Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii
uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea,
mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele
sale, pe toate căile.
E logic într-adevăr ca,
după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina
satisfacţiune a acaparatorului.
Regimul dobândise
darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de
mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea
în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte
decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi
răsfăţ.
Singurul lucru asupra căruia n-a putut
încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de
către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii
discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru
de nimic.
Presa, pentru omnipotentul nostru regim,
cu strigătele ei, cu lamentaţiile ei continue, îi face negreşit efectul
unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă
crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în
practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi
contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa
absolută.
Însă, ca contra a tot răul ce cată a
fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de
eficace de a o învinge.
Ei bine, care ar fi fost acelea?
Dacă întru abaterea conştiinţei alegătorilor, s-a dovedit cele mai
eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a
putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii;
de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp
aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se
de sprijinul public.
Armele ce numirăm sunt
într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu
copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos
direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului
ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hărşit în
lupta şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.
Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de
răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul
funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să
formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţior de la zisul
credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe
jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât
dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare
competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsa de scrupul
pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu
iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a
d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Indépendence roumaine
pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.
În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în
existenţa jurnalului L’Indèpendence roumaine , s-a folosit de o lege
decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor
în ţară.
Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a
dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de
expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a
fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra
împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de
ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de
teroare, pe străinii fără căpătâi, pe nihilisti mai ales, în vreme ce
directorul jurnalului francez L’Indépendence roumaine era aici un
muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în
asociaţie cu romani comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de
jurnalist.
Când însă ne vom aminti de împrejurarea
că numitul director al foii L’Indépendence roumaine a fost încurajat şi
susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti
aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a
debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci
desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuviincioasă este
dispoziţiunea de expulsare de acum.
Ce fel? Pentru
ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de
a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu
admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da
fără a o admite pe aceea de a zice ba.
Una din
două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în
ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când
şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s~a tolerat odată
străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i se tolera să
facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu
dl. Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.
Dar
credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta
pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la
alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are
piedică până-n prăpastie.
Cât pentru presă, am
putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de
răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se
găsesc într-însa, si teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va
pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga
şi presa.
[M. EMINESCU]
(Timpul, Buc. 8 (1883) nr. 142, iunie 29, p. 1)
Nota
Ziaristi Online: Ultimul articol al lui Eminescu la Timpul, scris pe 28
iunie 1883, inainte de a fi arestat si internat la “nebuni”.
SURSA ziaristionline.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu