SCHIMBARI DE PARADIGMA

Am urmărit cu deosebit interes discursul pre­şe­din­telui Traian Băsescu. Este îmbucurător faptul că preşedintele a abordat o mică parte din temele despre care am scris în ultimii trei ani, inclusiv recesiunea din UE şi reorientarea geo­politică în condiţiile perspectivelor mai luminate ale zonei non-euro. Este trist faptul că din discurs au lipsit soluţiile con­crete. Astăzi, etapa discursurilor trebuia să fie depăşită de mult şi începută etapa faptelor concrete şi vizibile. Timpul este scump şi dacă faptele concrete şi vizibile nu apar în pe­ri­oada imediat următoare, atunci oportunitatea de a se adap­ta la noua paradigmă economică şi politică va fi ratată.
Cum va arăta noua paradigmă? La nivel european, di­rec­ţia şi magnitudinea schimbărilor depind într-o foarte mare măsură de deciziile luate la Berlin, iar ultimele declaraţii fă­cu­te de o serie de reprezentanţi ai economiei reale şi politicieni germani fac aluzie la anumite aspecte ale noii structuri economice europene. Trebuie remarcat faptul că declaraţiile celor care reprezintă actuala guvernare de la Berlin nu sunt atât de radicale şi doar unii membri ai clasei politice au curajul de a face publice păreri asemănătoare cu cele exprimate de reprezentaţii economiei reale. Se poate spune că există o neconcordanţă între dorinţele celor care produc PIB (industriaşii) şi celor care îl împart (politicienii), dar ca în orice conflict între economic şi politic, considerăm că economicul îşi va impune poziţia, la fel cum s-a întâmplat în cazul Japoniei. Poziţia establishment-ului politic german este binecunoscută şi este întotdeauna prezentată pe larg în mass-media internaţională, în timp ce poziţia “producătorilor de PIB” este marginalizată din punct de vedere informaţional.

Anul trecut, fostul preşedinte al celei mai puternice asociaţii industriale germane, Hans-Olaf Henkel, a lansat câteva idei referitoare la viitorul Germaniei în cadrul Uniunii Europene. Aceste idei au obţinut apelativul colectiv “Planul C” şi au fost criticate vehement atât de politicieni cât şi de mass-media. În fond, propunerile industriaşilor germani se rezumau la dezasamblarea uniunii monetare (a se citi: re­nun­ţarea la euro), menţinerea unei pieţe comune şi crearea unei noi uniuni monetare a ţărilor aflate în zona nordică a Europei. Majoritatea celor care au criticat “planul C” au fo­losit argumente de ordin ideologic şi acuzaţii de naţionalism economic şi politic, de trădare a “idealurilor europene” şi de dorinţa de a distruge “Europa unită”. Din punctul nostru de vedere, aceste critici sunt lipsite de validitate: naţionalismul economic este o ideologie eficientă, pragmatică şi raţională, iar “idealurile europene” nu pot plăti facturi, crea locuri de muncă şi salva de la faliment sistemul financiar european. Unicul contraargument interesant, deşi face parte din catego­ria argumentelor ad hominem, a fost observaţia că organizaţia pe care o reprezintă Hans-Olaf Henkel nu are dreptul să vorbească în numele întregii economii germane, pentru că o parte dintre companiile exportatoare germane nu fac parte din ea. Exportatorii germani au fost principalii beneficiari ai introducerii monedei unice europene şi este firesc ca exportatorii să-şi dorească continuarea existenţei monedei euro în orice condiţii. Astăzi, acest argument a pierdut relevanţa pen­tru că însuşi preşedintele asociaţiei exportatorilor germani, Anton F. Börner, a făcut următoarea declaraţie:
“Faptul că profităm de pe urma existenţei monedei euro nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice aranjament politic pentru menţinerea existenţei euro… Europa veche nu mai are viitor şi în aceste condiţii nu poate fi o soluţie pentru Germania”.
(sursa: Handelsblatt)

Anton F. Börner a atacat dur guvernul italian care susţine ideea utilizării banilor germani pentru reducerea datoriilor acumulate de alte ţări europene şi a menţionat că o abordare corectă ar fi ca banii germani să vină doar în schimbul “unei diminuări semnificative a suveranităţii ţărilor care pri­mesc bani”. Dacă şi exportatorii germani sunt de părere că “Europa veche” nu mai are viitor şi se discută direct des­pre înlocuirea actualului format politic cu formatul “bani în schimbul suveranităţii”, atunci devine clar că urmează nişte schimbări radicale ale regulilor pe care se bazează Uniunea Europeană, aceasta în condiţiile în care va mai exista o Uni­une Europeană.

Cei care cred că situaţia în care ţările (printre care şi Ro­mâ­nia) îşi vor pierde ultimele vestigii de suveranitate pentru a obţine accesul la finanţare externă este “un scenariu ipo­tetic” sau “o teorie conspiraţionistă” ar fi bine să-şi re­con­si­dere validitatea raţionamentelor. Acest viitor deja bate la uşă. Falimentul Greciei ar putea fi declanşatorul schimbărilor po­litice şi economice, iar situaţia Greciei a fost descrisă excelent de Ottmar Issing (fost guvernator Bun­des­bank, fost membru al Consiliului Director al BCE, actual consultant al Goldman Sachs): “Pentru Grecia nu mai există speranţă”.
SURSA CRONICA ROMANA