Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în
alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar
un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am
găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la
anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de
18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere
a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta?
Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea
forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar
Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de
sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face?
Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene
cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi
alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în
cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia?
Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea
Basarabiei de către Rusia.
Referitor la aceste proteste, ele
sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o
perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi.
Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza
economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită
şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în
toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul
Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.
Iar
România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii,
este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau
Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine
deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există
şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea
prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în
această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea
decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot,
şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă
dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la
intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină
seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau
productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau
creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi
nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel
ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu
buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o
susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care
face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele
sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte
libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte
măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de
pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul
trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul
bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată
recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.
Ca
să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă
redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea
banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din
contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la
fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare
au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale
de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă
redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai
mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani
pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să
ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult
mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi
va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la
scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii
daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului,
astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată
banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel
încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de
bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi
fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este
vreo societate de binefacere.
La fel s-a întâmplat şi în cazul
Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au
fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a
renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa
bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe
piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu
bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în
perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi,
cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp
s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe
Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult
mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de
îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern,
către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru
susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă
mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi
4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui
acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece
între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul
Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale,
decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi
salva economiile naţionale.
O paranteză despre criza începută
oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii
1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea
mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte
cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă
faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt,
cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci
condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în
primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru
a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din
timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor
comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această
lege abolită, dezastrul era la orizont.
În ce sens? În
perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii
de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe
credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a
cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte,
căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii
de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar
problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în
construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca
comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o
bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o
dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată.
Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a
cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite,
aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar
este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă
critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a
luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am
trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi
imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să
zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au
cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând
concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi
cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu
aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică,
generată de creditul excesiv.
Aşa s-a declanşat criza din
2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor
similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi
creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe
toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra,
globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în
cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care
au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul
s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie
electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în
lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem
creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume.
Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat
în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune
acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu
putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a
Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?
Indiferent
de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este
tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar
sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune,
apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea
depresiune este mai sus decât precedenta.
Până la urmă, criza
actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la
nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra
statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme.
Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă
garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o
făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui
împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată
de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în
cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În
schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu
economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra
statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul.
Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt
şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea
numită, despre care vorbeam la începutul articolului.
Criza
ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în
România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza,
aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate,
amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de
Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am
trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi
mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am
început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom
ieşi din ea.
Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze,
este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă
problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare
parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva
problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea
reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate
deja în stradă?
Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară
ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca
afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu
scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja
occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost
mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare
manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o
manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu
morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente.
Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.
Să
fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De
câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice
puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia
ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La
21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de
protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici
jumătate din cea a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim
zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti,
estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine
face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?
O
altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În
aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au
fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi.
Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.
Pe lângă faptul
că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri
clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la
cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt
mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de
întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici
se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot
din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.
Ori,
când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv
clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă
deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi
încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au
nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte
spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor
sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o
nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea,
dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau
numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit
revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?
Realitatea
este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de
ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani
pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost,
astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe
locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit
redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în
lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de
independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni
achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo
revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care
va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai
puţin în România.
Mergând mai departe, referitor la dialogul
autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume, nu vei vedea
vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu
manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de
demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de
oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe
propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au
făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou
descoperite veleităţi politice.
De aceea, manifestanţii îşi
exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi
să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect,
ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi
trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din
partea autorităţii să discute cu ei.
Revendicările comune şi
clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate.
Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau
al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau
preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul
sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu,
tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu,
România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea,
fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi
premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul
fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf
s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici
puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în
România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va
aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel
de naiv.
Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru
paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care
credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că
este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne
poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm
rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne
dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele
noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii,
să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la
aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine
în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în
primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile
noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea
pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai
constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.
Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.AUTOR CRISTIAN NEGREA
SURSA www.ziaristionline.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu