N-ar trebui să surprindă pe nimeni că Olanda a devenit acel stat membru al UE care se opune cel mai categoric aderării României la spaţiul Schengen - o aderare considerată oricum de destule voci ca fiind prematură.
Trebuie înţeles că olandezii percep prevalenţa corupţiei în puncte-cheie ale statului român drept potenţială ameninţare la adresa securităţii lor. Convulsiile noului CSM pe tema numirii judecătorilor de la Înalta Curte nu vor fi contribuit defel la atenuarea temerilor autorităţilor de la Haga. Lipsa de disciplină şi deontologie, la care se adaugă, eventual, şi naivitatea aşa-zişilor reformişti aleşi în CSM au îngropat, încă o dată, speranţele din interior şi exterior legate de apropierea sfârşitului erei de clientelism şi complicităţi la vârful sistemului judiciar din România.
Olandezii vor fi băgat, desigur, la cap şi reacţia lamentabilă a opoziţiei faţă de planurile preşedintelui de reorganizare administrativă a ţării. Este, până la urmă, limpede pentru toată lumea că o reducere a unităţilor administrative de la 41 la 8, 12 sau 16 nu poate duce decât la diminuarea potenţialului de corupţie; în plus, ar fi de aşteptat ca noile unităţi să acceseze fondurile UE pentru dezvoltare regională într-un ritm mai accelerat, şi nu doar prin firmele preşedinţilor de consilii judeţene. Victor Ponta nu a îndrăznit să se opună făţiş acestor propuneri de debirocratizare, preferând să iasă la rampă cu un plan propriu, complet improvizat - semn clar că de ani buni în PSD nu s-a mai obosit nimeni să-şi bată capul cu idei de reorganizare teritorială. Ultima oară ideea a fost tatonată în 2003 de Guvernul Năstase, care a şi năşit, de altfel, „baronii locali" pe post de reprezentanţi ai Executivului în România profundă. Acum însă Liviu Dragnea consideră că descentralizarea atât de dragă UE nu constituie o prioritate şi că planurile PDL pot „răvăşi ţara". De aceeaşi părere este şi Ion Iliescu, care a declarat că „reorganizarea teritorială nu arde", urmând să fie mai întâi discutată şi răsdiscutată timp de cinci (!) ani.
Dacă politicienii şi liderii occidentali ar fi dat dovadă, pe termen lung, de acelaşi partizanat în chestiuni de interes naţional precum cel manifest la unii politicieni români, Occidentul s-ar fi dus de mult de râpă. În Olanda bunăoară, cam un sfert din teritoriul ţării se află sub nivelul mării. Ca atare, autorităţile de la Haga depun - indiferent de culoarea lor politică - în permanenţă eforturi imense pentru ca Ţările de Jos să poată ţine piept ameninţării naturii, respectiv în vederea creării unor condiţii viabile pentru locuitorii din zonele periclitate. Efortul implică nu doar o vigilenţă neîntreruptă, ci şi o solidaritate de excepţie. Cu toate străduinţele autorităţilor, ţara a avut, desigur, parte şi de calamităţi - vezi devastatoarele inundaţii din 1953 -, dar asta nu înseamnă că Haga s-ar da vreodată bătută în faţa forţelor naturii.
Ceea ce îi irită pe olandezii care au ajuns să cunoască România este în special indolenţa statului faţă de şansele de supravieţuire pe termen lung a ţării - iar ca atare rămân extrem de circumspecţi în privinţa noului lor partener din cadrul UE. Destui olandezi au deplâns amplele defrişări din România, fiind şocaţi că tocmai politicieni binecunoscuţi spoliază, senini, plămânul verde al ţării. Dacă administraţia teritorială ajunge simplificată, măcar acest vandalism la scară naţională ar putea fi oarecum diminuat. Iar dacă harta administrativ-teritorială va fi redesenată cu luare aminte, polurile regionale de dezvoltare vor putea ajunge, în timp, să rivalizeze cu Bucureştiul - a cărui ascensiune economică oricum nu a fost una constant sănătoasă -, dat fiind că vor insista pentru o distribuţie mai echitabilă a avuţiei naţionale.
Cunosc câţiva olandezi care sunt în cunoştinţă de cauză despre spectrul ameninţării seismice ce pluteşte asupra Bucureştiului şi întregului sud-est al ţării. Lipsa de reacţie a statului român în faţa acestui pericol îi consternează. Fără măsuri preventive implementate din timp, consecinţele oricărui seism major care va lovi, cândva, România vor fi, cu destulă probabilitate, mai grave pentru economia şi viitorul ţării decât cele ale cutremurului şi tsunami-ului care au devastat Japonia în această primăvară. Principala datorie a oricărui stat este, până la urmă, asigurarea unui trai cât mai decent cetăţenilor săi, inclusiv protejarea vieţii acestora - şi nicidecum salvgardarea privilegiilor câtorva norocoşi. În alte ţări ale lumii, statul s-a dovedit un proteguitor admirabil pentru cetăţenii greu încercaţi de calamităţi - vezi cazul locuitorilor elegantului oraş neozeelandez Christchurch, lovit de două seisme în ultimele 10 luni, sau al Islandei, afectată periodic de erupţii vulcanice.
Argumente cum că proiectul de reducere a numărului de unităţi administrative la aproximativ o pătrime ar reprezenta doar un nou plan diabolic al preşedintelui pentru menţinerea sa şi a partidului său la putere sunt rizibile şi nu îşi au locul în România zilelor noastre. Ţine exclusiv de cetăţeni să dezavueze astfel de baliverne şi să solicite statului o implementare promptă a reformelor deja îndelung tergiversate - atât la nivel regional, cât şi central. Când statul român va funcţiona ceva mai bine, va avea parte neîndoielnic şi de mai multă susţinere în plan extern. Până atunci însă, mă tem că în caz de cutremur România nu trebuie să se aştepte la cine ştie ce mobilizare exemplară din partea comunităţii internaţionale.
AUTOR TOM GALLAGHER
SURSA ROMANIA LIBERA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu