pe contrasens! Şi a luat-o în bot: din cele nouă pachete scoase ieri la vânzare, s-au adjudecat doar trei. Suma obţinută: 36,6 milioane de euro plus TVA (45,2 milioane de euro în total) pentru următorii trei ani, ceea ce înseamnă 12,2 milioane de euro net pe an. Asta înseamnă mai puţin de jumătate din suma obţinută în 2008. Sigur că mai există la vânzare şase pachete, adică şase meciuri pe etapă, dar televiziunile dau deja semne că nu sunt dispuse să mai joace pe sume atât de mari.
Dumitru Dragomir a evoluat ca un capitalist versat în 2008, când piaţa era în creştere, şi gândeşte ca un prim-secretar de partid în 2011, când totul a intrat la apă. Să se stabilească, domnule, un preţ de mercurial, să nu poată scădea preţurile sub ce vrea domnul Dragomir!
Proporţiile eşecului de ieri au fost sintetizate perfect chiar de şeful Ligii, care, adresându-li-se reprezentanţilor televiziunilor care refuzau să liciteze, a spus, străveziu: „Ne-aţi tras-o de data asta, sunteţi mai deştepţi decât noi". Ceva mai târziu, pentru a-şi salva poziţia, a încercat să transforme înfrângerea în victorie.

Invincibil în bătăliile surde cu inamicii de moment din lumea pestriţă a fotbalului, Dragomir este pe cale să piardă partida cu singurul său adversar redutabil: economia de piaţă. Un adversar cu care nu poţi face blat niciodată.
AUTOR GRIGORE CARTIANU
SURSA ADEVARUL

ETERNA SMECHERIE ROMANEASCA

Specula, corupţia, învârteala, ciupeala, într-un cuvânt, păcatele tipice şmecheriei dâmboviţene ţin de esenţa poporului român.

Vara lui 1939. Noul Regim, cum îi spune pompos Armand Călinescu Dictaturii Regale, instaurată prin lovitura de stat din 10/11 februarie 1938, se confruntă cu o uriaşă dificultate. Au crescut spectaculos preţurile alimentelor. Cum îi stă bine unui regim de autoritate, se iau măsuri de impunere a unui preţ fix la anumite produse. Cum îi stă bine unui regim politic românesc, problema se rezolvă prin mult cunoscutul hei-rup. Controale în pieţe ale comisiilor cetăţeneşti de control, obligativitatea presei de a-i da în gât pe speculanţi.

Constantin Argetoianu e unul dintre susţinătorii Regimului de autoritate. A pledat pentru el încă de la venirea lui Carol al II-lea în fruntea României, la 8 iunie 1930. Politicianul oportunist e însă un om de afaceri pragmatic. Despre tărăboiul cu măsurile de control, el notează în Însemnări zilnice, în dreptul datei de 5 iulie 1939: „Consiliul de Miniştri aseară în scopul ieftinirii vieţii. E o mare eroare. Traiul nu e scump la noi. E sub normalitatea preţurilor. Numai că preţurile plătite de consumator nu ajung decît în mică parte la producători. Rămîn în buzunarul intermediarilor, sau sunt absorbite de spezele transportului, din lipsă de organizare. Organizare, iată ce ne trebuie - nu tarife maximale şi şapte controale la gura pieţei. Ideea - împărtăşită de comunicatul oficial al Consiliului de ieri - de a se înfiinţa comisii cetăţeneşti de control e direct comică. Cetăţenii, bineînţeles, ar dori să-şi cumpere aprovizionările pe cinci parale, şi nici unul din ei nu se gîndeşte la producători care vînd pe preţuri de foamete. Cu cît se vor comprima preţurile în piaţă, cu atît se vor mai reduce şi cele deja aşa de scăzut plătite producătorilor, dacă se va lăsa organizaţia comerţului în halul de azi. Pentru carne, de pildă, kilogramul e plătit producătorului mai puţin de un sfert din preţul cu care se desface pe piaţa Bucureştilor. Crescătorul de vite se ruinează iar cei 4-5 antreprenori angrosişti din piaţă se îmbogăţesc".
Scepticismul lui Constantin Argetoianu faţă de eficienţa măsurilor dirijiste e perfect întemeiat. Mecanismul economic e astfel reglat încât respinge comenzile  politice. Măsurile de impunere a unor preţuri fixe au eşuat până şi în dictaturile militare.

Nu de asta l-am citat eu pe Constantin Argetoianu, ci pentru altceva, mult mai important. Însemnarea cinicului politician descrie o realitate - cea a intermediarilor lacomi între producători şi consumatori - surprinsă în iulie 1939.
Au trecut de atunci 72 de ani. Dacă n-aş fi precizat că însemnarea a fost făcută în 5 iulie 1939, cititorul ar fi crezut că ea a fost făcută azi. În cei 72 de ani, România a traversat trei dictaturi (carlistă, antonesciană, comunistă), un război mondial, mai multe lovituri de stat, două răsturnări cruciale de regim (de la democraţie la dictatură, de la dictatură la democraţie). Realitatea intermediarilor între producător şi consumator a rămas. A rămas deci, din 1990 şi până azi, guverne, politicieni, partide, analişti politici şi analişti economici, talk-show-işti permanenţi şi talk-show-işti temporari au denunţat-o cu huiet, au arătat-o cu degetul şi au avansat fel de fel de soluţii. După părerea mea, această realitate va rămâne în România nu un an, nu un deceniu, nu un secol, ci o eternitate. Sau, mai precis, va rămâne câtă vreme va rămâne pe hartă şi ţara numită România. Specula, corupţia, învârteala, ciupeala, într-un cuvânt, păcatele tipice şmecheriei dâmboviţene ţin de esenţa poporului român.

Americanii au lansat până acum trei războaie pentru a impune în Irak, Afganistan, Libia regimuri democratice de tip occidental. Au eşuat lamentabil. Pentru că democraţia de tip occidental e rodul unei evoluţii specifice Occidentului. Ar eşua şi dacă ar încerca să impună în România corectitudinea ca realitate cotidiană. Chiar dacă pentru asta ar avea Mandatul Consiliului de Securitate.
AUTOR ION CRISTOIU
SURSA ADEVARUL

AMERICA SI CAUZELE PIERDUTE

În explozia inevitabilă de antiamericanism care a zguduit naţiunea în ultima săptămână, tânărul şi fragilul nostru spaţiu public a fost din nou sfâşiat în două emisfere ireconciliabile: De o parte, apărătorii onoarei şi valorilor autohtone sau, în cel mai bun caz, europene (y compris ruseşti), momentan în opoziţie. De cealaltă, proamericanii „basişti", „turnători", „slugi", „vanzători de ţară" sau, în cel mai bun caz, „rudimentar". Celor din urmă, un vers de Tennyson: „I know the Table Round my friends of old..."

Că tot e vremea dezvăluirilor din zona diplomatică, am auzit nu demult într-o conversaţie la o ambasadă (nu, nu cea americană), o doamnă venerabilă apărând neobişnuitele preferinţe ale liderului PNL în materie de alianţe - Ponta şi Voiculescu - folosind un argument care împletea în mod curios fatalismul românesc cu un pragmatism de sorginte - hélas - americană: În ultimii 20 de ani, numărul românilor care aderă nesminţit de la valorile modernităţii occidentale - libertate individuală, proprietate privată, dreptate procedurală, democraţie - a rămas constant într-o dezesperantă minoritate, gravitând în jurul celor 2-3% care în 1990 au votat pentru partidele istorice. Majoritatea covârşitoare este formată din masa inertă a nostalgicilor după comunism (56%) manipulată cinic de membri ai fostei clase dominante - comunişti şi securişti - deveniţi membri ai actualei clase dominante. Asta e, ăştia suntem, spunea venerabila doamnă. Falimentul moral este total şi angajamentul democratic fragil.

Ce te faci însă dacă vrei să îndrepţi răul făcut şi să duci ţara spre modernitatea mult visată, dacă vrei să îţi asumi sarcina de a duce lucrurile mai departe? În mod clar nu te poţi baza pe acest nucleu dur de „talibani", „fundamentalişti" ai Vestului în declin. Mai întâi, pentru că sunt prea puţini şi apoi pentru că nu te poţi baza pe ei: prea încorsetaţi de haina strâmtă a principiilor, prea radicali, inflexibili şi puţin dispuşi la compromis, prea maniheişti şi rudimentari în intransigenţa lor nejustificată pe care o numesc ipocrit „claritate morală". Singura opţiune la îndemână dacă vrei să construieşti este să te faci frate cu securiştii şi comuniştii până treci puntea modernităţii, să stăpâneşti arta compromisului şi a nuanţelor infinitezimale de gri până când „Binele" şi „Răul" devin nonsensuri triviale. Numai în felul acesta, numai murdărindu-ţi mâinile şi conştiinţa, se poate face ceva în ţara asta. Sfâşiat între misiunea progresului naţional şi imperativul moral, adevăratul om de stat ştie că nu poate face decât un singur lucru -să îşi vândă sufletul.

O ţară în care cele de mai sus ar fi adevărate ar fi o ţară tristă şi fără speranţă. România este o ţară tristă. Statul este disfuncţional, politicienii „uşor de cumpărat" de către oligarhia comunisto-securistă autohtonă, justiţia este neputincioasă. Competenţa este subordonată intereselor de grup, meritul, apartenenţei la castă iar integritatea e supusă adeziunii de partid. Nu suntem capabili să ne conducem singuri şi să facem din România un loc în care să te simţi bine şi să doreşti să trăieşti. Dacă suntem lăsaţi de capul nostru iese prost. Cele mai mari reuşite ale României din ultimii 20 de ani - aderarea la UE şi la NATO - le-am făcut sub presiunile şi ghidajul atent al altora. Dar aderarea la NATO şi UE nu au făcut din România o ţară mai demnă de a fi iubită decât era cu zece ani în urmă. Este treaba noastră să o facem astfel şi am eşuat de fiecare dată pentru că ne-am resemnat să credem că nu poţi realiza ceva dacă nu îţi vinzi sufletul. Treci de partea cealaltă a oglinzii şi vei avea acces la darurile până acum interzise. Rămâi de partea asta şi nu vei avea parte decât de propria-ţi reflexie tristă şi schimonosită. Pare lipsit de speranţă.

Dar speranţa se găseşte la cei 2-3%, care au refuzat în toţi aceşti ani să facă pactul cu diavolul, care şi-au păstrat claritatea morală şi în faţa batalioanelor minereşti şi în faţa poliţiei politice a lui Năstase şi în faţa cântecelor de sirenă ale oligarhiei. Sunt o mână de oameni care au ştiut întotdeauna care trebuie să fie drumul României: să rupă cu trecutul comunist, să iasă din sfera de influenţă rusească şi să îşi reia locul în sânul civilizaţiei occidentale, o ţară de oameni liberi, demni şi prosperi. Şi da, de cele mai multe ori a merge pe acest drum a însemnat a merge alături de prietenii americani. Astăzi, pentru această vină, sunt numiţi trădători şi vânzători de ţară. Dar acesta nu este motiv de disperare pentru că, vorba lui T.S. Eliot, „nu există Cauză Pierdută pentru că nu există Cauză Câştigată. Luptăm pentru cauze pierdute pentru că ştim că înfrângerea şi disperarea noastre pot prefaţa victoria succesorilor noştri chiar dacă această victorie va fi ea însăşi temporară. Luptăm ca să ţinem ceva în viaţă mai degrabă decât pentru triumful acestui ceva".
AUTOR CRISTIAN CAMPEANU
SURSA ROMANIA LIBERA